Labor dispute classification renders appeal to High Court inadmissible under Law 2/2013

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.02.2016 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR CFR MARFĂ S.A. şi SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR MARFĂ CFR S.A. - Sucursala Cluj, în principal, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtelor.

În subsidiar, a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, în sarcina pârâtelor, şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 86.595,93 euro, cu titlu de daune materiale, a unei rente viagere de 362 de RON pe lună, începând cu data de 08.07.2011 şi a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale. A solicitat, totodată, plata cheltuielilor de judecată şi a altor costuri generate de litigiu.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 998-999, 1000 alin. (3) şi următoarele din C. civ. de la 1864, precum şi dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ.

Prin încheierea din 14.06.2016, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, calificând natura juridică a litigiului ca fiind litigiu de muncă, a respins ca nefondată excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 496/LM/28.06.2016, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A şi a respins ca prescrisă acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe civile, A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Se cuvine subliniat că nu a fost atacată cu apel încheierea din 14.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, statuările realizate prin aceasta intrând în puterea lucrului judecat.

Prin decizia civilă nr. 73/A/09.02.2017, Curtea de Apel Oradea, secţia secţia I Civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a fixat termen pentru judecarea fondului.

S-a reţinut, între altele, că prin Ordonanţa din 08.03.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, procurorul şef al secţiei de urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului B. şi aplicarea unei amenzi judiciare de 1000 RON acestuia, reţinându-se în cuprinsul ordonanţei că "în privinţa circumstanţelor reale referitoare la faptă se reţine că aceasta a fost comisă pe fondul culpei victimei A. care s-a făcut vinovat de nerespectarea sarcinilor de serviciu stabilite de şeful manevrant B., executând altele din proprie iniţiativă.

De asemenea, s-a reţinut că plângerile formulate de B. şi de reclamantul A. au fost respinse prin rezoluţia din 24.04.2012 dispusă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2012, reţinându-se, între altele, că manevrantul A., în declaraţiile date ca parte vătămată, a arătat că nu are nicio pretenţie de la învinuitul B., pentru soluţia dată fiind avute în vedere aceste declaraţii, în temeiul art. 10 lit. h) C. proc. pen.

S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 1137/2013/03.10.2013, definitivă, pronunţată în dosarul penal x/2012, Judecătoria Oradea a respins ca nefondate plângerile formulate de petenţii C. şi A. împotriva Ordonanţei din 08.03.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi a rezoluţiei din 24.04.2012 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, dispuse în dosarul nr. x/2012, pe care le-a menţinut în totalitate.

Instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi, constatând că plângerea penală a fost iniţiată de către societatea angajatoare şi nu de către partea vătămată (apelantul-reclamant), în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, a apreciat că termenul de 3 ani începe să curgă, în speţă, de la data pronunţării hotărârii penale (03.10.2013), iar faţă de data înregistrării acţiunii, 09.02.2016, acest termen nu s-a împlinit, acţiunea nefiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 389/A/01.07.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 439 RON pe lună, cu titlu de despăgubiri materiale, reprezentând diferenţa dintre venitul net realizat din muncă de reclamant în anul 2011 şi indemnizaţia lunară primită de acesta, cu titlu de pensie de invaliditate şi ajutor de handicap, calculată de la data de 09.02.2016 până când reclamantul va beneficia de pensie pentru limită de vârstă, precum şi a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale şi a respins celelalte pretenţii. Totodată, a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 16.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ulterior, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a pronunţat decizia civilă nr. 504/A/14.04.2021, prin care a constatat perimată cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 389/A/01.07.2020, formulată de apelantul- reclamant A..

Împotriva deciziei civile nr. 73/A/09.02.2017 şi deciziei civile nr. 389/A/01.07.2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea deciziilor atacate şi menţinerea sentinţei civile nr. 496/LM/28.06.2016 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă, ca fiind temeinică şi legală.

În subsidiar, în situaţia în care instanţa de recurs va considera oportună menţinerea deciziei civile nr. 73/A/09.02.2017, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei civile nr. 389/A/01.07.2020, cu consecinţa respingerii acţiunii.

În motivare, referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 73/A/09.02.2017, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a susţinut că, în speţă, fapta ilicită care a cauzat paguba reclamantului a fost accidentul de muncă produs la data de 05.09.2007, acesta fiind momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului, iar data la care reclamantul a cunoscut paguba si pe cel care răspunde de ea este data de 28.09.2007, când Inspectoratul Teritorial de Muncă al Judeţului Bihor a emis actul nr. x/28.09.2007, prin care a avizat dosarul de cercetare a evenimentului în care a fost implicat reclamantul şi a concluzionat, în urma analizării dosarului de cercetare, că "în procesul-verbal de cercetare sunt stabilite corect cauzele, responsabilităţile si sancţiunile, precum si măsurile pentru prevenirea altor evenimente similare".

A susţinut autoarea căii de atac că data la care reclamantul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea a fost 28.09.2007, acesta fiind momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

A făcut referire recurenta-pârâtă la procesul-verbal de cercetare nr. x/2007, avizat de Inspectoratul Teritorial de Muncă al Judeţului Bihor prin actul nr. x/28.09.2007, arătând că la pct. n) al acestuia se menţionează că persoanele răspunzătoare sunt intimatul-reclamant A. şi şeful de manevră B..

Recurenta-pârâtă a subliniat că urmărirea penală a fost începută împotriva domnului B., că aceasta nu a avut calitate în cauza penală şi că în considerentele sentinţei penale nr. 1137/03.10.2013 pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2012 se reţine că:

"pentru soluţia de neîncepere a urmăririi penale s-a avut în vedere declaraţia dată de partea vătămată A. prin care arată că nu are nici un fel de pretenţie faţă de petentul-intimat B.".

În opinia recurentei-pârâte, nu exista niciun motiv pentru care reclamantul să rămână în pasivitate până la judecarea dosarelor penale, întrucât instanţa penală nu a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă şi nici nu s-a pretins repararea unor pagube care s-au născut sau s-au descoperit după pronunţarea în primă instanţă a hotărârii penale.

Făcând referire la înscrisurile depuse în dosarul penal la 12.09.2011 şi 20.02.2012, autoarea căii de atac a susţinut că intimatul-reclamant a apreciat că responsabilă pentru producerea accidentului este chiar recurenta-pârâtă, pentru că nu i-au fost asigurate condiţiile de muncă, astfel că, la datele menţionate, acesta a cunoscut persoana considerată vinovată pentru prejudiciu, acţiunea fiind prescrisă.

Potrivit autoarei căii de atac, în realitate, intimatul-reclamant a fost nemulţumit de concedierea sa, dispusă ca urmare a restructurării si reorganizării societăţii.

Recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a fost în eroare când a reţinut că:

"plângerea penală în cazul de fată a fost iniţiată conform prevederilor legale de către societatea angajatoare", deoarece, în realitate, cercetarea penală a fost demarată din oficiu de către organele de urmărire penală, societatea îndeplinindu-si doar obligaţia impusă de Legea nr. 319/2006.

Având în vedere caracterul imperativ al normelor juridice ce reglementează prescripţia, precum şi faptul că în cauză nu se regăseşte vreuna dintre situaţiile prevăzute de lege ca atrăgând incidenţa unui termen special de prescripţie extinctivă, autoarea căii de atac a susţinut că acţiunea este prescrisă.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 389/A/01.07.2020, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat, sub un prim aspect, că hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece onorariul achitat de către intimatul-reclamant pentru expertiza tehnică a fost de 6.000 RON, rezultând că onorariul de avocat acordat a fost în sumă de 10.000 RON.

A apreciat că acest onorariu este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea cauzei, cu atât mai mult cu cât acţiunea a fost admisă în parte.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere prin care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi antrenarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, neexistând nicio referire la aceste aspecte în considerentele hotărârii recurate.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În cadrul acestei critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a precizat că instanţa de apel nu a luat în considerare toate documentele depuse în probaţiune: fişele de post ale salariaţilor implicaţi în accidentul de muncă, instrucţiunile şi normele specifice activităţii desfăşurate, concluziile expertului D., specializat în domeniul feroviar, arătând că, în motivare, curtea de apel a reţinut doar aspectele care îl avantajau pe reclamant, ignorând în totalitate concluziile experţilor şi declaraţiile martorilor care arătau, în mod argumentat, vinovăţia acestuia.

Totodată, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a ignorat concluziile sale scrise, alegând să îi reţină culpa.

Ca atare, a conchis că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., deoarece susţinerile ei nu au fost înlăturate motivat, nefiind prezentat raţionamentul juridic adoptat în luarea hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, în sensul că, deşi intimatul-reclamant a indicat drept temei juridic al acţiunii prevederile art. 998-999, şi 1000 alin. (3) şi următoarele din C. civ. din 1864, instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată prin referire la prevederile art. 253 Codul muncii şi la cele ale art. 1391 alin. (1) şi art. 253 alin. (4) din C. civ., fără a pune în discuţia părţilor aceste aspecte.

A mai susţinut că instanţa de apel a dat eficienţă unei norme generale, deşi era aplicabilă o normă specială, interpretând astfel în mod eronat normele specifice domeniului feroviar.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a ales să nu ţină cont de dovezile şi de reglementările legale incidente, pronunţând o hotărâre sub imperiul emoţiilor.

Recurenta-pârâtă a făcut trimitere la reţinerea trunchiată a declaraţiei martorului B., la ignorarea concluziilor expertizelor şi răspunsului la obiecţiuni formulate de experţii E., D., F. şi G. şi la ignorarea înscrisurilor depuse în probaţiune şi a subliniat că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Regulamentul pentru circulaţia trenurilor şi manevra vehiculelor feroviare nr. x, aprobat prin Ordinul Ministrului nr. 1816 din 26.10.2005, publicat in Monitorul Oficial nr. 1064/2005 şi de instrucţiunile proprii de securitate si sănătate în muncă, aprobate prin dispoziţia directorului general nr. 17 din 22.05.2007.

Tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel s-a aflat în eroare, concluziile prezentate în considerentele hotărârii atacate fiind rezultatul unei neînţelegeri a probatorului administrat şi a unei situaţii de fapt greşit reţinute.

Prin adresa emisă la data de 30.09.2020, recurentei-pârâte i s-a pus în vedere să depună la dosar, în termen de 10 de zile de la comunicare, înscrisurile doveditoare şi să precizeze denumirea autoarei căii de atac.

Prin adresa transmisă la data de 13.10.2020, aceasta a arătat că denumirea sa este SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., (astfel cum a fost conceptată în prezenta cauză) şi că SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. BUCUREŞTI SUCURSALA TRANSILVANIA a fost radiată din registrul comerţului, conform înscrisurilor pe care le-a depus anexat în dovedirea calităţii de reprezentant a semnatarului recursului, managerul Centrului Zonal de Marfă Cluj din cadrul societăţii recurente.

La 19.11.2020 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, raportat la prevederile art. 274 din Codul muncii şi art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a transmis la 11.12.2020 răspuns la întâmpinare, prin care a precizat, în esenţă, că prezenta cauză nu reprezintă un litigiu de muncă, ci are ca obiect pretenţii formulate în temeiul dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv al celor privind răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.

Ca atare, a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., recursul fiind admisibil.

Autoarea căii de atac a mai solicitat, tot prin răspunsul la întâmpinare, în baza art. 723 C. proc. civ., ca instanţa de recurs să dispună întoarcerea executării, restituirea tuturor sumelor achitate în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 389/A din 01.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă şi restabilirea situaţiei anterioare, sens în care a depus înscrisuri în dovedire.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

La 22.07.2021 recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport, arătând că raportat la obiectul acţiunii, care este întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., recursul este admisibil.

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ. în art. 457.

Recursul are ca obiect deciziile civile nr. 73/A/09.02.2017 şi nr. 389/A/01.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în apel.

În ceea ce priveşte natura litigiului, instanţa supremă constată că asupra acesteia s-a statuat prin încheierea din 14.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, care, reţinând că obiectul cererii vizează despăgubiri solicitate de către fostul angajat de la angajator, în baza art. 253 raportat la art. 266, art. 268 lit. c) şi art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cu aplicarea art. 208, raportat la art. 210 din Legea 62/2011, a stabilit că litigiul are la bază un conflict de muncă.

Totodată, se reţine că cele statuate asupra naturii procesului nu au fost contestate de pârâtă în apel, astfel că în această etapă procesuală, ele se impun cu putere de lucrul judecat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., asupra lor instanţa supremă neputând reaprecia.

Aşa fiind, în cauză devin incidente prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018, potrivit cărora "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

În acest condiţii, faţă de dispoziţiile legale sus-evocate, deciziile civile nr. 73/A/09.02.2017 şi nr. 389/A/01.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, împotriva căreia s-a declarat prezentul recurs sunt hotărâri definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel cum este menţionat şi în dispozitivul acesteia.

Referitor la alegaţiile recurentei-pârâte din punctul de vedere depus la raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că prezenta cauză nu ar avea ca obiect un litigiu de muncă, ci pretenţii fundamentate pe instituţia răspunderii civile delictuale în principal, pentru fapta proprie şi în subsidiar, a comitentului pentru fapta prepusului, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi reţinute, opunându-se puterea lucrului judecat a încheierii enunţate mai sus, prin care s-a stabilit că dreptul dedus judecăţii în cauză derivă din raporturile de muncă stabilite dintre angajat, reclamantul, în speţă, şi pârâtă, în calitate de angajator, pricina având natura unui conflict de muncă.

Pentru considerentele enunţate mai sus, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege mai sus evocate, în temeiul art. 493 alin. (5), coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cererea intimatului-reclamant şi va obliga recurenta-pârâtă la plata către acesta a sumei de 2.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva deciziilor civile nr. 73/A/09.02.2017 şi nr. 389/A/01.07.2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 2.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.