Shareholder's claim for mandatory stock redemption barred pending pre-approval by banking regulator under prudential EU and national regulations

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 36.437.587 RON, reprezentând contravaloarea acţiunilor (în număr de 406.669.498) deţinute de reclamant la momentul retragerii (i.e. 25.10.2016), precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume, dobândă ce va fi calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi în continuare până la data la care pârâta va achita suma de 36.437.587 RON. Reclamantul solicită obligarea pârâtei şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoarea înregistrată la 13 februarie 2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 36.437.587 RON, reprezentând contravaloarea unui număr de 406.669.498 acţiuni, deţinute de reclamant la momentul retragerii, la valoarea stabilită în raportul de evaluare întocmit potrivit legii, de 0,0896 RON/acţiune, precum şi obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, calculate conform Ordonanţei nr. 13/2011, de la data introducerii acţiunii până la data la care pârâta va achita reclamantului suma menţionată.

Prin încheierea din 20 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a amânat pronunţarea asupra cauzei la data de 4 iulie 2019. În această şedinţă publică, Tribunalul a respins solicitarea reclamantului de a-i fi puse la dispoziţie înscrisurile comunicate de către Banca Naţională a României, în vederea fotocopierii, apreciind, în considerarea poziţiei exprimată de B.N.R. în sensul ca înscrisurile pe care le-a comunicat conţin date concrete cu privire la situaţia economică a băncii, care constituie informaţii de natura secretului profesional în domeniul activităţii bancare, că nu pot fi comunicate reclamantului copii ale acestora. Pentru a respecta dreptul reclamantului la apărare, instanţa a permis acestuia să lectureze înscrisurile comunicate de către B.N.R. şi să noteze datele pe care le consideră relevante pentru susţinerea pretenţiilor în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 2096 din 11 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă a fost respinsă ca prematură cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamantul A., fiind obligat reclamantul să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 19.553,61 RON.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 20 iunie 2019, reclamantul A. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 904A din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2096 din 11 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul înţelege să supună controlului judiciar al instanţei de recurs atât soluţia de respingere a motivelor de apel de ordin procedural, cât şi soluţia de respingere a criticii din apel privind incidenţa în speţă a prevederilor art. 1405 C. civ.

În acest context, recurentul susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 20 C. proc. civ.

Astfel, prin apelul declarat în cauză reclamantul a criticat sentinţa primei instanţe prin prisma faptului că Tribunalul Bucureşti, neîngăduindu-i să efectueze copii ale înscrisurilor anexate Adresei nr. x/06.05.2019 emise de Banca Naţională a României, a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute de C. proc. civ. prin art. 6 (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (egalitatea), art. 13 (dreptul la apărare), art. 14 (contradictorialitatea) şi art. 20 (respectarea principiilor fundamentale).

Analizând această critică instanţa de apel a apreciat-o ca fiind nefondată, reţinând că măsura dispusă de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2019, respectiv de a nu aproba cererea reclamantului privind comunicarea unor copii de pe înscrisurile comunicate de Banca Naţională a României, nu reprezintă o încălcare a principiilor anterior enumerate, întrucât reclamantul a cunoscut în mod efectiv conţinutul acestor înscrisuri, formulând concluzii orale şi depunând note scrise cu referire la acestea.

In continuarea aceluiaşi raţionament Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu poate fi reţinută vreo vătămare a reclamantului prin necomunicarea acestor înscrisuri, câtă vreme avocatul său a avut cunoştinţă efectivă de conţinutul lor şi nu a uzat de posibilitatea acordată de prima instanţă de a le citi şi de a-şi nota datele pe care le consideră relevante, alegând să formuleze concluzii pe fondul cauzei.

In opinia recurentului, argumentele instanţei de apel nu pot fi primite, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a prevederilor art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 20 C. proc. civ.

In raport cu textele evocate, recurentul apreciază că nu poate fi pus semnul egalităţii, între posibilitatea oferită avocatului reclamantului de a studia în şedinţă publică un volum consistent de înscrisuri şi situaţia pârâtei B. S.A., care se afla deja în posesia acestora. Cu alte cuvinte, situaţiile celor două părţi litigante nu erau asemănătoare sau comparabile, reclamantul fiind în mod cert defavorizat prin măsura dispusă de Tribunalul Bucureşti, măsură pe care instanţa de apel a validat-o dând o aplicare greşită dispoziţiilor art. 6, art. 8, art. 13 şi art. 20 C. proc. civ.

In acest sens, recurentul susţine că o parte dintre apărările formulate de pârâta B. S.A. în faţa primei instanţe aveau la bază chiar unele dintre înscrisurile transmise de Banca Naţională a României, înscrisuri care nu i-au fost comunicate reclamantului şi care, astfel, s-a aflat în imposibilitate de a combate aceste apărări, aspect ce contravine prevederilor art. 14 alin. (2) şi art. 20 C. proc. civ., dar care a rămas nesancţionat de către instanţa de apel, ca efect al unei interpretări şi aplicări greşite a acestor norme.

Deşi instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu ar fi invocat niciun text de lege care să prevadă dreptul său de a i se comunica copii de pe înscrisurile transmise de Banca Naţională României, trebuie observat că prin răspunsul Ia întâmpinare formulat în apel s-a arătat ca prevederile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., în componenta ce vizează dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, se corelează cu cele ale art. 538 alin. (1) din acelaşi cod, ce recunoaşte dreptul părţilor de a obţine copii ale înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Prin urmare, contrar concluziei la care s-a oprit instanţa de apel, recurentul consideră că, de vreme ce prima instanţă şi-a motivat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată şi prin prisma conţinutului înscrisurilor transmise de Banca Naţională a României, care nu i-au fost comunicate reclamantului, acestuia i s-a cauzat o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârilor apelate.

In plus, vătămarea produsă prin refuzul comunicării înscrisurilor a continuat să se producă şi ulterior pronunţării sentinţei apelate, deoarece, necunoscând întregul conţinut al acestora, reclamantul s-a aflat în imposibilitate de a formula eventuale critici suplimentare cu privire la soluţia primei instanţei.

Din această perspectivă nu poate fi primit argumentul Curţii de Apel Bucureşti, în sensul ca vătămarea suferită ca urmare a necomunicării înscrisurilor transmise de Banca Naţională a României putea fi înlăturată prin readministrarea acestei probe în faţa instanţei de apel, deoarece reclamantul nu mai avea posibilitatea de a completa motivele apelului în cazul în care o astfel de completare s-ar fi impus ca urmare a comunicării şi studierii temeinice a înscrisurilor.

Totodată, recurentul susţine aplicarea greşită a prevederilor art. 14 alin. (5) şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la cele ale art. 32 alin. (1) lit. c) şi art. 245 din acelaşi Cod.

In acest sens, arată că prin sentinţa primei instanţe acţiunea introductivă a fost respinsă ca prematură, fără ca excepţia prematurităţii să fi fost pusă în discuţia părţilor şi, cu atât mai puţin, unită cu fondul cauzei, prin apelul formulat în cauză reclamantul a invocat încălcarea prevederilor art. 14 alin. (5) şi art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat această critică, apreciind, pe de o parte, faptul că prima instanţă a soluţionat cauza pe fond, iar nu ca urmare a admiterii unei excepţii şi, pe de altă parte, faptul că nu ne aflăm în prezenţa unei omisiuni din partea primei instanţe de a pune în discuţia părţilor şi de a califica în mod corect apărarea pârâtei privind neîndeplinirea condiţiei suspensive.

In opinia recurentului, nu pot fi validate argumentele instanţei de apel, deoarece acestea ignoră obligaţia, iar nu facultatea, pe care o instituie în sarcina judecătorului alin. (4) al art. 22 C. proc. civ.

Astfel, contrar opiniei exprimate de instanţa de apel, Tribunalul Bucureşti nu putea analiza chestiunea neîndeplinirii condiţiei suspensive ca o simplă apărare de fond, doar raportându-se în acest sens la calificarea oferită de pârâtă prin întâmpinare, ci avea obligaţia de a stabili natura juridică exactă a acestui mijloc de apărare.

Plecând de la dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în literatura juridică s-a arătat că, pentru a se bucura de protecţia juridică a acţiunii, dreptul subiectiv civil afirmat trebuie să îndeplinească mai multe condiţii printre care şi aceea de a fi actual, respectiv de a nu fi suspus unui termen suspensiv sau unei condiţii suspensive. în cazul în care se invocă faptul că dreptul nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură, fără a se mai intra în cercetarea fondului.

Prin urmare, contrar opiniei instanţei de apel, în speţa de faţa prematuritatea se prezenta ca o excepţie absolută, de fond şi peremptorie, iar nu ca o simplă apărare de fond, iar această greşeală a determinat Curtea de Apel Bucureşti să aplice în mod incorect prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., apreciind în mod eronat că prima instanţă nu era ţinută să dea o calificare juridică exactă apărării invocate de societatea pârâtă.

Mai mult decât atât, aplicarea incorectă a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. a avut drept consecinţă şi aplicarea greşită, de către aceeaşi instanţă de apel, a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că Tribunalul Bucureşti era obligat să supună discuţiei părţilor excepţia prematurităţii, după ce, în prealabil, îi atribuia apărării pârâtei o asemenea calificare.

De asemenea, recurentul susţine încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., arătând pe de o parte, că din analiza considerentelor sentinţei civile nr. 2096/11.07.2019 rezultă că Tribunalul Bucureşti nu a constatat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1405 C. civ. în cauza de faţă, ci doar a apreciat că nu a fost dovedită ipoteza avută în vedere de această normă, în sensul că nu a fost probată o neconformare a pârâtei B. S.A. faţă de obligaţiile impuse de Banca Naţională a României cu scopul de a întârzia plata acţiunilor deţinute de reclamant.

Pe de altă parte, prin considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 1405 C. civ., întrucât condiţia obţinerii aprobării prealabile din partea Băncii Naţionale a României, care reprezintă o cerinţă legală imperativă pentru răscumpărarea acţiunilor reclamantului, nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită conform dispoziţiilor aplicabile contractelor civile, ea fiind instituită prin norme juridice de drept public de la care nu se poate deroga prin convenţia părţilor sau prin omisiunea acestora de a-şi îndeplini obligaţiile care decurg dintr-un contract.

Astfel, deşi a reţinut în mod corect faptul că obligaţia pârâtei B. S.A. de a îndeplini condiţiile impuse de Banca Naţională a României pentru a obţine aprobarea răscumpărării acţiunilor reclamantului este o obligaţie de rezultat, totuşi Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sancţiunea juridică pentru neîndeplinirea acestei obligaţii nu poate fi cea prevăzută de art. 1405 alin. (1) C. civ.

In acest context, recurentul susţine că aceste considerente ale Curţii de Apel Bucureşti sunt de natură să-1 plaseze pe reclamant într-o situaţie mai rea decât cea din hotărârea apelată, întrucât acesta nu s-ar mai putea prevala de dispoziţiile art. 1405 alin. (1) C. civ. în ipoteza în care s-ar constata că B. S.A. a împiedicat realizarea condiţiei suspensive.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală, deoarece are la bază o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 77 şi art. 78 alin. (1) lit. b) din Regulamentul UE nr. 575/2013 prin raportare Ia cele ale Regulamentului B.N.R. nr. 6/2008, precum şi o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1405 din C. civ.

In acest context, se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 77 şi art. 78 alin. (1) lit. b) din Regulamentul UE nr. 575/2013.

În acest sens, se arată că, atât prin apărările formulate în faţa primei instanţe, cât şi prin motivele de apel, reclamantul a susţinut că dispoziţiile art. 77 şi art. 78 alin. (1) lit. b) din Regulamentul UE nr. 575/2013 nu sunt incidente în speţă, astfel încât pârâta B. S.A. nu ar fi ţinută să obţină aprobarea Băncii Naţionale a României pentru a-i răscumpăra acţiunile.

Astfel, din interpretarea prevederilor art. 77 lit. a) din Regulamentul UE nr. 575/2013, act normativ intrat în vigoare la data de 28 iunie 2013, rezultă că reglementarea europeană face trimitere la legislaţia naţională a statului membru în ceea ce priveşte cazurile în care, potrivit acestei legislaţii, este permisă răscumpărarea de către o instituţie de credit a instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază.

În dreptul nostru intern această legislaţie îşi găseşte corespondent atât în prevederile Legii nr. 31/1990, cât şi în cele ale Regulamentului B.N.R. nr. 6/2008, astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Regulamentul B.N.R. nr. 2/2013, intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2013.

Contrar opiniei instanţei de apel, recurentul consideră că din interpretarea sistematică a normelor anterior citate reiese că ipotezele avute în vedere de art. 15lc şi 15lf din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008 nu reprezintă singurele situaţii de excepţie când nu este necesară obţinerea unei aprobări prealabile din partea Băncii Naţionale a României, ci tot o situaţie de excepţie este reprezentată şi de prevederile art. 4 alin. (1) lit. d) din acelaşi Regulament.

În acest context, recurentul artă că aprobarea Băncii Naţionale a României în cazul dobândirii propriilor acţiuni de către instituţiile de credit este necesară doar atunci când răscumpărarea acţiunilor are loc în mod voluntar, la iniţiativa instituţiei, aspect ce rezultă fără echivoc din cuprinsul art. 15 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008, iar nu şi atunci când răscumpărarea apare ca efect al îndeplinirii unei obligaţii ce ia naştere în urma unei manifestări unilaterale de voinţă venite din partea acţionarului care a înţeles să se retragă, context în care devin incidente prevederile art. 20 din acelaşi Regulament, fiind necesară doar transmiterea unei notificări către Banca Naţională a României.

Astfel, nu se poate aprecia, că obligaţia pârâtei de a răscumpăra acţiunile reclamantului a fost determinată de acte voluntare, respectiv de hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor prin care s-a aprobat fuziunea, întrucât această obligaţie a devenit eficace doar odată cu exercitarea de către reclamant a dreptului său de retragere.

Într-o altă critică se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1405 C. civ. prin raportare la cele art. 2 şi art. 1165 din acelaşi cod; încălcarea prevederilor art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 291 din Legea nr. 31/1990.

In acest sens se arată că prin considerentele deciziei recurate instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 1405 C. civ. nu sunt compatibile cu obligaţia de rezultat ce îi incumbă pârâtei B. S.A., întrucât această obligaţie este una legală, fiind afectată de o condiţie suspensivă instituită prin norme juridice de drept public.

Astfel, în viziunea Curţii de Apel Bucureşti este inacceptabilă consecinţa juridică a aplicări prevederilor art. 1405 alin. (1) C. civ. în speţa de faţă, întrucât ar însemna obligarea instituţiei la credit la îndeplinirea unei obligaţii contrare normelor de ordine publică instituite prin art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE nr. 575/2013 şi art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008, cu consecinţa punerii în pericol a stabilităţii pieţei financiar-bancare şi a diminuării nivelului de protecţie conferit de lege investitorilor şi deponenţilor.

In dezacord cu cele reţinute de instanţa de apel, recurentul apreciază că prevederile art. 1405 C. civ. se conciliază cu cele care reglementează obligativitatea instituţiilor de credit de a solicita şi obţine din partea Băncii Naţionale a României aprobarea răscumpărării propriilor acţiuni.

Tot în acelaşi context, apreciază recurentul că este greşit argumentul instanţei de apel potrivit căruia condiţia obţinerii aprobării Băncii Naţionale a României, fiind instituită prin norme juridice de drept public, nu ar putea fi apreciată ca îndeplinită prin omisiunea unei părţi de a-şi îndeplini obligaţiile care decurg dintr-un contract, deoarece, pe de o parte, art. 1165 şi art. 1405 C. civ. nu fac nicio distincţie în acest sens, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din acelaşi cod stabilesc că acesta "este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale".

Mai mult decât atât, din interpretarea dispoziţiilor art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi a celor ale art. 291 din Legea nr. 31/1990, rezultă că dispoziţiile C. civ. şi, în special, cele ale art. 1405 alin. (1) din acest cod, sunt aplicabile şi în cazul obligaţiei pe care o are instituţia de credit de a răscumpăra acţiunile pentru care s-a exercitat dreptul de retragere.

Mai susţine recurentul, că nu poate fi primit argumentul instanţei de apel, potrivit căruia, aplicarea în speţă a prevederilor art. 1405 alin. (1) C. civ. ar fi sinonimă cu obligarea B. S.A. la îndeplinirea unei obligaţii contrare normelor de ordine publică, cu consecinţa punerii în pericol a stabilităţii pieţei financiar-bancare şi a diminuării nivelului de protecţie conferit de lege investitorilor şi deponenţilor, deoarece s-ar valida pentru trecut şi, în acelaşi timp, s-ar încuraja în viitor menţinerea unei conduite abuzive din partea pârâtei, ce se caracterizează printr-o continuă stare de pasivitate, de natură să anihileze complet şi pentru o perioadă indefinită de timp obligaţia de răscumpărare a acţiunilor.

Prin întâmpinarea depusă, la 16 februarie 2021, intimata B. S.A. a solicitat în principal anularea recursului, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., fiind în mod formal întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi Cod, întrucât au fost reluate motivele invocate în apel fără să se arate în concret vreo critică de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 10 martie 2021, recurentul solicită reţinerea caracterului neîntemeiat al excepţiei şi apărărilor formulate de intimata-pârâtă B. S.A., cu consecinţa admiterii recursului astfel cum a fost formulat şi depus Ia dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 15 aprilie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 22 aprilie 2021.

Prin încheierea din 10 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 904 A din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 23 septembrie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea priveşte criticile recurentului subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a motivelor de apel privind măsurile dispuse de prima instanţă prin încheierea din 20.06.2019 şi respingerea acţiunii ca prematură fără ca o excepţie în acest sens să fi fost pusă în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le consideră nefondate.

În acest cadru, considerăm că instanţa de apel a reţinut în mod corect că măsura dispusă de judecător prin încheierea din data de 20.06.2019, de a nu aproba cererea reclamantului privind comunicarea unor copii de pe înscrisurile transmise de Banca Naţională a României, nu reprezintă o încălcare a principiilor prevăzute de art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 20 C. proc. civ., în condiţiile în care apărătorul reclamantului a avut cunoştinţă efectivă de cuprinsul întregului dosar, inclusiv de înscrisurile anexate Adresei nr. x/06.05.2019 comunicată de Banca Naţională a României, cu privire la care instanţa a dispus înaintarea la cutia de valori, pentru respectarea caracterului de secret profesional al acestora prevăzut de art. 52 alin. (3) din Legea nr. 312/2004, fiind în măsură să formuleze concluzii orale şi note scrise cu privire la conţinutul acestora.

Respingerea cererii reclamantului de a i se comunica copii de pe înscrisurile transmise de Banca Naţională a României a fost motivată de prima instanţă prin faptul că informaţiile cuprinse în acestea au natura secretului profesional, această măsură fiind dispusă pentru respectarea obligaţiei instituite de art. 52 alin. (3) din Legea nr. 312/2004, în considerarea faptului că acele înscrisuri cuprind date concrete cu privire la situaţia economică a băncii pârâte.

Câtă vreme actele au fost în mod efectiv cunoscute şi au putut fi combătute de parte în cursul cercetării judecătoreşti şi ulterior în căile de atac, nu se poate susţine vătămarea drepturilor procesuale ale reclamantului prin neacordarea garanţiilor de echitate impuse în cursul procesului civil. Faptul că o parte din documentele anexate Adresei BNR erau anterior cunoscute părţii adverse (provenind de la aceasta) nu impietează asupra concluziilor anterioare, egalitatea armelor în procesul civil fiind menţinută.

De altfel, dincolo de afirmaţiile ipotetice, partea nu a ilustrat în concret nici în cuprinsul căilor de atac declarate ulterior împotriva hotărârii pronunţate în ce ar fi constat vătămarea produsă prin nepermiterea copierii actelor şi cum ar fi putut sluji această operaţiune suplimentar apărării părţii de natură a înclina obligaţia instanţei de a respecta regimul specific al actelor depuse şi a conduce la anularea sentinţei atacate.

În cadrul aceluiaşi motivul de recurs, recurentul - reclamant a invocat încălcarea principiilor prevăzute de art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (4) rap. la art. 32 alin. (1) şi art. 245 C. proc. civ., în ceea ce priveşte respingerea criticilor sale referitoare la modalitatea de soluţionare a cauzei. În esenţă, recurentul reiterează greşita respingere a acţiunii ca prematură fără ca o excepţie cu acest obiect să fi fost discutată şi unită cu fondul.

Or, recurentul nu observă faptul că acţiunea a fost respinsă de prima instanţă nu în urma admiterii unei excepţii procesuale, ce ar fi impus ordinea procesuală invocată, ci constatându-se că, în lipsa îndeplinirii condiţiei referitoare la aprobarea de către B.N.R. a răscumpărării acţiunilor, nu s-a născut dreptul său de a solicita obligarea pârâtei la plată, creanţa sa nefiind exigibilă.

Acest aspect întruneşte elemente unei excepţii de fond şi nu priveşte "neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune", conform art. 245 C. proc. civ.. Totodată, este fără de tăgadă, că o apărare în acest sens a fost formulată de pârâtă şi a fost dezbătută în condiţii de contradictorialitate, niciun drept procesual al reclamantului nefiind afectat, iar soluţia astfel pronunţată, cu analiza fondului dreptului litigios, lasă deschisă părţii posibilitatea de a formula o nouă acţiune la momentul îndeplinirii condiţiei suspensive reţinute de instanţă.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ. prin agravarea situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu subzistă premisele unei asemenea susţineri.

Astfel, Tribunalul a stabilit că probele administrate în cauză nu permit concluzia existenţei unei rele-credinţe din partea pârâtei, o neconformare a acesteia la obligaţiile impune de B.N.R. cu scopul de a întârzia plata acţiunilor deţinute de reclamant, motiv pentru care a apreciat că nu poate să facă aplicarea dispoziţiilor art. 1405 alin. (1) C. civ. invocate de reclamant.

Ulterior, Curtea de Apel, cu respectarea caracterului devolutiv al apelului, a reţinut, la rândul său, inaplicabilitatea textului anterior indicat, cu motivarea că cerinţa legală imperativă de obţinere a unei aprobări sau autorizări nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită conform dispoziţiilor aplicabile contractelor civile, aceasta fiind instituită prin norme juridice de drept public, de la care nu se poate deroga prin convenţia părţilor sau prin omisiunea acestora de a-şi îndeplini obligaţiile care decurg dintr-un contract. S-a subliniat de instanţa de apel că sancţiunea juridică pentru neîndeplinirea acestei obligaţii nu poate fi cea prevăzută de art. 1405 alin. (1) C. civ., întrucât condiţia suspensivă prevăzută la art. 2.3.2 lit. d) din Procedura de Retragere a acţionarilor din C. S.A. (C.) în contextul fuziunii cu B. S.A., aprobată de Consiliul de administraţie al C. în data de 4 octombrie 2016, nu a fost stipulată de către părţi sau în favoarea uneia dintre părţi, ci reprezintă preluarea obligaţiei legale instituite de art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 şi de art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008.

În aceste condiţii, nu se poate susţine că poziţia procesuală a apelantului - reclamant s-ar fi agravat în propria cale de atac, ambele instanţe de fond respingând deopotrivă solicitarea sa de a se da eficienţă dispoziţiilor art. 1405 alin. (1) C. civ., aspect reiterat şi în cuprinsul memoriului de recurs din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce va fi analizat în cele ce urmează.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a invocat, cu prioritate, greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 77 şi 78 Regulamentului UE nr. 575/2013, apreciind, în esenţă, că aprobarea de către BNR a dobândirii propriilor acţiuni nu era necesară în cauză, aceasta operând doar atunci când răscumpărarea acţiunilor ar avea caracter voluntar, nu şi atunci când aceasta apare ca efect al îndeplinirii unei obligaţii legale ce ia naştere în urma unei manifestări de voinţă venite din partea acţionarului care a înţeles să se retragă, în acest caz fiind necesară doar transmiterea unei notificări către BNR, conform art. 151b alin. (1) şi art. 20 din Regulamentul BNR nr. 6/2008.

În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în soluţionarea cauzei, instanţele de fond au avut în vedere calitatea societăţii pârâte de instituţie de credit supusă monitorizării Băncii Naţionale a României (B.N.R.) şi care trebuie să respecte condiţiile prudenţiale impuse la nivel european, monitorizate de autoritatea de reglementare şi supraveghere din România (B.N.R.), în caz contrar B.N.R. având dreptul să îi retragă autorizaţia de funcţionare.

Regulile prudenţiale prevăzute de art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 instituie, cu caracter general, obligaţia instituţiilor de credit de a obţine aprobarea prealabilă a autorităţii competente înainte de a reduce sau a răscumpăra instrumentele de fonduri proprii de nivel 1 de bază emise de instituţie într-un mod care este permis în temeiul dreptului intern aplicabil. Instituirea acestor cerinţe privitoare la funcţionarea pieţelor serviciilor bancare şi financiare sunt menite să asigure stabilitatea financiară a operatorilor de pe pieţele respective, precum şi un nivel ridicat de protecţie a investitorilor şi a deponenţilor.

În dreptul intern, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008 stabilesc regula obligativităţii aprobării prealabile din partea Băncii Naţionale a României pentru operaţiunile de dobândire a propriilor acţiuni de către instituţiile de credit, care conduce la restituirea de capital către acţionari, singurele situaţii exceptate fiind cele prevăzute la art. 151e şi 151f. Regula este reluată şi completată procedural în cuprinsul art. 151b din acelaşi act normativ, care face trimitere la aceleaşi excepţii.

Societatea pârâtă este o instituţie de credit, aceasta este supusă regulilor prudenţiale prevăzute de Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013, astfel încât s-a apreciat în mod corect că răscumpărarea propriilor acţiuni, ca urmare a exercitării de către un acţionar a dreptului prevăzut de art. 134 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, este condiţionată de obţinerea aprobării prealabile a autorităţii competente, reprezentând o reducere a fondurilor proprii, conform art. 77 alin. (1) lit. a) şi art. 78 din Regulament, operaţiunea derulată în cauză neîncadrându-se în situaţiile de excepţie prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. j) din Regulamentul B.N.R. nr. 6/2008.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea propusă de recurent, potrivit căreia aprobarea de către BNR a dobândirii propriilor acţiuni nu era necesară în cauză, aceasta operând doar atunci când răscumpărarea acţiunilor ar avea caracter voluntar, nu şi atunci când aceasta apare ca efect al îndeplinirii unei obligaţii ce ia naştere în urma unei manifestări de voinţă venite din partea acţionarului care a înţeles să se retragă conform art. 151b din Regulamentul BNR nr. 6/2008, întrucât în acest mod s-ar ajunge la extinderea situaţiilor de excepţie şi la denaturarea scopului normei, cu riscul generării unei instabilităţi pe piaţa financiară.

Mai mult, nu se poate susţine că răscumpărarea acţiunilor este o obligaţie legală a societăţii urmare exclusiv manifestării de voinţă a acţionarului recurent câtă vreme această opţiune se înscrie într-un proces amplu de fuziune iniţiat de organele statutare al societăţii, fiind o excepţie de la regula prevăzută de art. 151a din Regulamentul BNR nr. 6/2008, potrivit căreia nu este permis deţinătorilor de acţiuni să solicite instituţiei de credit emitente restituirea de capital aferentă contravalorii acţiunilor deţinute de aceştia, cu excepţia lichidării şi a altor cazuri expres prevăzute de lege.

De altfel, necesitatea obţinerii acordului BNR a fost cunoscută inclusiv din conţinutul actelor prealabile de fuziune, iar scopul reglementărilor prudenţiale se impune a fi realizat şi în acest caz, riscurile avute în vedere cu prilejul adoptării acestor norme fiind deopotrivă posibile. Astfel, după cum s-a reţinut şi de instanţa de apel, obligarea instituţiei de credit la răscumpărarea acţiunilor, ca urmare a exercitării de către acţionar a dreptului prevăzut de art. 134 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, conduce la diminuarea fondurilor proprii de nivel 1 de bază, iar lipsa unei aprobări prealabile din partea Băncii Naţionale a României are ca efect lipsa verificării de către autoritatea competentă a operaţiunii. Realizarea răscumpărării instrumentelor de fonduri proprii de nivel 1 de bază fără aprobarea autorităţii competente este contrară scopului asigurării stabilităţii şi siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau a îndeplinirii obligaţiilor asumate, prevăzut de art. 123 din O.U.G. nr. 99/2006, putând avea drept consecinţe afectarea stabilităţii financiare a operatorului şi diminuarea nivelului de protecţie a investitorilor şi a deponenţilor.

În considerarea aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a reiterat şi susţinerea referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1405 C. civ., care ar fi incidente în speţă, conform art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 291 din Legea nr. 31/1990 republ. şi modif.

În acest cadru, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 419 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 291 din Legea nr. 31/1990 republ. şi modif. transpun, în esenţă, norma cu un caracter de principiu, potrivit căreia dispoziţiile legilor speciale, în acest caz, în materia societăţilor comerciale, respectiv în cea a instituţiilor de credit, se completează cu dispoziţiile generale, dar cu o condiţie, şi anume să nu contravină reglementărilor speciale şi scopului acestora, aspect consacrat în legătură cu acest principiu. Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 1405 C. civ. nu poate interveni automat în cauză în considerarea normelor invocate.

Aşa cum s-a menţionat anterior, s-a stabilit în mod întemeiat că răscumpărarea de către societatea pârâtă a acţiunilor deţinute de reclamant este condiţionată de obţinerea acordului BNR, aspect cunoscut de acesta de la primele acte întocmite în cursul procedurii de fuziune. Este adevărat că obţinerea acestui acord depinde de conduita societăţii pârâte, care trebuie nu doar să formuleze o solicitare în acest sens către BNR, ci şi să se conformeze cerinţelor venite din partea acesteia pentru a determina emiterea aprobări, dar pasivitatea acesteia sau incapacitatea realizării condiţiilor impuse pentru atingerea obiectivelor prudenţiale nu pot fi sancţionate prin aplicarea dispoziţiilor art. 1405 C. civ. pentru că în acest mod nu s-ar realiza scopul avut în vedere de legiuitor cu prilejul instituirii necesităţii obţinerii acestui acord. Interpretarea propusă de recurent ar lipsi de finalitate întreaga procedură instituită de legislaţia specială prin norme imperative, fiind în mod justificat respinsă de instanţa de apel.

Acordul obţinut ulterior din partea BNR în vederea răscumpărării parţiale de către societatea pârâtă a acţiunilor deţinute de reclamant şi de alţi acţionari, potrivit înscrisurilor depuse în cursul judecării recursului, nu modifică, ci confirmă aspectele anterior reţinute şi nu are niciun efect în contra soluţiei atacate în condiţiile în care recurentul nu a valorificat efectele acestui acord şi insistă în răscumpărarea integrală şi la valoarea solicitată, cadrul procesual impunându-se a fi menţinut.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul şi îl va respinge potrivit art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 904 A din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.