Nullity of lease and sale contracts based on fraud on privatization law and bad faith

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 9 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată, reclamanta BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună:

- constatarea nulităţii absolute a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, autentificat sub nr. x/16.11.2000 de BNP B. şi a Actului adiţional la contractul de leasing imobiliar autentificat sub nr. x/11.09.2002 de BNP B.;

- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2002 de BNP B.;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor a căror nulitate se solicită în sensul restituirii prestaţiilor executate;

- dispunerea rectificării înscrierilor în cartea funciară în sensul radierii menţiunilor efectuate în temeiul actelor a căror nulitate se solicită şi înscrierii reclamantei ca titulară a dreptului de proprietate asupra imobilelor ce au făcut obiectul actelor a căror nulitate se solicită.

În subsidiar, în măsura imposibilităţii de restituire totală în natură a prestaţiilor executate de reclamantă, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea prin echivalent a acestora, la valoarea actualizată de la data pronunţării hotărârii pentru partea ce nu poate fi restituită.

Prin cerere reconvenţională, pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei la restituirea valorii actualizate a preţului plătit pentru imobilul ce a făcut obiectul actelor a căror nulitate se solicită, cu aplicarea dobânzii legale de la data formulării cererii până la data restituirii, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor şi investiţiilor efectuate în legătură cu bunul imobil, inclusiv a taxelor şi impozitelor achitate, cu recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea integrală a sumelor pretinse.

Prin sentinţa civilă nr. 3541/2019 din 28 noiembrie 2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a hotărât următoarele: a admis cererea principală şi în parte cererea reconvenţională; a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, autentificat sub nr. x/16.11.2000 de BNP B. şi a Actului adiţional la contractul de leasing imobiliar autentificat sub nr. x/11.09.2002 de BNP B. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2002 de BNP B..

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel: a obligat pârâta să restituie reclamantei imobilele situate în Bucureşti, bd. x, lot x, înscris în cartea funciară nr. x şi lot x, înscris în cartea funciară nr. x, precum şi contravaloarea actualizată la data pronunţării hotărârii a despăgubirii în sumă de 8130543 RON primită de pârâtă în temeiul H.G. nr. 619/2012 pentru exproprierea imobilului situat în Bucureşti, bd. x, lot x, înscris în cartea funciară nr. x; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2941730 RON, reprezentând preţul actualizat plătit în temeiul contractelor a căror nulitate s-a constatat.

A respins restul pretenţiilor pârâtei.

Sentinţa de fond a fost atacată de pârâta A. S.R.L., criticile sale vizând în principal cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar, petitele respinse din cererea reconvenţională.

Dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr unic pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 229A din 9 februarie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.

Împotriva deciziei de apel pârâta A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 mai 2021 sub nr. x/2019.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că în mod nelegal a fost respinsă în apel proba cu expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea sumelor achitate cu titlu de impozit şi investiţii pentru clădirile şi terenurile a căror nulitate se solicită, pentru ca ulterior, prin decizia pronunţată să constate că nu s-a probat cuantumul sumelor achitate cu acest titlu; consideră că astfel au fost încălcate prevederile art. 22 C. proc. civ., judecătorul neputând respinge cererea ca nedovedită, ci numai ca neîntemeiată. Din aceeaşi perspectivă, recurenta-pârâtă a susţinut si caracterul contradictoriu al considerentelor încheierii din 25 ianuarie faţă de considerentele cuprinse în decizia recurată.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel pentru greşita aplicare şi interpretare a legii, susţinând că o cauză de nulitate poate fi anterioară sau cel mult concomitentă încheierii actului juridic. Recurenta-pârâtă a arătat că, citând din considerentele deciziei de apel, că sentinţa civilă nr. 5390/25.09.2000 a Tribunalului Bucureşti prin care intimata-reclamantă a fost obligată la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare a fost defiinţată pe calea revizuirii după 17 ani de la pronunţare şi, deci, nu putea fi constatată nulitatea actului juridic pentru o împrejurare ivită ulterior încheierii acestuia (făcând referire expresă la hotărârea pronunţată în cererea de revizuire, recurenta-pârâtă apreciază că aceasta, fiind ulterioară încheierii actelor a căror nulitate s-a constatat nu putea constitui motiv pentru anularea lor).

Subsumat aceluiaşi motiv de casare recurenta-pârâtă a susţinut că în condiţiile în care sentinţa nr. 5390/25.09.2000 a constituit cauza încheierii actelor a căror nulitate s-a constatat, desfiinţarea acesteia pe calea revizuirii conduce la concluzia că dispariţia acestei cauze este independentă de voinţa părţilor contractante.

În subsidiar, recurenta-pârâtă a susţinut că şi în condiţiile în care s-ar reţine existenţa unei pretinse fraude la lege la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune nr. x/1999, aceasta nu poate fi extinsă asupra actelor subsecvente, fiecare act juridic având propria cauză şi propriul scop. În acelaşi sens a arătat că prin decizia penală nr. 180A/27.06.2014 s-a statuat că lanţul cauzal a fost întrerupt prin pronunţarea sentinţei civile nr. 5390/2000, cu privire la actele subsecvente contractului de asociere în participaţiune aceeaşi decizie statuând că nu au fost anulate urmare a pronunţării sentinţelor judecătoreşti de către instanţele comerciale, aceste ultime acte fiind încheiate prin negociere cu noua conducere a intimatei-reclamante.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că în mor nelegal instanţa de apel a înlăturat o prezumţie legală printr-una judiciară, reţinând o falsă autoritate de lucru judecat a unor considerente ale deciziei penale nr. 180A/27.06.2014. A arătat că sunt nerelevante considerentele deciziei penale vizând anularea unor prevederi din hotărârea prin care s-a aprobat încheierea contractului de asociere în participaţiune, în primul rând raportat la faptul că hotărârea penală este obligatorie pentru instanţa civilă numai în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a comis-o, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen..; a menţionat în acest cadru că decizia penală nu a reţinut nicio minimă participare din partea sa la activitatea infracţională, în procesul penal având calitatea de parte vătămată; a mai susţinut că actele anulate în procesul penal sunt acte unilaterale de voinţă ale intimatei-reclamante, instanţa de apel neidentificând fapte concrete ale recurentei-pârâte care să conducă la reţinerea relei sale credinţe, prin raţionamentul expus instanţa devolutivă de atac instituind o absurdă răspundere pentru fapta altuia. A arătat, totodată că buna credinţă este instituită printr-o prezumţie legală (art. 1899 C. civ. din 1864) ce poate fi răsturnată prin proba contrară, în fapt instanţa de apel înlăturând prezumţia legală prin recurgerea la o prezumţie judiciară.

În final, recurenta-pârâtă a criticat considerentele referitoare la pretinsa fraudă săvârşită la încheierea contractului de asociere în participaţiune.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel din perspectiva încălcării normelor de drept material care reglementează excepţiile de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, fiind încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans. A invocat în cadrul acestui motiv de casare buna sa credinţă la încheierea actelor a căror nulitate s-a constatat, arătând că aceasta rezultă din faptul că aveau convingerea că tratează cu reprezentanţii legali ai intimatei-reclamante, menţionând prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55, art. 70 şi art. 1432 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, interpretate prin raportare la considerentele deciziei penale vizând nepronunţarea instanţei asupra anulării actelor subsecvente de leasing, respectiv de vânzare. A mai susţinut că aceste ultime acte trebuie analizate separat de contractul de asociere în participaţiune, trebuind exceptate de la aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. Totodată, a susţinut că intimata-reclamantă îşi invocă propria culpă, solicitând sancţionarea unui terţ pentru faptele propriii ale organelor sale de conducere.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare recurenta-pârâtă a criticat şi modalitatea de repunere în situaţia anterioară cu privire la imobilul ce a făcut obiectul exproprierii, apreciind că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut reaua sa credinţă, dispunând obligarea la restituirea despăgubirii primite, iar nu a preţului achitat la momentul vânzării, cu încălcarea prevederilor art. 996 alin. (2) C. civ. din 1864.

În final, a criticat ca nelegală şi soluţia de respingere a capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe şi impozite, respectiv de investiţii la imobilele ce au făcut obiectul vânzării.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului declarat în cauză, apreciind că sunt reiterate apărări deja analizate de instanţele devolutive, recurenta-pârâtă procedând la o încadrare artificială a pretinselor motive de nelegalitate în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cererii de recurs, intimata-reclamantă a arătat că criticile formulate sunt nefondate, atât în ceea ce priveşte încheierile premergătoare, cât şi în ce priveşte decizia de apel. A menţionat că în mod legal instanţa de apel a respins proba cu expertiză solicitată în cauză ca neutilă, administrarea deficitară a probatoriului de către parte neputând fi complinită de instanţă în baza rolului activ; în ce priveşte inexistenţa cauzei ilicite, ca motiv de nulitate, a arătat că scopul încheierii celor două contracte a fost acela al respectării unei hotărâri judecătoreşti, iar hotărârea pronunţată în cererea de revizuire atestă fără îndoială că lipsa cauzei exista de le momentul încheierii actelor juridice în discuţie; cu privire la greşita aplicare a normelor materiale ce sancţionează lipsa cauzei, a susţinut că fraudarea legii la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune este reţinută cu autoritate de lucru judecat prin decizia penală, în considerentele căreia se precizează că actele ulterioare asocierii au fost dependente de ultimul menţionat, toate împreună fiind încheiate în scopul transmiterii proprietăţii către recurenta-pârâtă; în acest context, având în vedere identificarea mecanismului fraudulos nu prezintă nicio relevanţă încheierea acelor în discuţie cu noua conducere a societăţii intimate.

A apreciat, de asemenea, că în mod legal a reţinut instanţa de apel reaua credinţă a recurentei-pârâte, în sensul că atâta timp cât actul de asociere a avut o cauză ilicită şi actele ulterioare au aceeaşi cauză ilicită. Plecând de la statuarea asupra relei credinţe, intimata-reclamantă a susţinut legalitatea deciziei de apel şi sub aspectul obligării la restituirea despăgubirii pentru imobilul expropriat, nefiind incidente dispoziţiile legale invocate de recurenta-pârâtă.

Părţile nu au administrat înscrisuri noi în cadrul recursului.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte a hotărât respingerea acesteia, conform celor dispuse şi consemnate în încheierea de şedinţă din data de 7 octombrie 2021.

Examinând legalitatea deciziei de apel prin raportare la criticile formulate şi apărările invocate, Înalta Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând nelegalitatea deciziei de apel prin raportare la respingerea probei cu expertiză contabilă este nefondată.

Prealabil, Înalta Curte menţionează că din interpretarea prevederilor art. 255 şi urm. C. proc. civ., încuviinţarea probelor de către instanţă presupune analiza a două elemente: prima vizează admisibilitatea probei, iar cea de-a doua oportunitatea acesteia. Având în vedere limitele impuse recursului prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de recurs este abilitată să analizeze legalitatea hotărârii de apel doar sub aspectul elementului de admisibilitate al probei, aceasta atrăgând examinarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept aplicate, aspectul de oportunitate neintrând în competenţa instanţei de recurs.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respins proba cu expertiză, nu pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, ci pentru motive de oportunitate, reţinând pe de o parte existenţa probatoriului administrat, iar pe de altă parte posibilitatea dovedirii pretenţiilor prin depunerea de noi înscrisuri la dosar.

În acest context, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 22 C. proc. civ., prin raportare la obiectul expertizei, astfel cum este statuat prin art. 330 C. proc. civ., respectiv pentru lămurirea unor împrejurări de fapt. Or, în ceea ce priveşte impozitele achitate pentru imobilele ce fac obiectul judecăţii nu se impunea efectuarea unei expertize, nivelul acestora fiind stabilit prin decizia de impunere emisă de autoritatea competentă, potrivit normelor fiscale, nefiind, deci, în prezenţa lămuririi unor împrejurări de fapt.

De asemenea, în ceea ce priveşte investiţiile pretinse de recurenta-pârâtă, prealabil efectuării unei expertize care să stabilească valoarea acestora, era necesar, primordial, să se probeze existenţa acestora. Abia ulterior constatării realităţii juridice a celor susţinute, se putea discuta eventualitatea stabilirii situaţiei de fapt, prin efectuarea unei expertize de evaluare, în măsura contestării de către partea adversă.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ.

Este înlăturată şi critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind în prezenţa unor considerente contradictorii. Relevant în speţă este faptul că instanţa de apel a reţinut că pretenţiile recurentei-pârâte pot fi probate cu înscrisuri, coroborate cu poziţia procesuală a aceleiaşi părţi care a declarat că a depus la dosar toate înscrisurile apreciate ca fiind relevante, nesolicitând suplimentarea probatoriului în urma dispoziţiei instanţei de respingere a probei cu expertiză ca neutilă cauzei, tocmai în considerarea faptului că aspectele invocate impuneau depunerea unor noi înscrisuri.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, fundamentată de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând inexistenţa unui motiv de nulitate anterior sau concomitent încheierii actelor a căror nulitate s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Se observă că recurenta-pârâtă confundă momentul existenţei motivului de nulitate cu momentul pronunţării hotărârii asupra cererii de revizuire. Înalta Curte reţine că cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. din 1865, urmare a anulării în procesul penal a contractului de asociere în participaţiune pentru fraudă la lege, alături de săvârşirea faptei penale. În consecinţă, nu este relevantă data pronunţării hotărârii asupra cererii de revizuire, ci motivul invocat în cadrul acesteia. În acest context, se reţine că motivul de nulitate nu a apărut, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, la momentul pronunţării hotărârii în revizuire, ci el era preexistent încheierii contractelor deduse judecăţii în prezenţa cauză, constând în fraudarea legii la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune, alăturat faptei penale (aspecte reţinute cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 102 din 23 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie în dosarul nr. x/2017).

Se observă, totodată, că hotărârea judecătorească care a stat la baza încheierii contractelor a căror nulitate s-a solicitat în prezenta cauză a conservat o obligaţie reglementată legal şi imperativ, prin art. 12 din Legea nr. 133/1999, care suplinea acordul proprietarului activului în cazul în care asociatul din contractul de asociere în participaţiune îşi exprima intenţia de cumpărare. Deci, nu sentinţa civilă nr. 5390/2000 a Tribunalului Bucureşti a stat la baza încheierii contractelor în cauză - ea având doar un rol formal în economia dispoziţiilor Legii nr. 133/1999, ci existenţa contractului de asociere în participaţiune, care a constituit premiza pronunţării respectivei hotărâri, în sensul că doar existenţa acestui contract a făcut posibilă pronunţarea hotărârii judecătoreşti, în temeiul Legii nr. 133/1999.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-pârâte în sensul că prin admiterea cererii de revizuire cauza care a stat la baza încheierii contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare ar fi dispărut independent de voinţa acestei părţi cu excluderea relei sale credinţe, considerentele care susţin această soluţie urmând a fi expuse în cadrul criticii vizând greşita reţinere de către instanţa de apel a relei credinţe.

Este legală decizia de apel şi sub aspectul reţinerii existenţei motivului de nulitate care a condus la desfiinţarea contractelor în cauză. Se constată că instanţa penală nu s-a pronunţat asupra anulării actelor subsecvente contractului de asociere în participaţiune, având în vedere existenţa hotărârii judecătoreşti care stabilea obligaţia de încheiere a acestora, existând remedii procesuale civile pentru această situaţie, instanţa penală neavând la dispoziţie un cadrul legal în acest sens. Se constată, totodată, că intimata-reclamantă a apelat la mijloacele procesuale civile, prin promovarea cererii de revizuire care a condus la schimbarea sentinţei civile nr. 5390/2000 în sensul respingerii cererii de obligare la încheierea contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare. Se reiterează că motivul avut în vedere pentru admiterea cererii de revizuire a fost acela al anulării contractului de asociere în participaţiune, ca rezultat al unei activităţi infracţionale, consecinţa directă fiind aceea a dispariţiei singurului motiv legal care, în conformitate cu Legea nr. 133/1999, permitea recurentei-pârâte continuarea demersurilor pentru obţinerea proprietăţii asupra imobilului - obiect al asocierii.

Aspectul relevat de recurenta-pârâtă ce rezultă din considerentele deciziei penale referitor la existenţa hotărârii pronunţate de instanţa comercială care ar fi dus la întreruperea lanţului cauzal dintre activitatea ilicită a inculpatului şi un eventual prejudiciu cauzat societăţii C. nu are valenţa oferită de parte. Se are în vedere, pe de o parte, cele arătate anterior referitor la lipsa mijloacelor legale în procesul penal pentru desfiinţarea unui act juridic încheiat în baza unei hotărâri judecătoreşti (fiind reglementate remedii procesuale civile), iar pe de altă parte nerelevanţa întreruperii lanţului cauzal al activităţii ilicite al inculpatului din dosarul penal în raport cu verificarea motivului de nulitate care a atras desfiinţarea contractelor în cauză.

Este evident că instanţa penală a fost limitată în analiza cauzei de modalitatea în care a fost investită prin rechizitoriul parchetului, din această perspectivă urmând a fi apreciat acel considerent al întreruperii lanţului cauzal în activitatea ilicită a inculpatului.

Relevante sunt acele considerente din decizia penală care conturează activitatea infracţională a inculpatului, care sunt incidente şi în analiza prezentei cauze. Astfel, analizând activitatea care a conturat elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul în procesul penal, instanţa a procedat şi la verificarea actelor - ca rezultat material al infracţiunii. În acest cadru a fost analizat şi contractul de asociere în participaţiune încheiat de recurenta-pârâtă, instanţa penală statuând că acest act a fost încheiat tocmai pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 133/1999, în urma îndeplinirii formale a condiţiilor acesteia, aspect care a fost considerat ca o fraudă la lege. În acelaşi sens instanţa penală a constatat că acel contract de asociere a fost încheiat în scopul de a facilita cumpărarea preferenţială ulterioară de către recurenta-pârâtă a activului respectiv, în condiţiile în care activul nu a fost niciodată disponibil sau declarat disponibil, în sensul Legii nr. 133/1999, fiind încredinţat spre administrare asociatului - recurenta-pârâtă, cu prevederea unui drept de preemţiune la vânzare în favoarea acesteia. Instanţa penală a concluzionat că încheierea acestui contract (alături de alte 34) a echivalat, practic, cu vânzarea activului, cu eludarea dispoziţiilor legale privind privatizarea C.. Plecând de la aceste constatări, instanţa penală a concluzionat că încheierea contractului de asociere în participaţiune a fost încheiat cu fraudarea legii, sancţionată cu nulitatea absolută.

În consecinţă, se reţine în primul rând, că existenţa fraudei la lege din partea ambelor părţi contractante nu este doar o ipoteză, ci o certitudine, acesta fiind motivul pentru care s-a constatat nulitatea acestuia.

În al doilea rând, se observă că recurenta-pârâtă invocă anumite considerente ale deciziei penale, care s-ar impune instanţei civile, în detrimentul altora, care, în opinia părţii, nu ar mai avea aceeaşi valoare, deşi sunt în cuprinsul aceleiaşi hotărâri.

În sfârşit, chiar dacă lanţul cauzal ar fi fost întrerupt în ceea ce priveşte activitatea ilicită a inculpatului din procesul penal, acest aspect nu atrage şi o întrerupere similară în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă. Plecând de la considerentele deciziei penale, care statuează asupra fraudei la lege, adică a demersului de eludare a dispoziţiilor legale de ordine publică, reţinând că scopul demersurilor astfel cum a fost conturat în decizia penală a fost acela de determina vânzarea activului, în mod legal instanţa de apel a reţinut existenţa existenţa intenţiei de fraudare şi scopul ilicit. Se reţine sub acest aspect că recurenta-pârâtă a continuat, independent de întreruperea lanţului cauzal în ce îl priveşte pe inculpat, demersurile pentru atingerea scopului urmărit - obţinerea proprietăţii activului care a făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune, relevant fiind timpul relativ scurt în care a acţionat (contract de asociere în participaţiune încheiat la 4 octombrie 1999, pe o perioadă de 10 ani, promovare acţiune pentru obligarea la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare la începutul anului 2000, contract de leasing imobiliar încheiat la 16 noiembrie 2000 pe o perioadă de 5 ani, şi contract de vânzare încheiat la 19 decembrie 2002).

În contextul demersurilor efectuate de recurenta-pârâtă, nu are relevanţă faptul că atât contractul de leasing imobiliar, cât şi cel de vânzare au fost încheiate cu noua conducere a intimatei-reclamante (în condiţiile declanşării cercetării penale faţă de fostul director general), având în vedere că încheierea contractelor era impusă prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În consecinţă, nu se poate reţine o voinţă a intimatei-reclamante de încheiere a actelor în discuţie, ci o obligaţie de executat, în temeiul art. 3711 C. proc. civ. din 1865.

În raport de considerente expuse anterior, este înlăturată şi critica recurentei-pârâte, intemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., vizând înlăturarea unei prezumţii legale printr-o prezumţie judiciară, cu reţinerea unei false autorităţi de lucru judecat în ceea ce priveşte unele considerente ale deciziei de apel.

Se reţine în primul rând lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 28 C. proc. pen.., reaua credinţă a recurentei-pârâte, instanţa de apel neaplicând acest text legal în analiza relei credinţe a părţi, ci efectuând propria analiză actelor şi faptelor acesteia.

Se reţine, totodată, lipsa de relevanţă a referirilor recurentei-pârâte la actele societare care au stat la baza încheierii contractului de asociere în participaţiune, instanţa de apel valorificând considerentele expuse instanţa penală şi care au condus la constatarea nulităţii contractului pentru fraudă la lege.

De asemenea, nu se poate reţine, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, atribuirea în sarcina sa a faptelor penale ori a consecinţelor faptelor penale săvârşite de un terţ, fiind instituită, în opinia sa, o răspundere inedită pentru fapta altuia.

Ceea ce a analizat instanţa de apel a fost conduita recurentei-pârâte, actele şi faptele acesteia, plecând, în mod legal de la statuările instanţei penale. Chiar dacă procesul penal a vizat activitatea infracţională a fostului director general al intimatei-pârâte, această analiză a implicat, cercetarea, atât din punct de vedere penal, cât şi pe latură civilă, şi a actelor - rezultat material al infracţiunilor cercetate. În acest context, deosebit de latura penală a cauzei, instanţa penală a reţinut că recurenta-pârâtă la momentul încheierii contractului de asociere nu avea activitate economică, încheierea contractului, cu respectarea formală a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 133/1999 fiind efectuată de parte, în cunoştinţă de cauză, cu reprezentarea fraudării legii, cu scopul de a obţine proprietatea asupra activului ce făcut obiectul actului juridic.

Din această perspectivă nu au relevanţă juridică susţinerile recurentei-pârâte în sensul că încheierea actelor a căror nulitate s-a constatat a fost efectuată prin negociere cu noua conducere a societăţii intimate-reclamante, neputând fi raportată conduita recurentei-pârâte la dispoziţiile referitoare la ocrotirea terţilor în raporturile cu reprezentanţii persoanelor juridice (fiind menţionate de parte în acest sens prevederile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55, art. 70, art. 1432 din Legea nr. 31/1990). Aceste prevederi nu sunt incidente în cauză în considerarea celor arătate anterior în sensul că noii reprezentanţi ai intimatei-reclamante, în condiţiile existenţei încă a contractului de asociere în participaţiune, în raport de care a fost pronunţată şi sentinţa civilă nr. 5390/2000, era obligată să continue proceduri de privatizare iniţiate în baza Legii nr. 133/1999. În consecinţă, nu se reţine în cauză excepţia de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

Totodată, nu se reţine o încălcare de către instanţa de apel a principiului nemo auditur propriam turpitudem allegans, prin raportare la condamnarea penală a reprezentantului intimatei-reclamante. În speţă, aşa cum s-a menţionat, instanţa de apel a analizat fraudarea legii prin analizarea actelor şi faptelor săvârşite de recurenta-pârâtă, plecând de la situaţia de fapt şi motivul de nulitate al contractului de asociere în participaţiune astfel cum au fost reţinute în decizia penală. Se reiterează faptul că instanţa penală, analizând contractul de asociere în paticipaţiune încheiat de recurenta-pârâtă, a constatat existenţa motivului de nulitate constând în fraudarea legii, în condiţiile în care partea, cunoscând îndeplinirea formală a condiţiilor impuse legal a iniţiat şi continuat demersurile cu scopul obţinerii proprietăţii asupra activului ce a făcut obiectul contractului.

Este înlăturată şi critica recurentei-pârâte, fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul obligării sale la restituirea valorii despăgubirii primite pentru exproprierea unui imobil, în speţă nefiind aplicabil, aşa cum susţine parte prevederile art. 996 alin. (2) C. civ. din 1864. Reţinând, în mod legal, reaua credinţă a recurentei-pârâte, în mod corect instanţa devolutivă de atac a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 996 alin. (1) C. civ. din 1864.

În final, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a criticat formal decizia de apel sub aspectul respingerii solicitării de obligare a intimatei-reclamante la restituirea sumelor achitate cu titlu de impozite, taxe şi investiţii la imobilele ce au făcut obiectul contractelor a căror nulitate s-a constatat. Instanţa supremă reţine că partea a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 997 C. civ. din 1864, fără a argumenta în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva normei de drept greşit aplicate. În consecinţă, în lipsa criticilor efective, Înalta Curte nu poate efectua controlul conformităţii deciziei de apel cu norma de drept pretins încălcată.

Pentru considerentele reţinute, văzând şi prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 229A din 08 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.