Reimbursement of overpaid VAT on non-taxable land acquisition: applicability of administrative court findings to prescription start date and appellate reasoning requirements

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 854.400 RON, cu titlu de TVA, achitată de reclamanta, dar nedatorată potrivit Codul fiscal, precum şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civila nr. 1881/16.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 854.400 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.149 RON.

Impotriva sentinţei a formulat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 770A din 28 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă a fost respins apelul formulat de B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii B. S.R.L., a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune deoarece instanţa de apel nu a stabilit corect momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv la care intimata-reclamantă a avut cunoştinţă despre regimul TVA aferent contractului de vânzare nr. x/07.11.2014 stabilit de organul fiscal. În opinia recurentei-pârâte, intimata-reclamantă A. S.R.L. a cunoscut toate împrejurările cauzei la 04.03.2016, când Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti a emis Decizia nr. 457 prin care a soluţionat contestaţia formulată de A. S.R.L. împotriva raportului de inspecţie fiscală, şi nu la data de 23 mai 2018, cand a fost soluţionată definitiv contestaţia prin decizia nr. 2222 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum greşit s-a reţinut în hotărârea atacată.

Autoarea căii de atac invocă dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ., în conformitate cu care prescripţia extinctivă se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată şi art. 2539 alin. (2) C. civ., potrivit căruia, dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată, a renunţat la ea sau dacă cererea a fost respinsă, prescripţia nu este întreruptă şi afirmă că astfel, instanţa de apel trebuia să analizeze în cauză dispoziţiile legale referitoare la întreruperea termenului de prescripţie.

Recurenta-pârâtă mai susţine că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunţate, respectiv dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. care reglementează pricipiul disponibilităţii. În dezvoltarea acestor critici, se arată că decizia nr. 2222/23.05.2020 pronunţată de Curtea de Apel Prahova nu poate produce faţă de terţi efecte extinse, în raport de obiectul litigiului, instanţa nu poate da mai mult decât s-a cerut în condiţiile în care intimata-reclamanta, în cadrul respectivului litigiu, a renunţat în faţa instanţelor de fond la o parte din pretenţii. În continuare recurenta-pârâtă redă pasaje din considerentele deciziei nr. 2222/23.05.2020, susţinând că instanţa de contencios administrativ-fiscal, în recurs, a analizat situaţia juridică a unui singur teren şi nu dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiei de terenuri conform contractului de vânzare dintre părţile din prezentul litigiu, astfel că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că una dintre criticile aduse sentinţei nr. 1881/16.10.2020, pronunţate de instanţa de fond a vizat concluzia acesteia conform căreia situaţia juridică s-a clarificat la data de 23.05.2020, or faţă de limitele investirii, instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească prin raportare la toate elementele litigiului care a format obiectul dosarului de contencios administrativ-fiscal nr. 2969/105/2016, care a fost situaţia juridică reţinută de Curtea de Apel Prahova. În opinia recurentei, stabilirea de către Curtea de Apel Bucureşti a caracterului netaxabil al operaţiunii de vânzare a terenurilor, excede limitelor învestirii instanţei din prezentul dosar.

Totodată, subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., deoarece decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie, respectiv, motivele pentru care s-au respins susţinerile apelantei întemeiate pe ceea ce au reţinut organele de control fiscal. În dezvoltarea acestor critici, se arată că soluţia pronunţată de instanţele din prezenta cauză nu a avut la bază actele din dosarul fiscal, fiind relevant motivul pentru care organul fiscal a respins contestaţia intimatei-reclamante. În continuare, recurenta arată că motivarea reţinută de instanţa de apel este străină cauzei, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.

Într-o altă critică, se invocă aplicarea greşită a normelor de drept fiscal cu privire la semnificaţia şi efectele notificării, precum şi a altor dispoziţii legale aplicabile, instanţa de apel raportându-se în mod greşit exclusiv la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Potrivit recurentei în cauză sunt incidente şi alte dispoziţii legale, respectiv art. 145, art. 141 alin. (2), art. 11 alin. (1) din Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În şedinţa publică de la 3 noiembrie 2021 a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de recurs cu motivarea reţinută în practicaua deciziei.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menţionat mai sus, nu vor fi însuşite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Deşi recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, criticile sale vizează în realitate efectele deciziei nr. 2222/23.05/2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2016, asupra prezentei cauze, astfel cum au fost analizate de către instanţa de apel.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 9 C. proc. civ., judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor.

Totodată, susţinerile recurentei-pârâte subsumate aceluiaşi motiv de casare, cu privire la considerentele deciziei nr. 2222/23.05.2020, arătând că instanţa de contencios administrativ-fiscal a analizat situaţia juridică a unui singur teren şi nu dreptul de deducere a TVA aferentă achiziţiei de terenuri conform contractului de vânzare dintre părţile din prezentul litigiu, nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală, întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia şi nu justifică invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile referitoare la încălcarea efectului devolutiv al apelului prin care se susţine că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, că nu a făcut o analiză proprie a motivelor de apel, că a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ. şi că motivarea reţinută de instanţa de apel este străină cauzei raportată la obiectul cererii de chemare în judecată, se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotararea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive straine de natura cauzei.

Critica prin care recurenta-pârâtă susţine că stabilirea de către Curtea de Apel Bucureşti a caracterului netaxabil al operaţiunii de vânzare a terenurilor, excede limitelor învestirii instanţei din prezentul dosar, nu poate fi primită.

Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestate efectele deciziei nr. 2222/23.05.2020 cu privire la caracterul netaxabil al operaţiunii de vânzare a terenurilor asupra raportului juridic dedus judecăţii în speţă, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Nici criticile recurentei prin care susţine că decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie, respectiv, motivele pentru care s-au respins susţinerile apelantei întemeiate pe ceea ce au reţinut organele de control fiscal, nu pot fi primite, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat criticile acesteia şi a expus propriile considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte reprezintă o reproducere a considerentelor hotărârii recurate, în cuprinsul hotărârii neregăsindu-se o motivare superficială.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raţionamentul primei instanţe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut totodată, că motivarea reţinută de instanţa de apel este străină cauzei, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, fără a arăta însă în concret considerentele străine la care se raportează faţă de cererea introductivă.

Expunerea unor argumente teoretice, precum şi a unor considerente din decizia atacată, nu se circumscrie motivului de casare invocat de recurentă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în lipsa unor argumente concrete.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că soluţia pronunţată în prezenta cauză nu a avut la bază actele de la dosarul fiscal nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia şi nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Aplicând prevederile art. 2.528 C. civ. la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că începutul cursului prescripţiei nu putea fi marcat de data operaţiunii de vânzare, întrucât la acel moment, intimata-reclamantă nu putea cunoaşte caracterul nedatorat al taxei reprezentând TVA, ci de la data deciziei nr. 2222/23.05.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, când s-a stabilit că achiziţia de terenuri nu era taxabilă, deoarece acestea nu erau construibile, astfel că, în mod corect, curtea a respins apelul pe acest aspect.

Totodată, instanţa supremă va înlătura şi criticile prin care recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 2537 pct. 2 C. civ. şi art. 2539 alin. (2) C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, acestea fiind invocate omisso medio, direct prin cererea de recurs, nefăcând obiectul susţinerilor din cadrul cererii de apel, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă solicită casarea deciziei atacate şi pentru aplicarea greşită a unor prevederi din Codul fiscal, cu privire la semnificaţia şi efectele notificării, precum şi a alor dispoziţii legale aplicabile, şi deşi invocă formal o serie de acte normative, respectiv 145, art. 141 alin. (2), art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-pârâtă îşi manifestă nemulţumirea faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele referitoare la situaţia de fapt stabilită de aceasta.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 770A/2021 din 28 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 770A/2021 din 28 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2021.