Interruption of tort liability statute of limitations by civil party status in criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Examinând recursul pe baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 22.10.2018, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 400.000 RON către reclamanta A., cu titlu de daune morale şi sumei de 100.000 RON către reclamanta B., reprezentând daune morale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, până la plata efectivă a despăgubirilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.381, art. 1.385, art. 2.199 şi art. 2.224 C. civ., art. 37 şi art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, cele din Legea nr. 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 1192/11.07.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 400.000 RON către reclamanta A., reprezentând daune morale şi a sumei de 100.000 RON către reclamanta B., cu titlu de daune morale, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1%/zi, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi până la data plăţii efective; prin aceeaşi hotărâre, pârâta a fost obligată să achite reclamantelor suma de 4.352 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 639/12.12.2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de faţă a susţinut că decizia civilă recurată este netemeinică şi nelegală, având în vedere următoarele argumente:

Recurenta-reclamantă A. s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, în raport cu art. 15 din vechiul C. proc. pen.., în dosarul penal nr. x/2011, soluţionat prin sentinţa penală nr. 168/23.09.2015, rămasă definitivă la 17.02.2016, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani.

Astfel, acţiunea civilă a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripţie, fiind înregistrată pe rolul primei instanţe la 22.10.2018.

A mai arătat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că persoana vătămată putea deschide o acţiune civilă, a cărei judecată, conform art. 19 alin. (3) din vechiul C. proc. pen.., s-ar fi suspendat până la soluţionarea cauzei penale, deoarece o astfel de acţiune ar putea fi pornită de persoana vătămată în faţa instanţei civile doar dacă procesul penal a fost suspendat, ipoteză care în cauză nu se regăseşte.

De altfel, în procesul penal instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ceea ce o priveşte pe A., deşi era constituită parte civilă în faza de urmărire penală, aceasta putând porni acţiunea civilă în faţa instanţei civile, fără a fi prescrisă.

La 15.06.2020 intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate care ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de altfel în mod formal.

Pe fondul recursului, a susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept incidente, reţinând că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., aplicabile în litigiu conform art. 24 din acelaşi cod, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor.

Prin încheierea completului de filtru din 10.03.2021, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi acesta a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru dezbateri.

Prin încheierea din 21.04.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

La 13.08.2021 recurenta-reclamantă a formulat o cerere pentru repunerea procesului pe rol, prin care a arătat, totodată, că în cauză a operat întreruperea termenului de prescripţie prin emiterea ofertei de despăgubire de către intimata-pârâtă.

Analizând decizia civilă atacată prin prisma criticilor invocate şi a înscrisurilor de la dosar, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Examinând motivele de casare fondate de recurentă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că problema de drept pretins greşit dezlegată în apel a vizat momentul de la care curge cursul prescripţiei dreptului la material la acţiune în cauză, în măsura în care autoarea caii de atac s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal, iar instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei.

Instanţa de apel a stabilit, examinând prescripţia, că aceasta a început să curgă de la data soluţionării cauzei penale în primă instanţă, respectiv de la data pronunţării sentinţei penale nr. 168/23.09.2015, de Judecătoria Mangalia, prin care D., autorul accidentului din 17.07.2010, a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. A motivat acest considerent raportat la dispoziţiile art. 19 C. proc. pen.. şi ale art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, pe care le-a evocat, reţinând că persoana care a provocat accidentul şi care este vinovată de producerea accidentului a putut fi cunoscută de recurenta-reclamantă cel mai târziu la data pronunţării sentinţei sus-indicate, prin care s-a constatat vinovăţia intimatului-intervenient şi s-a dispus condamnarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă. A mai subliniat instanţa de apel că la 23.09.2015 recurenta-reclamantă şi intimata-reclamantă B. au cunoscut atât producerea pagubei, cât şi persoana care răspunde de ea, astfel că faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată, 22.10.2018, termenul de 3 ani era împlinit şi acţiunea, prescrisă.

Înalta Curte reţine, cu privire la starea de fapt, că astfel cum rezultă din sentinţa penală nr. 168/23.09.2015, pronunţată de Judecătoria Mangalia, dosarul primei instanţe, dar şi din decizia penală nr. 190/P/17.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia Penală şi pentru Cauze Penale cu Minori şi de Familie, reclamanta-recurentă s-a constituit parte civilă în procesul penal împreună cu E. şi intimata-reclamantă B., fiind citaţi în procesul penal.

Este de subliniat că la momentul constituirii ca parte civilă numele de familie al recurentei-reclamante era F., împrejurare confirmată de înscrisurile de la dosarul de fond.

Aşa fiind, analiza considerentelor instanţei de prim control judiciar avute în vedere la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune relevă că acestea au fost prezentate în apel fără a se avea în vedere că autoarea căii de atac s-a constituit parte civilă în procesul penal care s-a soluţionat prin pronunţarea sentinţei sus-arătate, rămasă definitivă prin decizia penală indicată mai sus şi că prin hotărârea dată instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă cu privire la recurenta-reclamantă, pronunţându-se numai sub aspectul pretenţiilor deduse judecăţii de partea civilă E..

Înalta Curte reţine că întreruperea pescripţiei extinctive este stabilită numai pentru cazurile prevăzute în mod limitativ de lege, aşa încât cererea de constituire de parte civilă, ca situaţie de întrerupere a prescripţiei, se impunea a fi examinată în cadrul căii de atac devolutive.

De aceea, trebuie reamintit că stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţie are la bază o prezumţie de pasivitate a titularului dreptului; ori de câte ori această premisă se infirmă, iar titularul dreptului subiectiv iese din pasivitate, efectul sancţionator al prescripţiei nu se mai justifică.

Potrivit dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în răspundere delictuală de 3 ani, care începe să curgă, conform art. 8 din acelaşi act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, se întrerupe, între altele, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă, sub condiţia să nu se fi pronunţat încetarea procesului, cererea să nu fi fost respinsă, anulată, să nu se fi perimat sau cel care a introdus-o să nu fi renunţat la ea, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din acelaşi decret.

Astfel, legea civilă asimilează cazului de întrerupere al prescripţiei şi ipoteza constituirii ca parte civilă în procesul penal, expres prevăzut de lege, şi pe cel în care sesizarea organelor penale cu o pretenţie civilă, derivată din fapta cercetată ca infracţiune, a rămas nesoluţionată de instanţa penală.

Altfel spus, prin aceste dispoziţii este anihilată prezumţia de pasivitate a părţii.

În această situaţie, constituirea de parte civilă în procesul penal semnifică ieşirea din pasivitate a subiectului activ prin afirmarea dreptului încălcat prin fapta cercetată penal, iar consecinţele asupra prescripţiei sunt cele stabilite prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Fiind stabilită de lege ca şi caz de întrerupere a prescripţiei extinctive, prin art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, această împrejurare trebuia verificată de instanţa de judecată în cadrul examinării apelului sub aspectul excepţiei prescripţiei, potrivit art. 22 C. proc. civ., coroborat cu art. 18 din Decretul nr. 167/1958. Or, prin neaplicarea în cauză a dispoziţiilor legale amintite, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, lipsind de efecte actul întrerupător al prescripţiei extinctive, respectiv constituirea recurentei-reclamante ca parte civilă în procesul penal.

Consecinţa aplicării greşite a legii în apel a determinat şi lipsirea de efecte a dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prin care se statuează că actul întrerupător de prescripţie şterge prescripţia începută anterior şi o nouă pescripţie, de aceeaşi durată, începe să curgă după pronunţarea unei hotărâri definitive a instanţei penale.

Or, astfel cum rezultă din actele cauzei, recurenta-reclamantă s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar de la data soluţionării definitive a acestuia a început, potrivit legii, să curgă un nou termen de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiunea în despăgubiri generată de evenimentul rutier din 17.07.2010, în condiţiile în care instanţa penală nu a soluţionat acţiunea civilă a autoarei căii de atac.

Natura de ordine publică a prescripţiei extinctive, astfel cum aceasta derivă din prevederile art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 18 din Decretul nr. 167/1958, impunea instanţei de apel obligaţia de a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acţiune este prescris, prin verificarea tuturor elementelor şi împrejurărilor care vizau momentul începerii cursului prescripţiei, incidenţa vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului acesteia şi efectele produse asupra cauzei, precum şi momentul împlinirii termenului de prescripţie.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a ignorat şi principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", în raport cu care reclamanta-recurentă, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu avea obligaţia de a promova, paralel, o acţiune civilă pentru recuperarea despăgubirii decât după pronunţarea hotărârii penale prin care acţiunea sa civilă nu fusese soluţionată.

Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante cu privire la întreruperea prescripţiei prin emiterea ofertei de despăgubire de către intimata-pârâtă, invocată de autoarea căii de atac prin cererea transmisă la 23.04.2021, instanţa supremă constată că acestea reprezintă critici suplimentare în susţinerea recursului promovat, care, faţă de prevederile art. 487 C. proc. civ. şi data formulării lor, nu vor mai fi avute în vedere.

Însă, întrucât regimul prescripţiei examinate se realizează în temeiul Decretului nr. 167/1958, trebuie amintit că, potrivit naturii normelor legale, prescripţia are regimul juridic statuat prin norme de ordine publică, motiv pentru care examinarea ei, în ansamblu, revine, chiar din oficiu, organului juridicţional.

De aceea, pe lângă chestiunile asupra cărora s-a statuat în acest recurs, în rejudecare, curtea de apel va examina orice alte împrejurări opuse de părţi, ca relevante, în verificarea prescripţiei.

Constatând, aşadar, potrivit acestor considerente, că instanţa de apel a pronunţat decizia civilă recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 496 - 497 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia civilă atacată şi va trimite cauza instanţei de apel pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 639/12.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia civilă atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.