Cancellation of appeal for failure to pay judicial stamp fee in insolvency liability action

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.03.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.422.516 RON, (echivalentul în RON a sumei de 1.350.000 euro, la care se adaugă T.V.A., la cursul B.N.R. din 08.05.2014), suma rezultând din valorificarea la licitaţie publică a bunului imobil situat în Bucureşti, Splaiul Independenţei nr. 332B, proprietatea reclamantei, bun cu care a garantat, în calitate de garant fidejusor pentru o datorie personală a pârâtului.

În drept, a invocat prevederile art. 1669-1670 C. civ. de la 1864, art. 20 alin. (1) lit. 1) şi art. 77 din Legea nr. 85/2006.

La 07.11.2017 D. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul reclamantei, solicitând instanţei admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie, precum şi a acţiunii introductive.

Prin încheierea din 05.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse excepţiile necompetenţei instanţelor române şi necompetenţei funcţionale a instanţei.

Prin încheierea din 13.02.2018 a aceleiaşi instanţe a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D..

Prin sentinţa civilă nr. 2190/10.07.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea, a admis cererea de intervenţie accesorie şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.422.516 RON (echivalentul în RON a sumei de 1.350.000 euro + T.V.A. la cursul B.N.R. din data de 08.05.2014).

Împotriva încheierilor din 05.12.2017, 13.02.2018 şi sentinţei, pârâtul a declarat apel, criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1321/06.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a arătat că, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1.070 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce priveşte dispoziţia dată asupra excepţiei de necompetenţă a instanţelor române.

Sub acest aspect, a afirmat că în mod eronat s-a dat prioritate prevederilor art. 1.070 alin. (1) C. proc. civ., în detrimentul celor de la art. 107 C. proc. civ., reţinându-se că introducerea acţiunii în străinătate a cererii, prin lichidator, poate fi imposibilă sau extrem de grea.

În opinia sa, din simpla interpretare gramaticală a textului de lege rezultă că nu se poate reţine o astfel de interpretare, deoarece împrejurarea că o acţiune poate fi introdusă în străinătate, prin interpretarea dată dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., care sunt aplicabile, nu înseamnă că "nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate", în condiţiile în care Lituania este ţară membră a Uniunii Europene.

Totodată, a arătat că este mai confortabil pentru lichidator să introducă acţiunea în faţa instanţelor române, având în vedere cheltuielile aferente procedurii de judecată mai scăzute, însă această chestiune nu poate fi asimilată noţiunii de "rezonabilitate" din perspectiva art. 1.070 alin. (1) C. proc. civ.

Cea de-a doua critică invocată se referă la dispoziţia dată asupra excepţiei de necompetenţă funcţională a secţiei a VI-a din cadrul Tribunalului Bucureşti, în argumentarea căreia autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, reţinând că acţiunea promovată de lichidator pentru recuperarea unei creanţe de la pârât nu se încadrează în textul de lege evocat.

Potrivit recurentului-pârât, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) cu cele ale art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, rezultă că acţiunea introductivă intră în atribuţiile lichidatorului, astfel că numai judecătorul sindic avea competenţa de a o soluţiona.

A treia critică vizează dispoziţia de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de D., în interesul reclamantei, prin prisma cărei recurentul-pârât a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ. (la care face trimitere art. 61 C. proc. civ.) de către curtea de apel, apreciindu-se eronat că este îndeplinită cerinţa unui interes personal şi actual, cu referire la diminuarea pasivului debitoarei falite, atâta vreme cât există riscul atragerii răspunderii personale pentru datoriile societăţii.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susţinut că raţionamentul instanţei de apel este eronat, întrucât în cazul unei eventuale admiteri a cererii de chemare în judecată, numitul D. nu ar înregistra vreun beneficiu şi, totodată, nu există vreo şansă de a i se angaja răspunderea pentru datoriile societăţii.

A mai afirmat că, dacă cererea de intervenţie ar fi fost făcută de societatea care era acţionară la debitoarea falită şi dacă, prin lichidarea patrimoniului debitoarei falite ar mai fi rămas bunuri de transferat la acţionari, în condiţiile art. 133 din Legea nr. 85/2006, atunci teza instanţei de apel ar fi putut fi primită.

Cea de-a patra critică invocată se referă la interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006, cu referire la compensarea creanţei.

În continuare, autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a apreciat că atât timp cât compensarea, din perspectiva legii speciale - reglementată de art. 52 din Legea nr. 85/2006 - nu este posibilă, atunci nu poate opera nici compensarea prevăzută de dreptul comun, în condiţiile de la art. 1.617 C. civ., fiind avută în vedere împrejurarea că s-a constatat cu putere de lucru judecat de către instanţele învestite cu procedura insolvenţei faptul că datoria debitoarei s-a născut ulterior deschiderii procedurii.

În opinia recurentului-pârât, acest raţionament este greşit, deoarece prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006 nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 1.617 C. civ., ci dimpotrivă acest text de lege arată că se aplică regulile compensării legale din dreptul comun, la care face trimitere şi art. 149 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit autorului căii de atac, încheierea din 11.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, ce are ca obiect procedura insolvenţei debitoare, prin care s-a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, referitoare la compensarea creanţei sale cu cea a debitoarei deţinută împotriva sa, nu are autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, din moment ce temeiurile de drept pentru care se solicită compensarea sunt diferite.

În final, a subliniat că noţiunea de putere de lucru judecat nu îşi găseşte temei legal în C. proc. civ., ci numai autoritatea de lucru judecat.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reţinut că recursul declarat nu a fost legal timbrat şi că este tardiv declarat.

După întocmirea raportului, la 02.06.2021 intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L, prin lichidator judiciar B.. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Raportul a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Intimatul-intervenient D. a depus punct de vedere la raport, solicitând anularea recursului ca netimbrat şi, în subsidiar, respingerea lui ca tardiv formulat.

Luând în examinare, cu prioritate, chestiunea legalei învestiri a instanţei, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Conform art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentului-pârât obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 39.015 RON, calculată conform art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin adresa din 05.02.2021, comunicată recurentului-pârât la 09.02.2021, autorului căii de atac i s-a pus în vedere să plătească şi să depună la dosar dovada achitării acestei taxe.

Împotriva modului de stabilire a obligaţiei de timbrare nu a fost formulată cerere de reexaminare, conform art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 şi nici cerere de acordare a ajutorului public judiciar, în condiţiile O.U.G. nr. 51/2008.

Aspectul referitor la neîndeplinirea obligaţiei de timbrare a recursului a fost semnalat şi prin raportul asupra admisibilităţii acestuia, comunicat recurentului-pârât, acesta rămânând pasiv în executarea obligaţiei sale legale.

Aşa fiind, constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru examinarea recursului în completul de filtru, 20.10.2021, autorul căii de atac nu s-a conformat obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 1321/06.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.