Incidental appeal annulled for unpaid stamp duty; main consumer appeal severed for separate adjudication.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursurilor cu care a fost învestită, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 16.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D.., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/25.04.2007, respectiv art. 4.10 lit. a), referitor la comisionul de acordare a creditului, art. 4.11 lit. b), privind comisionul de administrare, art. 4.5, referitor la revizuirea ratei dobânzii, în ceea ce priveşte dreptul băncii de a o modifica, art. 4.8 privind rata dobânzii majorate şi art. 5.1, privind riscul valutar.

Totodată, au solicitat să oblige pârâtele să restituie reclamanţilor sumele achitate în temeiul clauzelor abuzive indicate, iar în ceea ce priveşte clauza privind rata dobânzii, să dispună stabilirea marjei fixe a băncii după formula generală de calcul "dobânda iniţială-LIBOR de la data semnării contractului de credit" şi să oblige pârâtele să restituie diferenţa dintre dobânda achitată şi dobânda datorată conform formulei solicitate. De asemenea, au cerut instanţei să dispună stabilirea cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, să oblige pârâtele să restituie diferenţa din sumele achitate şi sumele ce ar fi trebuit încasate la cursul valutar de la data încheierii contractului şi să achite reclamanţilor dobânda legală aferentă sumelor pretinse, începând cu data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2008, ale Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, ale O.U.G. nr. 21/1992, ale C. civ. şi ale art. 194 şi art. 196 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 8741/28.06.2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a VI-a Civile din cadrul acestui tribunal sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 203/30.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x/25.04.2007, respectiv art. 4.5, cu referire la dreptul băncii de a modifica dobânzile şi comisioanele şi art. 4.10 lit. b) privind comisionul de administrare. A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 25.04.2007-02.09.2015, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării acestor sume şi până la data restituirii lor efective, fiind respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii şi pârâta E. S.A., în calitate de succesoare a C. S.A., ca urmare a fuziunii dintre celor două entităţi juridice, au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2035A/05.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi. A admis apelul pârâtei şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate petitele cererii privind constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a art. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.04.2007, referitor la comisionul de administrare şi a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat apelanţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.034 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs principal, iar pârâta E. S.A., recurs incident.

În motivarea recursului principal, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la art. 4.5 din contract, clauza privind modul de calcul al dobânzii, autorii căii de atac au arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acesteia, însă în mod eronat nu a dispus şi restituirea sumelor percepute în plus de către bancă în baza acestei clauze declarate nule, existând o diferenţă între dobânda percepută şi cea care trebuia aplicată, conform formulei corecte de calcul, asupra căreia au dreptul la restituire.

Sub acest aspect, au afirmat că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze este cel de înlăturare a respectivei clauze din contract, fără a avea posibilitatea de a interveni în contract.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu poate fi primită solicitarea de restituire a sumelor percepute în plus, peste dobânda calculată conform unei formule proprii, LIBOR la 3 luni plus marja fixă, sub pretextul că ar reprezenta o modificare a convenţiei, nepermisă judiciar.

Au mai relevat că de la controlul caracterului abuziv nu sunt exceptate clauzele care ţin de caracterul adecvat al preţului, întrucât în acest sens există o practică constantă atât a instanţei supreme, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Cu titlu de exemplu au făcut trimitere la cauzele C.J.U.E., nr. C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid şi nr. C-241/98, Salvat Editores S.A. împotriva José M. Sánchez Alcón Prades, susţinând că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, în acest caz examinarea făcându-se obligatoriu.

În continuare, au redat pe larg aspecte legate de semnificaţia redactării clauzelor "într-un limbaj clar şi inteligibil", de caracterul nenegociat al clauzei, făcând trimitere la jurisprudenţa C.J.U.E., cauza nr. C-26/13, Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt, considerentele expuse în paragrafele 67, 11, 73, 74 şi 75.

În ceea ce priveşte art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, referitoare la clauza comisionului de administrare lunar în cuantum de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, recurenţii au susţinut că în mod eronat şi nelegal s-a apreciat că nu era abuzivă şi că aceasta ar fi exprimată într-un limbaj clar, inteligibil şi uşor de înţeles pentru orice persoană şi că însăşi denumirea lui arată că acesta a fost perceput în schimbul prestării de către bancă a unui serviciu constând în operaţiuni de administrare cont curent, monitorizare rambursare credit, notificări etc.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că această clauză nu a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil, că nesocoteşte şi exigenţele bunei-credinţe, în măsura în care perceperea comisioanelor este de natură a vătăma interesele lor legitime, patrimoniale, iar rata lunară datorată era majorată cu valoarea acestora, astfel că instanţa de apel eronat a constatat că nu are caracter abuziv.

Referitor la art. 4.10 lit. a) din contract, care reglementează clauza privind comisionul de acordare în cuantum de 1 % din valoarea creditului, recurenţii au susţinut că instanţa de apel în mod eronat şi neîntemeiat a considerat ca este legal şi că suma percepută de bancă în baza acestuia a fost justă, având în vedere că este exprimată într-un limbaj clar, fără echivoc şi că reprezintă contraprestaţia pentru operaţiunile efectuate în beneficiul consumatorului, legate de întocmirea documentelor pentru încheierea convenţiei de credit, de cerificarea bonităţii şi a garanţiilor debitorului.

Totodată, au relevat că în mod eronat s-a apreciat în apel că respectiva clauză nu era de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care, în cuprinsul contractului, banca nu a clarificat destinaţia comisionului de acordare a împrumutului, astfel că nu se putea aprecia că este exprimată în mod clar şi inteligibil şi putea forma obiectul analizei instanţei.

Au mai arătat că pârâta nu a justificat existenţa unui serviciu prestat în schimbul acestei sume percepute, iar instanţa de prim control judiciar în mod injust a reţinut că această clauză nu era abuzivă.

Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au arătat că suma reţinută de către bancă cu titlu de comision de acordare a creditului a fost excesivă în comparaţie cu activitatea contraprestată de către reprezentanţii recurentei-pârâte în vederea acordării creditului.

În continuare, au arătat că art. 78 din Legea nr. 296/2004 interzicea comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum şi că, în raport cu art. 2 din Legea nr. 193/2000, la momentul încheierii contractului de credit, intimata era o societate comercială care a acţionat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar recurenţii-reclamanţi erau persoane fizice care au acţionat în scopuri personale necomerciale, fiindu-le aplicabile în consecinţă dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Au mai susţinut că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acelaşi sens sunt formulate şi art. 79-80 din Codul consumului, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, crea, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, au arătat că este, de asemenea, abuzivă, întrucât raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără posibilitatea influenţării naturii acesteia, a determinat un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiilor asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora - dat fiind faptul că francul elveţian este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă - constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât a fost de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate de acesta.

O astfel de omisiune, precum şi acţiunea prin care creditul în franci elveţieni era prezentat nu doar ca o alternativă mai bună la creditul în RON şi la cel în euro, ci şi ca un produs sigur care merită cumpărat, chiar dincolo de limitele normale ale îndatorării, constituie practici comerciale înşelătoare.

Printr-o manipulare a regulilor statisticii şi a regulamentelor B.N.R., creditele în franci elveţieni erau vândute chiar şi celor care, după analizele de rating obişnuite, nu se calificau pentru credite în RON sau euro, băncile câştigând nu doar volum şi cotă de piaţă, ci şi profituri şi bonusuri enorme.

Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât recurenţii, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul ei, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

În aprecierea echilibrului ori a dezechilibrului contractual trebuia să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, iar efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., beneficiau de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituia o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

În susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar şi denominarea plăţii, recurenţii-reclamanţi au învederat faptul că părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când francul elveţian avea o valoare moderată faţă de moneda naţională, aşa încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Aşadar, clauza de risc valutar este abuzivă, deoarece duce la un dezechilibru de o importanţă majoră în relaţia dintre părţile contractante şi toate consecinţele de ordin negativ ale variaţiei cursului sunt suportate de către consumator, în timp ce banca era scutită total de aceste consecinţe negative.

Au arătat că şi creşterea valorii francului elveţian faţă de moneda naţională cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina autorilor căii de atac obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-au exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, banca, ce are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului sau serviciului oferit, art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi, implicit, cu privire la implicaţiile îndatoririi şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile O.G. nr. 50/2010.

Au mai arătat că ulterior contractării, la o perioadă extrem de scurtă, acest cost pe care clientul trebuie să îl suporte, a început să crească succesiv, până s-a ajuns la situaţia în care costul contractului s-a dublat şi astfel, pe lângă toate garanţiile pe care banca şi le-a luat în vederea obţinerii profitului şi anume stabilirea unei marje de risc, raportarea la indicii de referinţă, plata unor comisioane ce sunt susceptibile şi ele să fie de natură abuzivă, a început să genereze o sporire a încasărilor, fără o contraprestaţie efectivă, prin simpla transformare a clientului într-un cumpărător de valută supraapreciată.

În susţinerea argumentelor privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurenţii au redat pe larg argumente de ordin teoretic referitoare impreviziune, stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu, denominarea în moneda naţională a plăţilor, conform regulamentului valutar şi practica C.J.U.E.

În motivarea recursului incident, recurenta-pârâtă E. S.A. a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală în parte, doar în ceea ce priveşte dispoziţia menţinută cu privire la caracterul abuziv al clauzei cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânzile şi comisioanele.

A afirmat că dreptul băncii de a modifica dobânzile şi comisioanele este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data contractării creditului. Prin faptul că dobânda este variabilă părţile pot avea atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi; dacă dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, iar dacă dobânda creşte, câştigă banca.

A mai relevat că nu se putea reţine că o astfel de clauză putea crea un dezechilibru, în condiţiile în care scopul acesteia a fost tocmai de a evita dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere perioada îndelungată de creditare şi serviciile prestate de către bancă.

Intimata a mai apreciat că interpretarea reclamanţilor distorsionează norma legală şi o reduce la un sigur aspect, acela al posibilităţii băncii de a calcula cuantumul dobânzii, omiţând a avea în vedere că modificările aduse dobânzii au loc în funcţie de un mix de factori externi voinţei băncii, cum ar fi evoluţiile obiective ale pieţei, evoluţia indicilor bancari externi şi a altor factori.

Recurenta-pârâtă a afirmat că, pe de-o parte, această clauză nu era prevăzută în lista din anexa la Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, această clauza, prin natura ei, nu acţionează în mod unilateral în favoarea băncii, ci bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

Aceste clauze care privesc dobânda fac parte din preţul contractului, astfel, erau excluse de la analiza caracterului abuziv.

La 13.04.2020 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia, motivat de faptul că susţinerile autorilor căii de atac din memoriul de recurs nu pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenţii-reclamanţi au răspuns la întâmpinare.

La 30.06.2020 intimata-pârâtă D.. a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 09.07.2020 recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reţinut că recursul declarat nu a fost legal timbrat şi că este nul, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. raportul a fost comunicat părţilor.

Nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constatând că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. nu poate fi soluţionat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., va dispune disjungerea judecăţii recursului principal şi formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acestuia, în care va acorda termen astăzi, 20.10.2021, în complet de filtru.

Analizând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil conform art. 494, raportat la art. 482 din acelaşi cod, chestiunea timbrajului recursului incident declarat de E., Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Totodată, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că la dosar nu a fost depusă, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă recursului incident, datorată în cuantum de 100 RON, potrivit art. 24 alin. (2) C. proc. civ., prin adresa din 17.07.2020, comunicată recurentei-pârâte la 23.07.2020, s-a pus în vedere acesteia, sub sancţiunea anulării cererii, să achite taxa şi să depună la dosar dovada plăţii ei.

Aspectul referitor la neîndeplinirea obligaţiei de timbrare a recursului incident a fost semnalat şi prin raportul asupra admisibilităţii recursului, care a fost comunicat recurentei-pârâte la 13.07.2021 .

Constatând că până la termenul de judecată stabilit pentru examinarea recursului, în completul de filtru, 20 octombrie 2021, autoarea căii de atac nu s-a conformat obligaţiei legale de timbrare, astfel cum a fost stabilită în sarcina sa, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) din acelaşi cod, va anula recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge judecata recursului principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2035A/05.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi dispune formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acestuia, în care acordă termen astăzi, 20 octombrie 2021, în complet de filtru.

Anulează recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva aceleaşi decizii civile.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.