Cassation annulled for lack of specific grounds in insolvency set-off dispute; defendant's appeal dismissed on merits

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 25 martie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta Societatea A. S.R.L., societate în insolvenţă, prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., a solicitat să se constate că, la data de 21 aprilie 2015, deţinea faţă de societatea pârâtă un drept de creanţă reprezentând contravaloarea mărfii livrate, în sumă de 2.489.537,20 RON; să se constate că, la aceeaşi dată, la rândul ei avea o datorie faţă de pârâta Societatea C. S.A., reprezentând contravaloarea stocului de marfă, utilităţi refacturate şi contravaloare chirie, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.09.2014 şi al actului adiţional nr. x/10.02.2015 la contract, creanţă al cărui cuantum urmează să fie determinat printr-o expertiză contabilă; să se constatate că între cele două creanţe a operat compensarea doar până la valoarea creanţei care urmează să fie determinată; să fie obligată pârâta Societatea C. S.A. la plata diferenţei dintre valoarea creanţei reclamantei şi valoarea creanţei determinate.

În drept, a invocat prevederile art. 1170, 1270, 1616 şi 1617 din C. civ., precum şi art. 453 din C. proc. civ.

Prin încheierile de şedinţă din data de 6 noiembrie 2018, respectiv 20 noiembrie 2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins solicitarea reclamantei de emitere a unor adrese către furnizorii pârâtei în vederea comunicării reducerilor comerciale de care ar fi beneficiat aceasta, precum şi cererea de efectuare a unei contraexpertize contabile având ca obiectiv stabilirea creanţei pe care reclamanta o are faţă de pârâtă, prin luarea în considerare a tuturor reducerilor comerciale de care a beneficiat pârâta de la furnizorii săi.

Prin sentinţa nr. 93 din 9 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor de şedinţă din data de 6 noiembrie 2018, respectiv 20 noiembrie 2018, a declarat apel reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar E..

Prin decizia nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., în contradictoriu cu intimata Societatea C. S.A., dispunând schimbarea în parte a sentinţei nr. 93 din 9 aprilie 2019 a Tribunalul Bihor, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat că, la data de 21 aprilie 2015, reclamanta deţinea o creanţă în cuantum de 2.489.537,2 RON faţă de pârâtă, sumă care a fost stinsă parţial prin compensare cu suma de 2.118.478,2 RON, respectiv prin plată în cuantum de 228.976,48 RON, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei diferenţa de sumă rămasă în cuantum de 142.082,46 RON, celelalte pretenţii ale reclamantei fiind respinse. Totodată, instanţa a dispus compensarea cheltuielilor de judecată solicitate de părţi în primă instanţă, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., împotriva încheierilor de şedinţă din data de 6 noiembrie 2018, respectiv 20 noiembrie 2018.

Împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs atât reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., la data de 31 martie 2020, cât şi pârâta Societatea C. S.A., la data de 8 aprilie 2020.

Recursul societăţii reclamante A. S.R.L. a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se, în principal, casarea hotărârii curţii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar, casarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea în totalitate a acţiunii, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a dispus admiterea numai în parte a acţiunii sale, obligând intimata la plata sumei de 142.082,46 RON.

În principal, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a se dispune completarea raportului de expertiză sau efectuarea unei noi expertize în cauză pentru a se stabili în mod corect valoarea creanţei deţinute de intimată împotriva sa, ţinând seama, în acord cu prevederile contractului semnat între părţi, de valoarea reală de intrare a produselor din stocul de marfă care a fost preluat de aceasta de la societatea intimată.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod neîntemeiat, s-a susţinut faptul că administratorul judiciar este cel care a procedat la compensarea creanţelor reciproce ale părţilor, iar această compensare, despre care administratorul judiciar a precizat expres că este provizorie, ar avea caracter definitiv.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că art. 1617 din C. civ. prevede expres faptul că, în ceea ce priveşte compensaţia, aceasta operează de plin drept de îndată ce există două datorii reciproce certe, lichide şi exigibile. Or, creanţa Societăţii C. S.A. nu a avut caracter cert, părţile stabilind prin contract şi prin actul adiţional că valoarea acesteia urmează să fie determinată prin raportare la preţul de intrare al produselor.

Administratorul judiciar a arătat în mod constant că a acceptat numai în mod provizoriu compensarea celor două creanţe, menţionând expres că acest fapt nu echivalează cu recunoaşterea cuantumului creanţei invocate de Societatea C. S.A., în acest sens fiind adresele transmise intimatei de către administratorul judiciar B.. În plus, câtă vreme Societatea C. S.A. a fost trecută în tabelul preliminar al creanţelor din data de 25 iunie 2015, aceasta nu avea niciun interes să formuleze contestaţie împotriva tabelului de creanţe.

Esenţial, a conchis recurenta-reclamantă, este faptul că, potrivit art. 1617 din C. civ., compensaţia operează de plin drept, nu este efectuată de administratorul judiciar, deci, indiferent de poziţia acestuia, dacă existau creanţe reciproce, certe, lichide şi exigibile, compensaţia operase anterior întocmirii tabelului provizoriu de creanţe, astfel încât este necesar a se stabili care este cuantumul creanţelor compensate.

Recurenta-reclamantă a susţinut că expertiza încuviinţată de instanţă nu a răspuns obiectivelor formulate, astfel că în mod nelegal s-a respins cererea sa de completare a expertizei şi de a se pune în vedere furnizorilor intimatei să comunice expertului sau instanţei valoarea discount-urilor sau a reducerilor comerciale pe care le-au acordat Societăţii C. S.A. În condiţiile în care această cerere a fost respinsă, în mod nelegal i s-a respins şi cererea de efectuare a unei noi expertize.

În subsidiar, în măsura în care nu se va trimite cauze spre rejudecare, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună casarea în parte a hotărârii instanţei de apel, urmând să se calculeze corect valoarea creanţei deţinute de Societatea C. S.A. faţă de reclamantă, inclusiv prin raportare la valoarea reală a stocului de marfă din G., iar intimata să fie obligată la plata în favoarea sa a diferenţei rămase neacoperite prin compensare şi plată.

Recursul formulat de pârâta Societatea C. S.A. a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de 142.082,46 RON, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în cadrul rejudecării, admiterea cererii sale de constatare a faptului că suma de 142.082,46 RON a fost stinsă prin compensare conform art. 1617 din C. civ., cu cheltuieli de judecată.

A susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel a apreciat în mod greşit în sensul neaplicării prevederilor art. 1617 din C. civ., privind compensarea pentru creanţa rămasă, în cuantum de 142.082,46 RON, respectiv faptul că în acest cadru procesual nu se poate reţine stingerea creanţei prin compensare, deoarece cuantumul creanţelor curente pe care debitoarea Societatea A. S.R.L. le datorează pârâtei fac obiectul analizei practicianului în insolvenţă în cadrul dosarului de insolvenţă.

Prin notele de şedinţă depuse la dosar în data de 13 ianuarie 2020, pârâta a arătat că a formulat o cerere de plată pentru suma de 145.543,02 RON, înregistrată sub nr. x/02.12.2019 la administratorul judiciar F.., cerere asupra căreia practicianul în insolvenţă a omis să se pronunţe în termenul de 10 zile prevăzut de art. 75 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014.

Ca urmare a acestei omisiuni, recurenta-pârâtă a apreciat că administratorul judiciar a analizat cuantumul creanţei, iar creanţa sa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ., pentru a opera compensarea de plin drept.

A mai arătat recurenta-pârâtă că se impun în cauză cu putere de lucru judecat, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., considerentele deciziei nr. 178/C/2019-A din data de 22 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea în dosarul asociat nr. x/2015

Fiind de bună-credinţă, la data de 29 mai 2015 recurenta s-a adresat administratorului judiciar al reclamantei cu o cerere de compensare a creanţelor reciproce, iar răspunsul acestuia, exprimat prin adresa nr. x/03.06.2015, a fost că este de acord cu efectuarea compensării creanţelor reciproce şi, prin urmare, creanţa pârâtei în sumă de 2.118.478,26 RON a fost trecută în tabelul preliminar de creanţe cu menţiunea "creanţă compensată potrivit situaţiei contabile a societăţilor în temeiul art. 90 din Legea nr. 85/2014".

În mod temeinic, a susţinut recurenta-pârâtă, ambele instanţe devolutive au reţinut faptul că administratorul judiciar a procedat la compensarea celor două creanţe în cadrul procedurii insolvenţei, datoriile reciproce stingându-se până la concurenţa celei mai mici, iar această compensare efectuată nu a fost contestată de către reclamantă, după cum nu a fost contestată nici creanţa pârâtei pentru care s-a depus declaraţie de creanţă şi s-a întocmit tabelul preliminar.

Recurenta-pârâtă a susţinut că valoarea creanţei sale faţă de reclamantă era, la data de 21 mai 2015, în cuantum total de 2.118.478,26 RON şi că diferenţa rămasă în valoare de 371.058,94 RON a fost stinsă după cum urmează: prin ordin de plată în valoare de 100.000 RON, la data de 03.06.2016, prin ordin de plată în valoare de 128.976,48 RON, la data de 10.08.2016 şi prin compensare, în temeiul art. 1617 din C. civ., pentru suma de 142.082,46 RON.

Diferenţa de 142.082,46 RON, pe care aceasta o avea de achitat către reclamantă, a fost stinsă astfel prin compensare, conform art. 1617 alin. (1) din C. civ., aspect susţinut de altfel şi de către reclamantă, prin apărările formulate în dosarul nr. x/2015, anexate notelor de şedinţă depuse la data de 10 decembrie 2019.

La 25 august 2020, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare faţă de recursul reclamantei, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În argumentarea excepţiei nulităţii recursului, recurenta-pârâtă a arătat că recurenta-reclamantă nu a invocat şi susţinut un motiv de recurs, ci doar s-a limitat la a menţiona ca temei de drept punctul 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., respectiv situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

La 19 august 2020, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La 12 octombrie 2020, recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că îşi menţine în totalitate argumentele invocate prin cererea de recurs, iar cu privire la excepţia nulităţii recursului, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, întrucât, în cadrul cererii de recurs, a precizat că ambele instanţe devolutive au aplicat greşit dispoziţiile art. 1617 din C. civ., privind modul de operare al compensaţiei, ceea ce a dus la determinarea eronată a creanţei pe care Societatea C. S.A. o avea împotriva sa. Prin urmare, în condiţiile în care a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând normele de drept material care au fost încălcate şi dezvoltând argumentele sale în acest sens, nu se poate susţine că recursul ar fi nemotivat.

La 13 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a răspuns apărărilor formulate de reclamantă şi a solicitat admiterea propriului recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., respectiv de pârâta Societatea C. S.A., împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamantă.

La termenul din 16 noiembrie 2021, analizând recursurile, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale acestui text de lege, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

În cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează greşita aplicare a normelor de drept material, însă nu a formulat critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a dispus în mod greşit admiterea numai în parte a acţiunii sale, obligând intimata la plata în favoarea sa doar a sumei de 142.082,46 RON.

În principal, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea hotărârii instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se dispune completarea raportului de expertiză sau efectuarea unei noi expertize în vederea determinării corecte a valorii creanţei deţinute de intimată împotriva reclamantei, ţinând seama, în acord cu prevederile contractului semnat între părţi, de valoarea reală de intrare a produselor din stocul de marfă care a fost preluat de aceasta de la intimată. În subsidiar, s-a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În realitate, deşi este invocată încălcarea normelor de drept material, prin criticile invocate în susţinerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului sau, după caz, la completarea acestuia, care să conducă la admiterea integrală a pretenţiilor reclamantei, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Susţinerile recurentei-reclamante privind modul de interpretare a probelor, respectiv a clauzelor contractuale, precum şi respingerea cererii de completare a raportului de expertiză contabilă şi a celei de efectuare a unei noi expertize tehnice judiciare solicitate de parte nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs.

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecăţii, control care nu este posibil fără o motivare a căii de atac în sensul exigenţelor textului legal anterior menţionat.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulţumiri faţă de soluţia pronunţată sau a nemulţumirii generale faţă de instanţele de judecată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, societatea reclamantă nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Raportat la considerentele expuse, reţinând că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:

Recursul societăţii pârâte a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit, în sensul neaplicării, dispoziţiile art. 1617 din C. civ., privind compensarea pentru creanţa rămasă, în cuantum de 142.082,46 RON, deoarece a apreciat că în acest cadru procesual nu se poate reţine stingerea datoriei prin compensare întrucât cuantumul creanţelor curente pe care debitoarea Societatea A. S.R.L. le datorează Societăţii C. S.A. fac obiectul analizei în cadrul dosarului de insolvenţă.

Recurenta mai susţine că, urmare omisiunii pronunţării asupra cererii de plată nr. x/02.12.2019, apreciază că administratorul judiciar a analizat cuantumul creanţei, motiv pentru care aceasta a devenit certă, lichidă şi exigibilă, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 din C. civ. pentru a opera compensarea de plin drept.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor critici, în cauză fiind aplicate în mod corect dispoziţiile art. 1617 alin. (1) din C. civ., având în vedere particularităţile intervenirii compensaţiei legale în situaţia în care una dintre părţi se află în procedura insolvenţei.

Astfel, conform normei analizate, compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

Aceste dispoziţii de drept comun trebuie, însă, interpretate din perspectiva legislaţiei specifice privind procedura insolvenţei, care are caracter special faţă de dispoziţiile C. civ., mai ales sub aspectul normelor referitoare la constatarea intervenirii compensaţiei legale în situaţia societăţilor aflate în insolvenţă. Că este aşa, rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, modificată, care statuează că "Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. şi ale C. civ..".

De asemenea, potrivit art. 90 din aceeaşi lege, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii, compensarea putând fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei.

Recurenta consideră că sunt îndeplinite condiţiile intervenirii compensaţiei legale invocând ca argument prevederile art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, şi afirmă că suma rămasă în discuţie are caracter cert deoarece administratorul judiciar a omis să se pronunţe asupra acesteia în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată.

Contrar susţinerilor recurentei, legiuitorul nu recunoaşte dobândirea unui asemenea efect de către creanţa care formează obiectul cererii de plată în situaţia dedusă judecăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (4) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, "Titularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunţe în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de judecătorul-sindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanţei depăşeşte valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observaţie deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanţe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunţării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanţei de judecată".

Aşadar, omisiunea pronunţării de către administratorul judiciar asupra cererii de plată formulată, în condiţiile alin. (3) al art. 75 din lege, de un participant la procedura de executare colectivă nu determină concluzia că respectiva creanţă ar putea fi valorificată pe calea dreptului comun, în sensul în care este învederat în cauză, pentru că procedura insolvenţei are reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun.

Dispoziţiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, modificată, prevăd expres că "Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observaţie şi de reorganizare, o cerere de plată, transmisă cu confirmare de primire, ce va fi analizată de către administratorul judiciar într-un termen de 15 zile de la data primirii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanţe să fie înscrise în tabelul de creanţe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestaţie cu respectarea art. 59 alin. (5)-(7)".

Prin urmare, în situaţia în care practicianul în insolvenţă omite să se pronunţe asupra cererii de plată, partea interesată trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de această normă, creditorul neavând la îndemână calea dreptului comun pentru a-şi valorifica creanţa despre care afirmă că ar fi născută după data deschiderii procedurii concursuale, cererea sa de plată intrând sub autoritatea judecătorului-sindic.

În consecinţă, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că, în acest cadru procesual, nu se poate reţine stingerea creanţei prin compensare deoarece cuantumul creanţelor curente pe care pârâta le datorează reclamantei fac obiectul analizei în dosarul de insolvenţă, acestea neputând fi stabilite de către instanţa de drept comun deoarece s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor legii speciale a insolvenţei, situaţie în care nu se poate poate analiza nici intervenirea vreunei compensări a creanţelor respective cu cele pe care reclamanta le mai are de încasat de la pârâtă.

Este nefondată şi critica prin care recurenta-pârâtă susţine că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., considerentele deciziei nr. 178/C/2019-A, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, la data de 22 mai 2019, în dosarul asociat nr. x/2015, se impun în cauză cu putere de lucru judecat, sub aspectul temeiniciei cererii de compensare a sumei de 142.082,46 RON.

Înalta Curte constată că, deşi prin considerentele deciziei evocate sunt reţinute aspecte privind disputa litigioasă a părţilor, acestea nu pot fi reţinute ca impunându-se cu putere de lucru judecat în cauză deoarece ar însemna să fie eludate dispoziţiile procedurii speciale prevăzute de Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, pentru constatarea existenţei creanţei.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu poate valorifica considerentele deciziei evocate decât în cadrul dosarului de insolvenţă, conform regulilor de procedură instituite de Legea nr. 85/2014, modificată.

Aspectele de fapt invocate de recurentă şi care privesc modul de derulare a relaţiilor comerciale de către părţi nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, întrucât vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, iar nu legalitatea deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

Pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.. împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.. împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2021.