CHF mortgage abusive clauses: validity of unilateral interest modification, new administrative fees in addenda, and exclusion of currency repayment clause from consumer directive scope

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.10.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. (fostă D.), solicitând: să se constate existenta clauzelor abuzive prevăzute în contractul de credit nr. x din 19.10.2007 privind art. 4.5 referitoare la modificarea ratei dobânzii şi a comisioanelor bancare, art. 4.8, art. 4.9 privind dobânda penalizatoare, art. 4.10 pct. a - comisionul de acordare de 1.00 %, pct. b - comisionul de administrare lunară de 0,10%, pct. c - comision de evaluare a garanţiei in sumă de 360,00 Ron, pct. d - comision de rambursare anticipată de 2,50% care poate fi modificat oricând de către bancă pe întreaga perioadă de creditare, pct. e - alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condiţiilor de creditare iniţiale şi în consecinţa nulitatea acestor clauze; să se constate existenta clauzelor abuzive din actul adiţional la contractul de credit nr. x din 24.10.2007 privind art. 1, referitor la dobânzi, comisioane bancare şi alte costuri percepute de bancă punctele 1,2,3,4,5,6,7,8,9, ANEXA 1 - punctele 3.2, 3.3, şi în consecinţă nulitatea acestor clauze; să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului de credit nr. x 19/10/2007 şi a actului adiţional nr. x la contractul de credit dobânda şi comisioanele fără a negocia cu reclamanţii, cu încălcarea art. 14 si 9 din legea 190/1999, a O.U.G. nr. 174/2008 şi a prevederilor Legii 293/2000; obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în plus peste plafonul dobânzii curente de 5,90% pe an stabilită la data încheierii contractului de credit şi a DAE actualizată cu dobânda legala de la data plaţii fiecărei rate până la data introducerii acţiunii; obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare l,00%, comision de administrare 0,10%, comision de evaluare a garanţiei în sumă de 360,00 RON, comision de rambursare anticipată de 2,50%, comision unic în valoare de 250 Ron pentru servicii prestate la cererea împrumutatului, comision de administrare cont curent 1,5 Ron/luna actualizate cu dobânda legala calculata de la data plăţii fiecărui comision până la data introducerii acţiunii; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului 19 10 2007, curs care sa poată fi valabil pe toate perioada derulării contractului; obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar valabilă la momentul efectuării fiecărei plaţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit 19.10.2007, sume la care urmează sa se calculeze si dobânda legala aferenta până la data introducerii acţiunii; eliminarea clauzelor din contract declarate nule; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata onorariu avocat, onorariu expert si alte cheltuieli ocazionate cu acest proces.

Prin sentinţa civilă nr. 1055/10.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. si B., în contradictoriu cu pârâta C. (fostă D.), a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de credit iniţial nr. x/19.10.2007 privind menţiunea "banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare", a obligat pârâta să restituie reclamanţilor, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, sumele încasate de la aceştia cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată, urmare a modificării unilaterale de către pârâtă, începând cu luna octombrie 2007 şi până la data semnării actului adiţional din data de 26.10.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculată asupra fiecărei sume percepute astfel cum s-a arătat anterior, de la data încasării de către pârâtă şi până la data plăţii efective; a respins celelalte pretenţii formulate de reclamanţi ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 303/A/2019 din 21 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. (fosta D.), împotriva sentinţei civile nr. 1055 din 10.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei stipulate la art. I pct. 8 din Actul adiţional intrat în vigoare la data de 22.12.2010, şi a clauzei stipulate la art. 3.3 din Anexa I la acest Act adiţional, referitoare la comisionul de administrare cont curent; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele achitate de aceştia cu titlu de comision de administrare cont curent, în temeiul actului adiţional menţionat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data introducerii acţiunii (26.10.2017) şi la plata către reclamanţi şi a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată fond, reprezentând parte din onorariul de expertiză extrajudiciară; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi a respins ca neîntemeiată cererea apelanţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 303/A/2019 din 21 februarie 2019, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A., B. şi pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii susţin că analiza dobânzii prin raportare la actul adiţional fără dată certă din 22.12.2010, prin care instanţa a constatat că nu are caracter abuziv art. 1 pct. 2 din actul adiţional cu privire la rata dobânzii şi motivarea instanţei în sensul că recurenţii-reclamanţi prin semnarea actului adiţional şi-au însuşit acest calcul şi tip de dobândă variabilă nu pot fi primite, hotărârea fiind dată cu încălcarea Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1), (2), (3), (4), (6) şi art. 3 din Directiva nr. 93/13.

Recurenţii-reclamanţi consideră că, motivarea instanţei în sensul că nu este îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nu poate fi primită, atâta timp cât din modul de redactare nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care recurenţii-reclamanţi trebuie să o plătească băncii, criteriile în funcţie de care va stabili această componentă a dobânzii, conducând la un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor.

Totodată, potrivit recurenţilor-reclamanţi, prin modalitatea în care instanţa de apel a constatat că nu au caracter abuziv comisioanele existente în cuprinsul contractului de credit iniţial, comisioanele de acordare, de administrare lunară a creditului de evaluare a garanţiilor şi de rambursare anticipată, precum şi comisionul unic din actul adiţional menţionat la art. 3.2, cu excepţia comisionului de administrare cont curent, au fost încălcate dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 190/94 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, motivarea hotărârii instanţei de apel cu privire la stabilizarea cursului de schimb valutar de la momentul semnării contractului, invocând principiul nominalismului monetar, este insuficientă.

Recurenţii-reclamanţi după indicarea dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992, art. 18, 21, 40, art. 960-970 C. civ., fără a concretiza în ce constau presupusele încălcări ale instanţei de apel şi după o prezentare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3), Directiva 93/2013/CEE, ce se transpun în art. 14 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi referiri la Norma B.N.R. nr. 17/2003, consideră că aplicând teoria impreviziunii astfel cum a fost dezvoltată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 623/2016 respectiv 62/2017, instanţele adaptează contractul de credit în CHF la cursul momentului acordării împrumutului, situaţie ignorată de instanţa de apel.

Pentru aceste motive, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, cu reţinere spre rejudecare prin evocarea fondului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii A. şi B. prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să se anuleze recursul, iar pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. (fostă D.) a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi schimbarea în tot în sensul admiterii apelului şi respingerea acţiunii.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat introducerea în cauză a noilor creditori, respectiv E.. şi F. S.A., motivat de faptul că drepturile şi obligaţiile de drept procesual sau substanţial, inclusiv calitatea procesuală, au fost transferate anterior fuziunii prin absorbţie prin contractul cadru de vânzare - cumpărare creanţe din 20.10.2008.

În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că soluţia de respingere a apelului ca neîntemeiat este nelegală atât în ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei, cât şi la obligarea pârâtei la restituirea dobânzii contractuale, dar şi dobânzii legale aferente.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că "deşi instanţa de apel reţine dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, constată că menţiunea anterior este abuzivă, în ciuda faptului că nu precizează care este temeiul de drept avut în vedere".

Recurenta-pârâtă susţine că, instanţa de apel nu a dat eficienţă juridică prevederilor alin. (1) lit. A) al Anexei la Legea 193/2000, reţinând că incidentă în prezenta cauză este legea anterior indicată, dar nu a avut în vedere toate regulile instituite cu caracter expres de aceasta.

În opinia recurentei-pârâte prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată şi faptul că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă, exprimată la data încheierii contractului de credit.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că în mod nelegal instanţa de apel a dispus admiterea apelului debitorilor cu privire la comisionul de administrare cont curent din Actul Adiţional. În dezvoltarea acestor critici arată că în cuprinsul considerentelor instanţa de apel nu verifică îndeplinirea condiţiilor în materia protecţiei consumatorului, iar caracterul diferit al comisionului de administrare cont curent faţă de comisionul de administrare credit, nu exclude posibilitatea creditorului bancar de a percepe cele două comisioane concomitent.

Recurenta-pârâtă mai critică decizia atacată pentru nelegalitate din prisma obligării acesteia la plata dobânzii penalizatoare faţă de cele două clauze constatate ca fiind abuzive, clauza privind dobânda contractuală din contractul de credit iniţial şi clauza privind comisionul de administrare cont curent din Actul Adiţional. Potrivit recurentei, soluţia este nelegală atât din prisma obligaţiei de plată, cât şi din prisma perioadei pentru care a fost reţinută.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut ipoteza de raţionament "reduction ad absurdum", arătând că în situaţia în care ar datora dobândă legală, cu titlu moratoriu, aceasta se impune a fi calculată de la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în prezenta cauză, indicând şi practica judiciară ce a validat acest raţionament.

În final, recurenta-pârâtă susţine că a fost obligată de instanţa de apel la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată privind onorariul expertului extrajudiciar cu aplicarea eronată a prevederilor art. 451 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta C. S.A., ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 27 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 12 mai 2021.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021 s-a dispus introducerea în cauză a intimatei F. S.A..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2), (3), (4), (6) şi art. 3 din Directiva 93/2013 cu privire la clauza care reglementează dobânda contractuală, inserată în cuprinsul actului adiţional fără dată certă care a intrat în vigoare la 22.12.2010, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate, deoarece, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind modalitatea de calcul al dobânzii variabile, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, în condiţiile în care formula de calcul a dobânzii este clar determinată, cuprinzând elemente obiective ce pot fi verificate, fiind stipulată în mod clar în actul adiţional, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, aceştia fiind informaţi chiar la momentul semnării actului adiţional de modalitatea de calcul a dobânzii, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că din modul de redactare al clauzei nu se poate deduce care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii.

Cu privire la susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care critică modalitatea în care instanţa de apel a constatat că nu au caracter abuziv comisioanele existente în cuprinsul contractului de credit iniţial, arătând că au fost încălcate dispoziţiile art. 95 din Legea nr. 190/94 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G.50/2010, instanţa supremă reţine că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat Curtea de apel că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit iniţial privind comisionul de administrare lunară a creditului, de acordare şi de evaluare a garanţiilor, este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorilor şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care aceste comisioane sunt percepute pentru demersurile efectuate de bancă în vederea administrării sau acordării creditului, iar obligaţiile de plată au fost stipulate în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat şi scadenţa acestuia, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu poate fi primită critica recurenţilor în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data scadenţei rezultă din stipulaţiile contractuale, iar motivele perceperii lor rezultă cu uşurinţă din denumirea acestora, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisioanelor în ceea ce îi priveşte.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de administrare a creditului, de acordare, de evaluare a garanţiilor, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu poate pune probleme de înţelegere.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, instanţa de apel a apreciat în mod corect că art. 4 lit. d) - comisionul de rambursare anticipată, din contractul iniţial, respectiv art. 3.2- comisionul unic,din Actul Adiţional, nu au caracter abuziv, faţă de prevederile art. 66-68, coroborat cu art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi ale O.U.G. nr. 99/2006.

Argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi referitoare la îndeplinirea cerinţelor privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi caracterul clar şi inteligibil al respectivelor clauze contractuale nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care acestea sunt expuneri pur teoretice, în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Totodată, criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s.

Totodată, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii şi la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

Prin decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă

Criticile recurentei-pârâte, cu privire la anularea clauzei privind dobânda variabilă din contractul de credit iniţial, în sensul că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 19.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută, doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.5 din contractul de credit x/19.10.2007, "banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 4.5 din contractul de credit iniţial, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că notificarea băncii, coroborată cu posibilitatea oferită intimaţilor de a rezilia contractul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Critica privitoare la incidenţa în cauză a art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reţinută.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008 începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit: 19.10.2007 şi de principiul neretroactivităţii legii, această dispoziţie legală nu este incidentă în cauză.

Criticile recurentei-pârâte prin care susţine că în mod nelegal instanţa de apel a dispus admiterea apelului debitorilor cu privire la comisionul de administrare cont curent din Actul Adiţional, nu vor fi reţinute.

Conform prevederilor art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010: "fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit […] se interzice introducerea şi perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepţia costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract şi care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiţionale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislaţie."

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că în mod corect a constatat instanţa de apel că sunt nelegale clauzele stipulate la art. I pct. 8 din actul adiţional intrat în vigoare la 22.12.2010 şi la art. 3 din Anexa I la acest act adiţional, care reprezintă comisionul de administrare cont curent în valoare de 1,5 ron/lună, fiind interzisă perceperea unor comisioane noi prin actele adiţionale la contratul de credit iniţial.

Totodată, Înalta Curte constată că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, care reglementează actul adiţional:

"pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", astfel încât criticile prin care recurenta susţine că nu este exclusă posibilitatea creditorului bancar de a percepe cele două comisioane concomitent, nu pot fi reţinute.

Cu privire la susţinerile recurentei-pârâte prin care critică obligarea acesteia la plata dobânzii penalizatoare faţă de clauza privind dobânda contractuală din contractul de credit iniţial, anulată prin sentinţa primei instanţe, Înalta Curte reţine că această critică este invocată omisso medio, nefăcând obiectul susţinerilor părţilor sau ale verificărilor realizate de instanţa de apel, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiile 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Întrucât acest motiv nu a fost supus dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, acesta nu poate fi analizat direct în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda penalizatoare din prisma clauzei privind comisionul de administrare cont curent din actul adiţional, anulată de instanţa de apel, Înalta Curte reţine ca aplicând prevederile art. 1092 şi 994 C. civ. de la 1864, privind plata nedatorată, la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat în mod corect că dobânda legală se va calcula de la data plăţii sumelor percepute în mod nelegal şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii nu se poate reţine nemotivarea sau motivarea contradictorie, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legislaţia privind protecţia consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93 şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cauză, instanţa de prim control judiciar a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate invoca nemotivarea hotărârii.

Criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert extrajudiciar, exprimate prin cererea de recurs, nu pot fi reţinute. Înalta Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a aplicat prevederile art. 453 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reţine că obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON a fost dispusă cu nesocotirea dispoziţiilor legale incidente.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 303/A din 21 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 303/A din 21 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2021.