Criminal Injury Compensation: Limits of Cassation Review on Quantum and Application of Common Fault in Traffic Accidents

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 septembrie 2016, pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă reclamantele A. şi B., au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1000 RON pentru A. şi 15.000 RON pentru B. reprezentând despăgubiri materiale rezultate în urma accidentului rutier produs la data de 31.10.2015, la plata sumei de 100.000 RON pentru A. şi 880.000 RON pentru B. reprezentând despăgubiri morale şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1357, art. 1365, art. 1385, art. 1386, art. 1388 C. civ., art. 95 C. proc. civ., art. 43, art. 42, art. 49, art. 50 şi art. 54 din Legea 136/1995, Ordinul CSA 14/29.11.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2702/F din 8 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D.. A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei în cuantum de 38 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei în cuantum de 25.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei în cuantum de 8.135,64 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei în cuantum de 780.000 RON, cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei în cuantum de 1.375 RON, constând în taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţionale pretenţiilor admise. A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei în cuantum de 11.916,78 RON, constând în taxă judiciară de timbru, a sumei în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţionale pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantele A., B. şi pârâta S.C. C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamantele A., B. şi de pârâta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. împotriva deciziei civile nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient D..

La 7 iulie 2020, pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă C. S.A. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, C. S.A. susţine, în esenţă, că decizia recurată este doar parţial motivată în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor şi, totodată, apreciază că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arată recurenta, reglementează în mod imperativ obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva liberului arbitru pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că au fost riguros analizate cererile şi mijloacele lor de apărare.

Din actele dosarului de urmărire penală nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 3 Bucureşti reiese că reclamantele au cunoscut faptul că intervenientul forţat consumase alcool într-un bar din Centrul Vechi, acceptând să se urce în autoturismul condus de către acesta.

Menţionează că în cauza penală nu s-a dispus o expertiză tehnică ce ar fi stabilit împrejurările accidentului şi, faţă de vătămările reclamantelor - dacă acestea aveau cuplata centura de siguranţă în momentul impactului.

Aceasta deoarece, potrivit art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002:

"Conducătorii de autovehicule şi tractoare agricole sau forestiere şi persoanele care ocupă locuri prevăzute prin construcţie cu centuri sau dispozitive de siguranţa omologate trebuie să le poarte în timpul circulaţiei pe drumurile publice, cu excepţia cazurilor prevăzute în regulament".

De asemenea, prin rechizitoriul întocmit la 20.11.2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 Bucureşti arată şi faptul că intervenientul forţat se afla sub influenţa alcoolului la momentul producerii accidentului, astfel că reclamantele au acceptat să se urce în autoturismul condus de o persoană care consumase băuturi alcoolice.

Prin urmare, recurenta precizează că în raport de culpa comună, ce urmează a fi reţinută în cauză, a solicitat diminuarea despăgubirilor materiale şi morale acordate de către instanţa de fond.

Conform art. 1371 C. civ.:

"în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

De asemenea, art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014 arată că:

"(1) în situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) în situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului".

Solicită a se observa faptul că atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au reţinut că nu ar fi dovedit în ce măsură nepurtarea centurii de siguranţă ar fi putut conduce la evitarea în tot sau în parte a prejudiciului.

Recurenta a apreciat că, întrucât expertiza tehnică i-a fost respinsă, că purtarea centurii de siguranţî este o normă legală ce trebuie respectată de toţi participanţii la trafic şi faţă de faptul că traumatismele reclamantelor au fost cranio~faciale, respectiv toracice, se poate prezuma că acestea nu au purtat centura de siguranţă, în acest sens pârâta arătând că s-a prevalat de dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. cu toate acestea, instanţa de apel a respins apărarea sa.

În opinia recurentei, actul normativ, O.U.G. nr. 195/2002, trebuie interpretat în integralitatea sa, iar instanţa de apel avea obligaţia să administreze toate probele în vederea lămuririi împrejurărilor de fapt din acest accident.

Un alt motiv de recurs îl constituie faptul că instanţa de judecată nu a avut în vedere jurisprudenţa în acest domeniu, al despăgubirilor pentru daune morale, obligatorie conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma CSA nr. 23/2014.

În acest context, recurenta apreciază că daunele acordate exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea danelor morale ce oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudenţa instanţelor.

Astfel, instanţa de apel nu a examinat criteriul jurisprudenţial şi nu a analizat în suficientă măsura jurisprudenţa naţională, precum şi cea indicata de către pârâtă prin hotărârile depuse în faţa instanţei de fond, ceea ce, în opinia sa, echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei.

Solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, urmând ca în baza art. 501 alin. (1) C. proc. civ. să se indice instanţei de rejudecare - diminuarea daunelor morale pe care le va acorda reclamantului, având în vedere considerentele expuse în motivele de recurs.

Intimatele-reclamantele A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefundat. În situaţia în care recurenta nu timbrează, înţeleg să invoce excepţia netimbrării.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimatele-reclamante.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatele-reclamante au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată pentru astăzi, 10 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, prezumţii) în stabilirea daunelor morale şi a situaţiei de fapt.

Toate aceste constatări factuale ale instanţei de apel şi evaluarea probelor administrate sub acest aspect nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs, tot aşa cum aprecierea posibilităţii reclamantelor de a evita producerea prejudiciului moral sau de a-l diminua sunt în competenţa judecătorului învestit cu soluţionarea fondului cauzei.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile pe care recurenta - pârâtă le formulează în legătură cu cuantumul daunelor stabilite în sarcina sa, căci, deşi se susţine că sumele acordate cu titlu de prejudiciu nu îndeplinesc condiţiile prescrise de art. 1532 - 1534 C. civ., recurenta se raportează la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, tinzând la reanalizarea acesteia, argumentele dezvoltate de pârâtă nerelevând o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate din această perspectivă.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Însă, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, necenzurabilă în recurs, iar nu de nelegalitate.

În argumentarea cererii de recurs, raportându-se la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. susţine şi că decizia recurată este doar parţial motivată referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantelor şi, totodată, apreciază că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că, potrivit acestui text de lege, hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei pronunţate, cu ocazia analizării primei critici formulate de către apelanta-pârâtă, instanţa a răspuns motivului de apel privind pretinsa culpă a reclamantelor în producerea urmărilor accidentului rutier şi incidenţa prevederilor art. 1371 C. civ., precum şi în ceea ce priveşte aspectul legat de nepurtarea centurii de siguranţă.

În acest sens, s-a reţinut ca nefiind probat faptul că reclamantele au cunoscut în mod cert că intervenientul forţat D. consumase băuturi alcoolice, precum şi că, în cauză, nu au fost administrate probe din care să rezulte că eventuala nepurtare a centurii de siguranţă de către pasagerii autovehiculului se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului, pentru a constitui o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina asigurătorului RCA.

Totodată, răspunzând criticii formulate în apel, cu privire la respingerea probei cu expertiză tehnică auto de către prima instanţă, instanţa de prim control judiciar a motivat că administrarea unei astfel de probe, prin care să se stabilească, pe baza materialului aflat în dosarul penal, la mai mult de 3-4 ani de la data accidentului, dacă pasagerii au purtat sau nu centură de siguranţă, nu ar fi putut conduce la stabilirea existenţei sau întinderii prejudiciului produs prin eventuala nepurtare a centurii de siguranţă.

De altfel, deşi prin cererea de apel pârâta S.C. C. S.A. a solicitat, pe lângă proba cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică auto, având ca obiectiv a se stabili dacă reclamantele au avut sau nu cuplată centura de siguranţă la momentul impactului, în şedinţa publică din 30 octombrie 2019, când, de altfel, instanţa a rămas în pronunţare, având cuvântul asupra probatoriului, reprezentantul apelantei-pârâte a arătat că nu solicită probe noi în apel.

Faţă de cele ce preced, nu pot fi primite argumentele unei hotărâri parţial nemotivate şi nelegale, Înalta Curte reţinând ca nefondat acest motiv de recurs.

Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări (motivări parţiale, cum susţine recurenta) în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica recurentei privind faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1371 C. civ., ale art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, nu a motivat decizia în raport cu cererea pârâtei de reţinere a gradului de culpă al victimelor, nu poate fi primită, întrucât prima instanţă de control judiciar a respins motivul de apel constând în pretinsa culpă a reclamantelor în producerea urmărilor accidentului rutier, respectiv în responsabilitatea acestora pentru gravitatea leziunilor suferite.

Instanţa supremă constată că, prin intermediul acestor critici, în realitate, recurenta-pârâtă urmăreşte să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul diminuării lor.

Chiar dacă recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza cauzei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, nu prin raportare la practica altor instanţe.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţă este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare dar nu identice.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1772/A din 30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2021.