CHF-loan repayment clause upheld as non-abusive; conversion claim dismissed.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 17 decembrie 2014, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2014, mai mulţi reclamanţi printre care şî A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I şi coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana I, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii: (i) obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; (ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase/toxice; (iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; (iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit. De asemenea, au solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit, Ia cursul CHF- LEU indicat în Anexa 1.

Reclamanţii au solicitat să se constate încălcarea drepturilor consumatorilor, prin punerea pe piaţă în perioada 2006-2008, de către banca pârâtă, a unor produse de creditare toxice şi să dispună eliminarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate de consumatori.

Prin încheierea pronunţată la 3 iulie 2015 instanţa a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată. Cererea formulată de reclamanta A. a fost înregistrată pe rolul instanţei sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 6999 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu terţul C..

Împotriva sentinţei civile nr. 6999 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel apelanţii A. şi C.. Aceştia au solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a Vi-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii A. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 6999 din 10 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A..

Împotriva deciziei civile nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, reclamanta susţine, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material, adică punctul 8 de casare al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la exigenţele deciziei CJUE, pronunţată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută. Analiza, în afară de faptul că a fost de-a dreptul haotică, nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Instanţa de apel, apreciază recurenta, a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În aceasta privinţă, CJUE face o vastă analiză, în paragrafele 44-51. Din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) redactarea clauzei şi b) informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

S-a mai susţinut că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială, precum şi că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

Atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Banca avea obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare. Banca şi-a încălcat in mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor,

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb; dezechilibrul semnificativ este prezumat; dezechilibrul poate surveni încheierii contractului; omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii; transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului; au fost prezentate consecinţele constatării nulităţii ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

În concluzire, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că este declarat împotriva unei persoane care nu mai are capacitate de folosinţă şi calitatea procesuală pasivă, excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă D. şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. fiind stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 10 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Totodată, în ceea ce priveşte excepţia invocată de intimata-pârâtă D., prin întâmpinare, respectiv excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că este declarat împotriva unei persoane care nu mai are capacitate de folosinţă (B.) şi, în ceea ce priveşte invocarea lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte a prorogat discutarea acestor aspecte la termenul din 10 noiembrie 2021, când a hotărât respingerea acestora, potrivit considerentelor reţinute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A..

În concordanţă cu cele reţinute în cauza menţionată referitoare la interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/CE/13, la cerinţa ca o clauză dintr-un contract de credit să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, instanţa de apel, în mod corect, a constatat că obligaţia instituită prin clauzele contractuale de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost contractat este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, accesibil unui consumator mediu care are posibilitatea de a înţelege potenţialele efecte cu privire la schimbarea valorii în RON a ratelor de credit de restituit în condiţiile în care cursul de schimb CHF-LEU evoluează în sensul aprecierii CHF în detrimentul monedei naţionale.

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit. Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

În cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că aplicarea principiului nominalismului monetar, consacrat de dispoziţiile art. 1578 C. civ. 1864, are ca efect imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza Şerban C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentei de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000. Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentă transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

În concluzie, aplicând în cauză argumentele expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia de a se restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1100 A din 23 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2021.