Delictual employer liability for employee’s workplace injury and limit of cassation review on moral damages quantum

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii B. şi C. S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 200.000 eur (900.000 ron) cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 31.000 eur (139.500 ron) daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1373 Noul C. civ., art. 253 alin. (1) Codul Muncii, Legea nr. 319/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 7511/25.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi în temeiul art. 132 alin. (1) si 3 C. proc. civ. raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011 precum şi art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., şi SC. C. S.A., în favoarea Tribunalului Ilfov, secţia Conflicte de Muncă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 06.12.2017 sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2021 din 27 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B. şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.C C. S.A., ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu S.C C. S.A şi obligată această pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200000 euro cu titlu de daune morale; a fost respinsă cererea reclamantei A. privind daunele materiale ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel reclamanta A. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă A., respectiv de către apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2201/27.06.2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, pe care a schimbat-o în parte, numai în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B. şi a fondului cauzei şi rejudecând: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi B.. A obligat pârâţii la plata în solidar către reclamantă a sumei de 190 RON cu titlu de daune materiale şi 80.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, recurenţii-pârâţi C. S.A. şi B. au formulat, fiecare, câte o cerere de recurs.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea cererii de recurs, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a calificat litigiul dintre părţi ca fiind unul cu o natură juridică pur civilă, or, fiind vorba despre un litigiu pur civil, apreciază că acesta trebuia judecat în apel de un complet format din doi judecători specializaţi în materie civilă.

Menţionează că în acest sens, sunt şi prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi cele ale 35 alin. (2) din aceeaşi lege.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti cauzele pur civile sunt soluţionate în apel de completuri formate din doi judecători specializaţi în drept civil din cadrul secţiilor civile ale acestei instanţe.

Or, în pricina de faţă, nu a fost respectată această regulă imperativă de organizare judecătorească, instanţa de apel fiind alcătuită din doi judecători specializaţi în materia litigiilor de munca şi asigurări sociale, judecători ce se regăsesc în componenţa secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti.

Trebuie avut în vedere şi faptul că prima instanţă din prezentul proces a fost constituită dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, adică un complet de judecată de la Tribunalul Ilfov constituit cu respectarea dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 304/2004. Aceasta înseamnă că litigiul a fost calificat în fond ca fiind unul specific dreptului muncii, iar nu unul pur civil.

Prin urmare, consideră ca fiind întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa care a pronunţat decizia recurată nefiind alcătuită cu respectarea dispoziţiilor legale.

În măsura în care instanţa de apel a stabilit că procesul este unul de drept civil, a susţinut recurenta, aceasta era obligată să observe că litigiul nu poate fi soluţionat în fond de un complet constituit conform art. 55 din Legea nr. 304/2004, respectiv unul format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. In această situaţie, ţinând seama de prevederile art. 480 alin. (2)-(4) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să anuleze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare la tribunal de un complet format dintr-un singur judecător specializat în materie civilă.

Recurenta a mai susţinut că nu poate fi concepută şi admisă situaţia în care un proces este soluţionat în primă instanţă ca fiind unul din materia conflictelor de muncă, iar în apel să fie calificat ca unul pur civil, fără însă a se lua în considerare că el trebuia rezolvat de un complet format din judecători specializaţi în drept civil; aceasta cu atât mai mult cu cât în motivarea apelului său s-a adus în discuţie şi problematica necompetenţei funcţionale a instanţei de fond.

În context, trebuie subliniat şi faptul că prin Decizia în Interesul Legii nr. 17/2018 a instanţei supreme, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 16/10/2018 s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. şi ale art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304 2004, necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică".

În opinia recurentei, este incident şi motivul prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.

În acest sens recurenta a susţinut că, fără a pune în discuţia părţilor chestiunea esenţială a calificării naturii juridice a pretenţiilor deduse judecăţii, în contextul în care prima instanţă stabilise caracterul de conflict de muncă al litigiului, instanţa de apel a concluzionat în sensul că este învestită cu un proces pur civil.

Din acest motiv a şi indicat în dispozitivul deciziei pronunţate împrejurarea că aceasta poate fi atacată cu recurs în 30 zile de la comunicare, deşi art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prevede că nu pot fi recurate hotărârile pronunţate în materie de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Consideră că instanţa a încălcat reguli esenţiale de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Aceste reguli sunt principiile fundamentale ce guvernează desfăşurarea procesului civil, principii ce sunt stabilite prin dispoziţii legale cu caracter imperativ şi de ordine publică.

Este vorba despre dispoziţiile art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), ale art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), ale art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), ale art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea) şi ale art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului).

Subsumat motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dat o greşită interpretare şi aplicare dispoziţiilor art. 1349 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1531-1533 din acelaşi cod, ce sunt relevante în materia evaluării prejudiciului în caz de răspundere civilă delictuală.

In acest context, apreciază necesar a sublinia că suma de 80.000 de Euro acordată ca daune morale este nejustificat (disproporţionat) de mare în raport cu vătămarea cauzată apelantei-persoane fizice.

Suma respectivă, susţine recurenta, a fost determinată în considerarea faptului că instanţa s-a raportat strict la cuantumul cifrei de afaceri şi la valoarea patrimoniului C. S.A., care este titulara în România a dreptului exclusiv de a utiliza franciza D..

In acelaşi timp, a arătat recurenta, chiar dacă nu se poate nega existenţa leziunilor corporale suferite de reclamantă şi neajunsurile de ordin fizic sau psihic generate de o asemenea situaţie, suma acordată ca despăgubiri este foarte mare ori disproporţionată în raport de situaţia de fapt, în condiţiile în care în apel reclamant nu a administrat dovezi concludente pe baza cărora să se poată stabili gravitatea vătămărilor sale corporale.

Nu se poate concepe şi accepta situaţia în care se stabilesc daune morale în valoare de 80.000 Euro, dar nu s-au depus acte medicale din care să reiasă valoarea medicamentelor, tratamentului medical, etc, adică a tuturor cheltuielilor efectuate cu îngrijirile necesare vindecării rănilor pretins grave suferite de apelanta-reclamantă.

Mai mult, pe baza documentelor ce au fost înregistrate, potrivit legii la ITM Bucureşti, nu se poate reţine existenţa vreunei culpe a recurentei cât priveşte vătămarea corporală a apelantei-persoană fizică. Acesta este un alt element ce ar fi trebuit să prevaleze în analiza făcută de instanţă şi să o determine să fixeze o sumă mult mai mică cu titlu de daune morale.

Recurenta a mai subliniat şi că suma de 80.000 de Euro acordată ca daune morale este nejustificat (disproporţionat) de mare în raport cu vătămarea cauzată apelantei-persoane fizice, ce a constat din arsuri de gradul I, II şi III pe o întindere de aproximativ 20% din suprafaţa corpului, mai ales că nu s-a demonstrat în vreun mod împrejurarea că aceeastă vătămare ar fi pus viaţa victimei în pericol iminent sau major.

Nu se neagă dreptul instanţei de a stabili valoarea daunelor morale, dar prin intermediul acestei opearaţiuni nu trebuie să se ajungă la îmbogăţirea fără justă cauză a unei persoane în detrimentul alteia, s-a mai susţinut.

Recurentul-pârât B. a invocat prin cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi rejudecând în fond, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunea promovată de reclamanta E., ca neîntemeiată.

În argumentarea recursului, a susţinut, în esenţă, că decizia atacată este rezultatul unei greşite aplicări a normelor de drept material în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiei prevăzute de art. 253 din Codul Muncii privind răspunderea patrimonială a angajatorului şi cele privind răspunderea civilă delictuală.

In opinia recurentului, instanţa a apreciat în mod greşit că în cauză nu sunt incidentele dispoziţiile art. 253 din Codul muncii, ci dispoziţiile art. 1373 din C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Apreciază că instanţa de apel a omis a se raporta la întregul material probator administrat în cauză, reţinând strict apărările formulate de pârâta S.C. C. S.A., concluzionând astfel că în sarcina pârâtului se poate reţine săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Contrar celor susţinute de pârâta C. S.A. şi reţinute de instanţa de apel, se arată că aparatul prezintă disfuncţionalităţi tehnice, aspect reliefat şi de martorul F. şi recunoscut indirect chiar de către societatea pârâtă prin faptul că, la câteva zile de la producerea evenimentului, a procedat la instalarea unor picioruşe aparatului, astfel încât să poată fi întrebuinţat în condiţii de siguranţă.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul B..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia netimbrării recursului declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; totodată, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. şi a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu prioritar, în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât B., Înalta Curte îl va anula ca netimbrat, având în vedere considerentele reţinute în încheierea din 22 septembrie 2021, pronunţată în complet de filtru, prin care a fost admisă excepţia netimbrării recursului declarat de recurentul-pârât.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei C. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;"

Situaţia evocată de recurentă în cererea de recurs este una care reclamă o necompetenţă materială procesuală a secţiei specializate a tribunalului (reiterată pe calea apelului), precum şi o necompetenţa materială procesuală a completului care a pronunţat hotărârea recurată, excepţii de ordine publică, reglementate de art. 130 C. proc. civ.

În acest context trebuie avut în vedere regimul invocării excepţiei de ordine publică, regim prevăzut în mod expres de art. 130 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., potrivit cu care necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii, iar necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Totodată, trebuie ţinut cont şi de faptul că, potrivit art. 131 C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Din aceste dispoziţii legale rezultă că invocarea unei excepţii absolute de ordine publică este condiţionată de invocarea excepţiei corespunzătoare în faţa instanţei de fond, fie de către părţi, fie de către instanţă din oficiu, în termenele de decădere prevăzute. Evident, pentru a justifica interesul exercitării apelului/recursului pentru acest motiv, este necesar ca instanţa să fi respins excepţia invocată sau să fi omis să se pronunţe asupra ei.

În speţă, se constată că, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, constituit iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pârâta a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei (în realitate fiind vorba de excepţia necompetenţei materiale procesuale), iar, ulterior (după ce dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă), la termenul din 21.02.2018, conform încheierii de la acea dată, când a fost pusă în discuţie excepţia respectivă, pârâta, prin avocat, a arătat că nu o mai susţine, iar Tribunalul Ilfov, verificându-şi competenţa conform art. 131 C. proc. civ., a reţinut că este competent general, material şi teritorial să soluţioneze pricina.

Totodată, se constată că această excepţie a fost reiterată în apel, instanţa de prim control judiciar reţinând, în mod corect, că nu poate fi primită în acest cadru procesual excepţia respectivă, în condiţiile în care înaintea primei instanţe ea nu a mai fost susţinută, iar art. 130 C. proc. civ. se opune invocării unei asemenea excepţii în apel.

Din această perspectivă nu este fondată nici susţinerea recurentei, prin care se arată că, în măsura în care instanţa de apel a stabilit că procesul este unul de drept civil, aceasta era obligată să observe că litigiul nu poate fi soluţionat în fond de un complet constituit conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 (format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari), astfel că trebuia să anuleze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare la tribunal de un complet format dintr-un singur judecător specializat în materie civilă.

În acest context trebuie menţionat şi că, prin decizia nr. 18/17.10.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că în căile de atac se păstrează în mod corespunzător competenţa materială procesuală a instanţei care a judecat litigiul în fond (par. 164)."

Înalta Curte, văzând că în calea extraordinară de atac a recursului, recurenta înţelege să invoce ca motiv de recurs şi excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului specializat care a pronunţat decizia recurată, reaminteşte că, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 17/2018, necompetenţa materială procesuală a completului specializat este de ordine publică, prin urmare această excepţie referitoare la completul specializat al curţii de apel poate fi invocată numai în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în speţă, se constată că, în aplicarea acestui text de lege, excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului specializat care a pronunţat decizia recurată nu mai poate fi repusă în discuţie în această fază procesuală.

Cum în faţa instanţei de apel, recurenta nu a invocat necompetenţa materială procesuală a completului specializat care a soluţionat cauza, aceasta nu o poate invoca direct în recurs, ca motiv de casare.

Oricum, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost soluţionată de către o secţie specializată în judecarea unor litigii de muncă şi excepţia necompetenţei materiale procesuale nu a fost invocată în condiţiile procedurale impuse de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., calea de atac fiind soluţionată de un complet specializat al secţiei corespunzătoare a instanţei de apel, nefiind invocată în acest cadru, conform legii, vreo excepţie de necompetenţă, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat de recurentă, hotărârea poate fi casată atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

În cauză, recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), ale art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), ale art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), ale art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea) şi ale art. 22 C. proc. civ. (rolul judecătorului în aflarea adevărului) din perspectiva faptului că instanţa de apel, fără a pune în discuţia părţilor chestiunea esenţială a calificării naturii juridice a pretenţiilor deduse judecăţii, în contextul în care prima instanţă stabilise caracterul de conflict de muncă al litigiului, a concluzionat în sensul că este învestită cu un proces pur civil.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 22 C. proc. civ. consacră, în mod expres, rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale.

Pentru a lămuri toate împrejurările concrete ale cauzei, instanţa, în virtutea rolului său activ, poate solicita atât reclamantului, cât şi pârâtului, explicaţii sau lămuriri, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menţionate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Alin. (7) al art. 22 C. proc. civ. obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

Astfel, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Înalta Curte constată că temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată sunt cele specifice răspunderii comitentului pentru prepus (art. 1373 Noul C. civ.), respectiv răspunderii patrimoniale a angajatorului faţă de salariat (art. 253 din Codul muncii), reclamanta fixând astfel cadrul procesual, iar instanţa fiind obligată să se pronunţe în limitele învestirii, conform principiului disponibilităţii; în raport de această situaţie pârâta apărându-se susţinând că nu poate fi angajată răspunderea sa faţă de reclamantă.

Ţinând seama de conţinutul concret al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că temeiurile juridice ale cererii introductive se află într-un raport de subsidiaritate şi că, întrucât cerinţele angajării răspunderii patrimoniale a angajatorului conform art. 253 din Codul muncii (răspundere contractuală) nu sunt întrunite, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului, potrivit art. 1373 C. civ.

Aşadar, această statuare a instanţei de apel nu este de natură a duce la concluzia că s-a soluţionat cauza fără a pune în discuţia părţilor chestiunea calificării naturii juridice a pretenţiilor deduse judecăţii, de vreme ce reclamanta a fixat cadrul procesual, indicând temeiurile juridice ale cererii (art. 1373 Noul C. civ., respectiv art. 253 din Codul muncii), pârâta a formulat întâmpinări în ambele faze procesuale, iar instanţa era obligată să se pronunţe în limitele învestirii, conform principiului disponibilităţii.

Mai mult decât atât, chiar şi apelanta-pârâtă, prin motivele de apel, a invocat existenţa celor două temeiuri de drept indicate în cererea de chemare în judecată.

Faţă de această împrejurare, deşi conform dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi a faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, se constată că, în speţă, pretenţiile deduse judecăţii erau fără echivoc expuse în cererea introductivă fiind grefate pe dispoziţiile art. 1373 Noul C. civ., respectiv art. 253 din Codul muncii.

Astfel, faţă de circumstanţele factuale ale speţei şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa de apel a soluţionat cauza ţinând cont de temeiurile juridice indicate în cererea de chemare în judecată şi de apărările pârâtei.

Prin urmare, nu poate fi reţinută critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 6 C. proc. civ. (dreptul la un proces echitabil), ale art. 7 C. proc. civ. (legalitatea), ale art. 13 C. proc. civ. (dreptul la apărare), ale art. 14 C. proc. civ. (contradictorialitatea) şi ale art. 22 C. proc. civ.

Subsumat motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a dat o greşită interpretare şi aplicare dispoziţiilor art. 1349 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1531-1533 din acelaşi cod, ce sunt relevante în materia evaluării prejudiciului în caz de răspundere civilă delictuală.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. hotărârea poate fi casată atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Potrivit art. 1349 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

În cauză, văzând temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată, instanţa de apel corect a reţinut că, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului şi, analizând cu rigurozitate condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, a statuat că sunt întrunite cumulativ condiţiile acestui tip de răspundere.

Astfel, în speţă s-a reţinut că există o faptă ilicită, respectiv fapta pârâtului B. care nu a respectat procedura de filtrare a uleiului; vinovăţia rezultă din împrejurarea că pârâtul a acţionat contrar procedurilor interne de lucru; există prejudiciu, care se materializează în primul rând în afectarea semnificativă a stării de sănătate şi a integrităţii fizice a reclamantei, cu consecinţe subsecvente atât pe planul prejudiciului estetic, dar mai ales al suferinţelor morale; legătura de cauzalitate rezultă implicit, în condiţiile în care rezultatul prejudiciabil este consecinţa directă a faptei ilicite a pârâtului.

Pentru angajarea răspunderii comitentului, este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, precum şi condiţiile speciale privind existenţa raportului de prepuşenie şi cea a săvârşirii faptei în funcţiile încredinţate.

În speţă, între prepus (intimatul-pârât B.) şi comitent (intimata-pârâtă C.) există raporturi de subordonare stabilite în baza contractului de muncă, raporturi care permit comitentului să direcţioneze, să supravegheze şi să controleze activitatea prepusului în exercitarea funcţiei conferite pentru realizarea interesului comitentului.

Prin urmare, obligarea comitentului la plata daunelor este pe deplin admisibilă în virtutea art. 1373 C. civ., în contextul existenţei raportului de prepuşenie între cei doi pârâţi, decurgând din existenţa contractului individual de muncă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, în argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta aduce şi o serie de critici care vizează situaţia de fapt şi modul de apreciere a probatoriului, fiind critici de netemeinicie ale deciziei recurate (spre exemplu: considerentele deciziei atacate, prin care s-a reţinut că suma de 80.000 EUR constituie o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă, nu au la bază niciun element factual obiectiv; suma acordată ca despăgubiri este foarte mare ori disproporţionată, în raport de situaţia de fapt, în condiţiile în care reclamanta nu a administrat dovezi concludente; pe baza documentelor ce au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă nu se poate reţine existenţa vreunei culpe a pârâtei).

Or, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel de argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele în stabilirea daunelor morale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin majoritatea criticilor formulate în argumentarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul aduce, de fapt, în dezbatere, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, deşi acest cuantum, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Totodată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 1173 din 27 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2021.