Conflict of jurisdiction over special territorial competence for judicial employees as plaintiffs under Article 127(1) CPC

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., alături de reclamantul L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Braşov, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, au solicitat instanţei să dispună:

1. recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 ori data începerii activităţii (potrivit tabelului anexat);

2. plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective;

În conformitate cu dispoziţiile art. 131 din C. proc. civ., la termenul din 27 mai 2021, instanţa a procedat la verificarea competenţei şi, în raport de domiciliul indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, având în vedere traseul profesional al fiecăruia dintre reclamanţi, a apreciat că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze cauza în ceea ce îl priveşte pe reclamantul L..

Prin încheierea din 27 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a dispus disjungerea cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., formându-se astfel dosarul nr. x/2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1542/2021 din 27 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate şi precizate de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Tribunalul Braşov, Curtea de Apel Mureş şi Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Mureş.

În argumentarea acestei sentinţe, Tribunalul Cluj a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar conform art. 210 din aceeaşi lege cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Potrivit art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea".

Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

În cauză, nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât reclamanţii nu au formulat o cerere de chemare în judecată "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia".

Conform listei anexate cererii de chemare în judecată, reclamanţii din dosarul nr. x/2020, cu excepţia reclamantului L., având calitatea de judecători, îşi desfăşoară activitatea în cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe sau în cadrul Tribunalului Covasna, instanţe care nu se află în raza de competenţă a unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Cluj.

Reţinând că reclamanţii erau obligaţi să înregistreze cererea de chemare în judecată la una dintre instanţele aflate în raza de competenţă a unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Braşov, în a cărei circumscripţie se află instanţele la care îşi desfăşoară activitatea de judecător (Judecătoria Sfântu Gheorghe, respectiv Tribunalul Covasna), instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii, în favoarea Tribunalului Mureş, din raza de competenţă a Curţii de Apel Mureş, curte de apel aflată în vecinătatea Curţii de Apel Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 1446/2021 din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Mureş, secţia civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş şi s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Covasna şi Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Cluj şi Tribunalul Mureş, s-a suspendat judecarea cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Tribunalul Mureş a constatat că excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. aveau, la data formulării cererii de chemare în judecată, calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe sau în cadrul Tribunalului Covasna şi, raportat la obiectul acţiunii, au dedus judecăţii un litigiu de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi ale Codului muncii au fost modificate implicit, parţial, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are dreptul de opţiune între instanţa locului de domiciliu sau a locului de muncă.

Ambele locuri se găsesc în judeţul Covasna, iar din perspectiva competenţei teritoriale de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanţa abilitată să soluţioneze pricina ar fi Tribunalul Covasna.

Având în vedere calitatea specială pe care o au reclamanţii, respectiv aceea de judecători, instanţa a examinat modalitatea de interpretare şi de aplicare a prevederilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., ce instituie un caz de "competenţă facultativă".

Aceste dispoziţii legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare nepărtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege instituie şi o soluţie legală în materie de competenţă teritorială, în favoarea instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză.

Din perspectiva normei juridice analizate, Tribunalul Mureş a reţinut că se impune a fi stabilită natura competenţei ori a necompetenţei reglementate de lege, respectiv dacă vorbim despre o competenţă/necompetenţă exclusivă sau alternativă, de ordine publică (absolută) sau de ordine privată (relativă), pentru a identifica interesul protejat, precum şi circumstanţele în care poate fi ea invocată.

În această privinţă, în doctrină şi în jurisprudenţă s-a agreat, de principiu, soluţia potrivit căreia dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt de ordine publică numai în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor din raza teritorială a curţii de apel unde se află şi instanţa la care funcţionează judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia.

Prin urmare, acesta este împiedicat în mod absolut să se adreseze unei instanţe din raza curţii de apel unde se află instanţa la care el însuşi îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, de principiu, este obligat să sesizeze una din instanţele arătate în textul legal.

Cu toate acestea, competenţa alternativă a instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul este apreciată ca fiind de ordine privată, esenţial fiind numai ca reclamantul să nu se judece la o instanţă din raza propriei sale curţi de apel.

Aşadar, sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetenţă teritorială, potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi cod şi anume de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe; în mod evident, şi în acest caz, situaţia premisă presupune că, potrivit normelor de competenţă (teritorială, dar şi materială) de drept comun sau prevăzute de norme speciale, indică drept instanţă competentă instanţa la care judecătorul reclamant îşi desfăşoară activitatea şi, pentru evitarea instanţei necompetente absolut, judecătorul se adresează unei alte instanţe decât cele permise alternativ de acelaşi text.

De asemenea, se cuvine a se preciza că în valenţa sa de normă de necompetenţă absolută, art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, astfel ca, la judecarea unei pricini în care un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier are calitatea de reclamant, să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebuie să însoţească orice procedură judiciară ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.

În speţă, reclamanţii, alături de o altă persoană faţă de care nu a fost pusă în discuţie necompetenţa, s-au adresat Tribunalului Cluj, instanţă care se află în raza Curţii de Apel Cluj şi care, în mod evident, nu se învecinează cu Curtea de Apel Braşov, în raza teritorială a căreia îşi desfăşoară activitatea în calitate de judecători, reclamanţii.

Niciuna dintre părţile în contradictoriu cu care se judecă reclamanţii nu a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, întemeindu-se pe nerespectarea prevederilor art. 127 din C. proc. civ.

Dimpotrivă, ca urmare a disjungerii cauzei în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K., Tribunalul Cluj a invocat această excepţie din oficiu, în ciuda faptului că este vorba despre o necompetenţă relativă, de ordine privată.

Ultima ratio, Tribunalul Mureş a apreciat că într-un registru diferit există argumente suplimentare ce pot fi luate în considerare în susţinerea admiterii excepţiei necompetenţei sale teritoriale. Astfel, s-a arătat că acţiunea iniţială a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj de mai multe persoane, toate având calitatea de judecător la instanţe diferite şi solicitând recunoaşterea unor drepturi de natură salarială de acelaşi tip şi care au acelaşi izvor, folosindu-se de aceleaşi argumente juridice.

Raportat la dispoziţiile art. 59 din C. proc. civ., trebuie să se observe că toţi reclamanţii acţionează în virtutea aceleiaşi calităţi (aceea de judecător), temeiul de drept şi motivarea în fapt a cererii este aceeaşi pentru fiecare reclamant, iar obiectul cererii constă în recunoaşterea unor drepturi de natură salarială de acelaşi tip.

Prin urmare, în condiţiile în care toţi reclamanţii au solicitat acelaşi lucru de la pârâţi, Tribunalul Mureş a considerat că între cererile lor, privite chiar şi individual, există o strânsă legătură, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă.

Revenind la argumentele expuse mai sus cu privire la opţiunea exercitată de către reclamanţi, care a înlăturat caracterul alternativ al competenţei, transformând-o pe aceasta în competenţa exclusivă a instanţei mai întâi sesizate, Tribunalul Mureş a concluzionat în sensul că Tribunalul Cluj îşi vădeşte competenţa de soluţionare a pricinii, iar excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş este întemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 13 decembrie 2021.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă la 19 noiembrie 2020, ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Înalta Curte reţine că reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. aveau, la data formulării cererii de chemare în judecată, calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Sfântu Gheorghe sau în cadrul Tribunalului Covasna şi, raportat la obiectul acţiunii, au dedus judecăţii un litigiu de muncă.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: pe de o parte, instituie un caz de necompetenţă teritorială absolută a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul care are calitate de reclamant al unei pricini iar, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei.

Reclamantul având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială alternativă (facultativă), ceea ce corespunde denumirii marginale a textului; această alegere însă a uneia dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie exercitată de reclamant la data sesizării instanţei.

Dubla semnificaţie a normei determină şi calificarea distinctă a excepţiilor procesuale prin care nerespectarea acesteia poate fi sancţionată.

Astfel, dacă reclamantul judecător se adresează instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, necompetenţa teritorială de ordine publică instituită de art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., excepţie absolută fiind, trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din acelaşi cod.

Dacă însă judecătorul, reclamant într-o cerere de chemare în judecată, se adresează unei alte instanţe decât cea aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, aşadar, unei instanţe care se află în circumscripţia unei curţi de apel care nu este învecinată cu curtea de apel în cadrul căreia se află instanţa unde acesta activează, atare situaţie se circumscrie unei excepţii de necompetenţă de ordine privată.

Aşadar, sancţionarea nerespectării competenţei facultative stabilite prin art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. poate avea loc în condiţiile invocării excepţiei de necompetenţă teritorială, conform dispoziţiilor art. 130 alin. (3) din acelaşi cod, respectiv de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Întrucât nu sunt incidente în speţă norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, se constată că numai pârâţii aveau posibilitatea să invoce excepţia de necompetenţă teritorială relativă.

Altfel spus, Tribunalul Cluj nu putea invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispoziţiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

În condiţiile în care pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, Înalta Curte reţine că această instanţă a fost legal învestită şi a devenit singura competentă să soluţioneze cauza.

Înalta Curte mai reţine că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.

Alin. (3) al aceluiaşi articol instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de reclamanţii B., A., K., C., D., E., F., G., J., H. şi I., alături de reclamantul L., fiind îndeplinite astfel condiţiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În atare situaţie, devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii anterior evocate, ce recunosc competenţă de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Se mai reţine că acţiunea introductivă a fost înregistrată de reclamanţi pe rolul Tribunalului Cluj în considerarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., ca instanţă judecătorească de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei alte curţi de apel decât cea în a cărei circumscripţie se află instanţele la care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făceau parte şi reclamanţii B., A., K., C., D., E., F., G., J., H. şi I., Înalta Curte constată că Tribunalul Cluj a fost în mod corect sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii nu putea să atragă (şi) consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, pentru a se justifica măsura declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei pretinse a fi cea aflată în raza de competenţă a unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Braşov.

De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Cluj a fost legal sesizat în virtutea dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 127 alin. (1) şi art. 116 din C. proc. civ. şi, întrucât, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Faţă de cele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 127 alin. (1) şi art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.