Truck total-loss claim remanded: loss-of-use not capped by repair-time norm; penalty interest runs from expiry of 10-day payment period after final judgment.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, cu titlu prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.11.2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtele să-i plătească sumele de 14.600 euro, reprezentând contravaloarea autoutilitarei marca x, înmatriculată sub nr. x, de 14.528,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna octombrie 2017 şi în continuare, 1.603 euro, reprezentând valoarea carburantului ce se afla în rezervoarele autoutilitarei, pierdut la momentul producerii accidentului, 56.626 euro, reprezentând paguba suferită ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, 39.100 euro, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acţiunii, dar şi în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plăţii efective, precum şi penalităţi de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică de la 02.04.2019, reclamanta şi-a precizat acţiunea, după cum urmează: a arătat că valoarea autoutilitarei este de 10.000 euro, la care se adaugă T.V.A., că 23.456,93 euro reprezintă contravaloarea serviciilor de depozitare şi tractare până în luna februarie 2019 şi că pretinde, cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă a autoutilitarei, suma de 65.400 euro; şi-a menţinut celelalte pretenţii, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1146/25.06.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. B. S.R.L. şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea îndreptată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi a obligat această pârâtă la plata către reclamantă a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată de către pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei, a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019, a sumei de 5.247,78 RON, reprezentând lipsă de folosinţă pentru autoutilitara avariată şi la plata penalităţilor în procent de 0,2%, calculată la întreaga sumă de despăgubire cuvenită; a respins celelalte pretenţii, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 5.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 542/12.11.2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. este obligată la plata către reclamantă a penalităţilor ce se vor calcula, pentru fiecare zi de întârziere, prin raportare la întreaga sumă de despăgubire cuvenită ce urmează să fie achitată de către pârâtă în calitate de asigurător, pentru intervalul cuprins între data comunicării sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, pronunţată de acelaşi tribunal, ca hotărâre definitivă şi data achitării integrale a debitului.

Împotriva sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 83/01.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Aceeaşi parte a apelat şi încheierea nr. 542/12.2019 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în parte încheierea atacată şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, în sensul că S.C. C. S.A. va fi obligată la plata către reclamantă a unei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, astfel: pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A. aferentă), începând cu 14.11.2016 şi până la data plăţii sumelor, iar pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, de la data achitării acestor cheltuieli de către reclamantă către societatea de depanare şi până la data plăţii sumelor, de către pârâtă reclamantei. A menţinut dispoziţiile privind calculul penalităţii, în ceea ce priveşte lipsa de folosinţă, de la data comunicării hotărârii definitive.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu recurs decizia civilă nr. 83/01.04.2020 şi decizia civilă nr. 123/10.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar S.C. C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de prim control judiciar.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt care a generat litigiul de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată este nelegală şi că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la capătul de cerere reprezentat de lipsa de folosinţă, a arătat că în mod eronat instanţa de apel a acordat despăgubiri doar pentru 10 zile, considerând aplicabile dispoziţiile art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014. Având în vedere că bunul a suferit daună totală, a susţinut că sunt aplicabile prevederile C. civ. privind răspunderea civilă, astfel că prejudiciul cauzat trebuie acoperit în totalitate. A afirmat că, dacă asigurătorul nu ar fi refuzat cu rea-credinţă plata contravalorii autoutilitarei, ar fi putut să îşi asigure folosinţa bunului şi, drept urmare, nu ar fi fost prejudiciată prin lipsa acestuia. Un alt argument adus în acest sens are în vedere coroborarea art. 46 cu art. 26 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, acest din urmă text reglementând cu titlu general prejudiciile care trebuie acoperite de către asigurător, sferă în care se circumscriu pagubele, fără a se impune vreo limitare privind întinderea prejudiciului. În acest sens, art. 46 doar a detaliat condiţiile în care prejudiciul trebuie probat, impunând condiţia acordării despăgubirilor doar prin hotărâre judecătorească pentru o apreciere cât mai corectă.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că interpretarea corectă dată acestei prevederi trebuie să fie în sensul că reglementarea urmăreşte constatarea prin hotărâre judecătorească a prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a bunului avariat sau distrus, dar nu exonerarea asigurătorului de plata despăgubirii.

Prin urmare, a apreciat că în niciun caz despăgubirea pentru un asemenea prejudiciu nu se poate limita la 10 zile.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod nelegal a fost respins, ca neprobat, capătul de cerere privind venitul nerealizat ca urmare a imposibilităţii desfăşurării contractului de transport cu societatea din Spania, încheiat anterior accidentului.

Sub acest aspect, a relevat că, dată fiind natura contractului de transport de mărfuri, nu se putea stabili un preţ fix, determinat la semnarea contractului, acesta fiind determinabil în funcţie de activitatea concret desfăşurată. A mai susţinut că, anterior producerii accidentului, a încasat în medie suma de 8.000 euro lunar.

Aşadar, recurenta-reclamantă a apreciat că prejudiciul este determinabil pe bază de înscrisuri, ceea ce îl face cert în ce priveşte producerea şi întinderea lui.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, S.C. A. S.R.L. a solicitat schimbarea ei în parte, în sensul obligării pârâtei S.C. C. S.A. la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 23.456,93 euro, acordate cu titlu de contravaloare a serviciilor de tractare şi depozitare, calculate pentru fiecare lună în parte, de la 14.11.2016 până la 30.03.2020.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a susţinut caracterul nelegal al considerentului prezentat de curtea de apel, care a apreciat că întinderea acestor despăgubiri nu putea fi cuantificat la data avizării societăţii de asigurare şi, deci, că penalităţile de întârziere urmează a se calcula de la data naşterii creanţei, adică de la data achitării cheltuielilor respective către societatea de depanare.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de prim control judiciar nu a avut în vedere natura juridică a penalităţilor de întârziere, reglementate de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aceea de daune moratorii, care, potrivit art. 1.535 alin. (1) C. civ., se datorează de la scadenţă. De asemenea, cum despăgubirile din litigiul de faţă au fost solicitate ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, a apreciat că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ., conform cărora debitorul se află de drept în întârziere dacă obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a interpretat eronat art. 37 alin. (4) teza a II-a şi art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aşa încât penalităţile erau datorate începând cu 14.11.2016, când a expirat termenul de 3 luni, fără ca asigurătorul să-i fi oferit un răspuns motivat. A mai arătat că în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 22 din Directiva 2009/103 şi a conchis că se impune obligarea societăţii de asigurare la plata de penalităţi de întârziere în toate ipotezele în care aceasta refuză sau omite să achite despăgubirile, deşi dosarul de daună ce i-a fost înaintat era complet, invocând motive neîntemeiate.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că invocarea unor obiecţiuni şi ulterior generarea unui litigiu civil pentru achitarea despăgubirilor poate necesita un anumit interval de timp pentru soluţionare, iar penalităţile de întârziere la care se referă art. 37 şi 38 din Norme au tocmai rolul de a acoperi prejudiciul încercat de creditorul obligaţiei de plată a despăgubirilor, ca urmare a unei asemenea conduite.

În opinia sa, acesta este motivul pentru care, ca regulă, momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere este legat de expirarea unui anumit termen de la data avizării de daună şi, doar prin excepţie, momentul de la care ele încep să curgă este stabilit în funcţie de data primirii unei hotărâri judecătoreşti definitive, dar ipoteza de excepţie nu intervine atunci când neîndeplinirea obligaţiilor impuse îi este imputabilă asigurătorului.

Prin recursul îndreptat împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, S.C. C. S.A. a solicitat casarea ei şi respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că prin decizia atacată instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit mai multe norme de drept material, pronunţându-se ultra petita, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi a art. 291 din Legea nr. 227/2015, acordând penalităţi aferente unui debit mai mare decât cel stabilit de instanţa de fond.

Astfel, a precizat că prin sentinţa primei instanţe a fost obligată la plata mai multor debite principale, printre care şi T.V.A. aferentă sumei de 10.000 euro achitată intimatei pe parcursul judecaţii cu titlu de contravaloare a vehiculului distrus în accident şi, deşi instanţa de apel a fost chemată să lămurească momentul de la care se datorează penalităţile aferente sumei de 10.000 euro plus T.V.A., a majorat debitul la care urmează să se calculeze penalităţi la suma de 13.500 euro, motiv pentru care a apreciat că hotărârea se situează în afara limitelor învestirii.

Într-o altă critică, a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a art. 37 alin. (4), (45) şi 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, deoarece, atât timp cât partea adversă nu i-a pretins T.V.A. pentru niciuna dintre sume, nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru neplata T.V.A. la 14.11.2016, penalităţile putând fi considerate ca datorate doar de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit obligaţia de plata a T.V.A.

Recurenta-pârâtă a mai apreciat că situaţia este similară şi pentru suma de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloare a serviciilor de tractare/depozitare, care nu a fost nici pretinsă şi nici dovedită decât după formularea cererii introductive, cu ocazia soluţionării procesului, aşa încât penalităţile pot fi considerate ca datorate doar de la data rămânerii definitive a hotărârii care a stabilit acest prejudiciu.

O altă critică vizează greşita aplicare a art. 47 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.

Astfel, autoarea acestui recurs a arătat că există anumite cazuri reglementate expres de lege, în care despăgubirile se stabilesc doar prin hotărâre judecătorească, caz în care în mod evident penalităţile de întârziere nu pot fi datorate decât de la primirea hotărârii definitive. Separat de cazurile reglementate de art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 (în care se încadrează şi cererea reclamantei), există şi un alt caz în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, respectiv cel prevăzut de art. 47 din Normă, care indică acţiunile în pretenţii derivate dintr-o cauză penală.

Or, astfel cum s-a stabilit atât prin sentinţa civilă nr. 1146/2019, cât şi prin încheierea din 04.03.2020 a Curţii de Apel Constanta, pronunţate în dosarul nr. x/2017, prezenta acţiune în pretenţii decurge dintr-o cauză penală, care a fost instrumentată de organele de cercetare franceze şi, contrar susţinerilor eronate ale instanţei de apel, în cauză nu este aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută de art. 47 alin. (1) pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, potrivit căreia despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, întrucât intimata-reclamantă nu a dovedit o atare împrejurare. A mai susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a aceluiaşi text şi pentru faptul că el nu instituie obligativitatea soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poale fi stinsă prin împăcarea părţilor, ci doar o posibilitate.

La 04.12.2020, S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul pe care S.C. A. S.R.L. l-a promovat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând respingerea aceastuia ca nefondat.

Iar la 29.12.2020 aceeaşi parte a depus întâmpinare la recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând actele dosarului şi deciziile atacate, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt este plasată pe producerea, la 10.12.2015, a unui accident rutier, din culpa exclusivă a numitului E., care a avariat autoutilitara marca x, înmatriculată sub nr. x, proprietatea recurentei-reclamante; s-a mai reţinut că pentru autoturismul condus de şoferul vinovat, S.C. C. S.A. emisese o poliţă de asigurare, valabilă la momentul producerii accidentului.

În considerarea acestui accident şi a pagubelor suferite, S.C. A. S.R.L. a iniţiat demersul judiciar de faţă, în care a solicitat ca S.C. C. S.A. şi reprezentantul acesteia în România, S.C. B. S.R.L., să-i achite contravaloarea autoutilitarei, a serviciilor de depozitare şi tractare până în luna februarie 2019 şi în continuare, valoarea carburantului aflat în rezervoarele autoutilitarei şi pierdut la momentul producerii accidentului, paguba suferită ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., contract valabil până la 30.06.2016, contravaloarea lipsei de folosinţă a autoutilitarei, calculată de la 30.06.2016 până la data promovării acţiunii, dar şi în continuare, la nivelul sumei de 2.300 euro lunar, până la data plăţii efective, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la 14.11.2016 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prima critică din memoriul de recurs promovat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020 se îndreaptă împotriva măsurii de stabilire a sumei de 5.247,78 RON pentru lipsa de folosinţă a autoutilitarei avariate, recurenta afirmând că instanţele anterioare au acordat despăgubiri doar pentru un interval limitat, în mod nelegal, interpretând greşit dispoziţiile art. 46 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Potrivit art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, "Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în cazul în care se formulează pretenţii de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire, cu excepţia lipsei de folosinţă a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare în acest sens, dar numai pentru timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport. Partea de despăgubire aferentă lipsei de folosinţă se determină luându-se în calcul tarifele pentru transporturi de mărfuri sau de persoane, practicate de păgubit la data producerii pagubei. Sarcina probei aparţine păgubitului şi se face cu înscrisuri doveditoare".

Analiza textului evocat determină concluzia că el reglementează atât regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus (prin hotărâre judecătorească), dar şi o excepţie de la regulă, care are în vedere lipsa de folosinţă nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare.

Aşadar, excepţia de la regula instituită de art. 46, citat mai sus, este incidentă când sunt avariate ori distruse mijloacele de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate, pentru care deţine licenţă şi autorizare; într-un astfel de caz, despăgubirile pot fi acordate direct de către asigurător, în urma cererii celui păgubit, nefiind obligatoriu ca ele să fie stabilite prin hotărâre judecătorească.

De altfel, această interpretare a textului concordă cu cea oferită de instanţa de prim control judiciar şi nu este contestată.

Formează obiect al disputei măsura în care nivelul unor astfel de despăgubiri este limitat la intervalul care acoperă timpul normat, necesar efectuării reparaţiilor.

Tranşarea chestiunii aflate în divergenţă, în acest punct al analizei, trebuie să pornească de la premisa că însuşi conţinutul art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. indică faptul că reperul pe care îl instituie, respectiv timpul normat necesar efectuării reparaţiilor, este aplicabil doar în cazul avarierii mijloacelor de transport.

Părţile au prezentat următoarele două abordări opuse: recurenta-reclamantă a apreciat că numai dacă dauna produsă este una minoră, devine aplicabil criteriul în dezbatere, iar lipsa de folosinţă poate să fie despăgubită pentru o perioadă limitată la timpul normat necesar efectuării reparaţiilor; în schimb, dacă dauna este totală, despăgubirile nu ar mai trebuie să fie plafonate de aplicarea criteriului descris; pe de altă parte, partea adversă a considerat că reperul în dispută se aplică şi în cazul daunei totale.

Corespunde sensului reglementării cea dintâi abordare, respectiv cea propusă de recurenta-reclamantă, deoarece, în măsura în care dauna produsă mijlocului de transport este totală, asupra acestuia nu mai pot fi efectuate reparaţii, aşa încât nici nu s-ar putea identifica o perioadă de timp normată, necesară executării acestora; de aceea, numai dacă dauna produsă este parţială, nivelul despăgubirilor se stabileşte prin aplicarea criteriului indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F.

În apărare, S.C. C. S.A. a susţinut că art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. reglementează posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă nu doar a bunului avariat, ci şi a celui distrus, apreciind, aşadar, că şi în acest din urmă caz, operează criteriul de cuantificare a despăgubirii amintit.

O asemenea apărare se cuvine însă înlăturată, deoarece, după cum s-a arătat deja, textul analizat reglementează regula stabilirii despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a bunului avariat ori distrus prin hotărâre judecătorească şi o excepţie de la regulă, care are în vedere lipsa de folosinţă nu a oricărui bun avariat ori distrus, ci doar a mijloacelor de transport cu care persoana păgubită îşi realizează obiectul de activitate şi pentru care deţine licenţă şi autorizare. Şi numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a mijloacelor de transport, aşadar nu a oricărui alt gen de bunuri, despăgubirile se stabilesc prin raportare la timpul normat necesar efectuării reparaţiilor; de aceea, este irelevant că în prima parte a normei se face menţiune despre bunul avariat ori distrus, de vreme ce reglementarea situaţiei de excepţiei vizează, în mod particular, mijloacele de transport amintite şi instituie un reper de cuantificare a despăgubirii ("timpul normat necesar efectuării reparaţiei pagubelor produse la mijloacele de transport").

Prin urmare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. poate fi utilizat numai în cazul în care se pretind despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui mijloc de transport avariat doar parţial, care poate fi reparat, dar nu şi în cazul în care dauna este totală.

Ca atare, primul motiv de recurs este fondat, aşa încât, limitând cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a autoutilitarei, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile normative analizate în precedent, ceea ce demontrează că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, instanţa supremă ia act că, pentru a da eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului, Norma nr. 23/2014 a A.S.F. a instituit, în art. 26 alin. (1) lit. c), posibilitatea acordării unei despăgubiri pentru daune care reprezintă consecinţa lipsei de folosinţă.

Practic, aceste despăgubiri vin să acopere paguba produsă, care, în concret, în funcţie de modalitatea în care este invocată, are natura fie a prejudiciului efectiv, fie a beneficiului nerealizat.

Înalta Curte notează, în acest context, că prin cererea introductivă recurenta-reclamantă a pretins suma de 56.626 euro, reprezentând paguba suferită, ca urmare a imposibilităţii de a onora un contract de prestări servicii încheiat cu D. S.A., a cărui valabilitate expira la 30.06.2016.

Or, imposibilitatea de a executa contractul încheiat cu societatea din Spania trebuie să fie tratată din perspectiva art. 26 alin. (1) lit. c) din Normă, ca o pagubă cauzată de lipsa de folosinţă a autoutilitarei şi care, aşadar, se cuvine a fi reparată.

Acest capăt de cerere a fost respins, pe motiv că în contract nu este cuprinsă valoarea serviciilor.

Recurenta-reclamantă a afirmat că, dată fiind natura contractului de transport de mărfuri, nu se putea stabili un preţ fix, determinat la semnarea contractului, el fiind determinabil în funcţie de activitatea concret desfăşurată şi a susţinut că, anterior producerii accidentului, a încasat în medie suma de 8.000 euro lunar.

Toate aceste critici au fost expuse şi în memoriul de apel, însă examenul de detaliu al deciziei civile nr. 83/01.04.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal relevă lipsa oricărui argument pertinent care să le înlăture şi, astfel, să justifice păstrarea dispoziţiei tribunalului, de respingere a petitului privind repararea daune care reprezintă consecinţa lipsei de folosinţă.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul include dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" şi chiar dacă motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ea nu le poate ignora pe cele care sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Aşadar, există criterii pentru determinarea cuantumului prejudiciului, motiv pentru care statuarea curţii de apel, în sensul că el este neprobat, nu răspunde, în mod efectiv, criticilor cu care fusese învestită, raţionamentul juridic adoptat nefiind explicat de o manieră convingătoare.

În aceste condiţii, este fondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere ansamblul considerentelor prezentate, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, o va casa şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, curţii de apel.

Ca atare, vor fi admise recursurile părţilor şi va fi casată şi decizia civilă nr. 123/10.06.2020, care a fost pronunţată în soluţionarea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinţei primei instanţe - care, ca o consecinţă a casării deciziei civile nr. 83/01.04.2020, urmează a fi reevaluată în rejudecarea apelului îndreptat împotriva ei.

Cu toate că această împrejurare justifică, prin ea însăşi, admiterea căilor de atac exercitate împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, instanţa supremă va prezenta, în cele ce succed, o serie de dezlegări apte să determine pronunţarea, în rejudecare, a unei hotărâri care să nu mai conţină aspecte lipsite de claritate pentru părţi.

Primul aspect care trebuie subliniat este acela că prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1146/25.06.2019, a obligat-o pe pârâta S.C. C. S.A. să achite reclamantei, între altele, contravaloarea în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, plătită deja de pârâtă reclamantei, cu titlu de contravaloare a autoutilitarei şi la plata penalităţilor de 0,2%, calculate asupra întregii sume de despăgubire cuvenită, iar ulterior a pronunţat încheierea nr. 542/12.11.2019, prin care a lămurit dispozitivul respectivei sentinţe, stabilind modul de calcul al penalităţilor.

Societatea A. S.R.L. a atacat cu apel încheierea nr. 542/12.2019, iar prin decizia civilă nr. 123/10.06.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, admiţând calea de atac astfel declarată, a schimbat în parte încheierea primei instanţe şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 1146/25.06.2019, statuând - în limitele care fac obiect al analizei în acest stadiu al considerentelor - că S.C. C. S.A. urmează să achite reclamantei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru suma de 13.500 euro, reprezentând despăgubire (daună plus T.V.A.), începând cu data de 14.11.2016 şi până la data plăţii sumelor.

Procedând astfel, curtea de apel pare că nu a observat dispoziţia tribunalului, pe care fusese chemată să o lămurească, prin care S.C. C. S.A. fusese obligată doar la plata contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, pe care o achitase reclamantei cu titlu de contravaloare a autoutilitarei.

O asemenea abordare reflectă încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat asupra a ceea ce i s-a cerut, ci a depăşit limitele învestirii, ceea ce reflectă nelegalitatea deciziei din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalităţile este o altă chestiune de drept disputată şi, în condiţiile în care ambele părţi supun controlului judiciar, în esenţă, modalitatea în care a fost dezlegat acest aspect, Înalta Curte va examina în mod grupat criticile expuse prin cele două memorii de recurs promovate.

Dispoziţiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. oferă posibilitatea soluţionării pretenţiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

Astfel, potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia "Fondul de protecţie a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers are valenţa avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

Aşadar, Înalta Curte reţine că societăţii de asigurare nu îi revine obligaţia de a trimite o ofertă de despăgubire în mod necondiţionat, ci doar dacă răspunderea asiguratului nu este contestată şi prejudiciul a fost cuantificat.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că la 26.05.2016, recurenta-reclamantă a adresat reprezentantului asigurătorului, S.C. B. S.R.L., o cerere de despăgubire, revenind apoi, la 01.06.2016, cu o adresă, comunicată aceleiaşi entităţi prin poşta electronică, prin care i-a transmis o serie de documente.

La rândul său, S.C. B. S.R.L., recunoscând că, la data formulării cererii de despăgubire, nu a deţinut toate datele necesare pentru instrumentarea dosarului de daună, i-a răspuns recurentei-reclamante la 06.06.2016, comunicându-i că în corespondenţa pe care a primit-o nu a identificat dovezi care să ateste data şi locul producerii accidentului, descrierea dinamicii acestuia, numele persoanelor implicate ori numerele de înmatriculare ale autovehiculelor care au intrat în coliziune.

Această conduită este conformă textului normativ evocat şi, în concret, are semnificaţia unei notificări a motivelor pentru care reprezentantul asigurătorului nu a aprobat pretenţiile de despăgubire.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că asigurătorul S.C. C. S.A. cunoştea, încă din 08.02.2016, că recurenta-reclamantă intenţionează să-i pretindă despăgubiri; întreaga corespondenţă a acesteia din urmă s-a purtat, însă, numai cu reprezentantul asigurătorului, S.C. B. S.R.L., căruia i-a adresat o cerere de despăgubire, incompletă şi la care nu a ataşat apoi, după cum s-a reţinut mai sus, toate elementele necesare pentru formularea unei oferte de despăgubire.

Aşa fiind, şi conduita asigurătorului se încadrează în cerinţele textului citat în precedent.

În aceste condiţii, asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, aşa încât, ulterior demarării procesului, el este ţinut doar să îşi adapteze conduita regulilor procedurii judiciare, iar apoi să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, în maximum 10 zile de la data la care decizia i-a fost comunicată.

În art. 38 din Normă a fost instituită sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societăţile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate. În condiţiile aceluiaşi text, raportat la art. 37 alin. (4) din Normă, şi în cazul parcurgerii procedurii judiciare, conduita asigurătorului poate fi impusă prin obligarea sa la plata de penalităţi - pentru ipoteza în care nu-şi îndeplineşte obligaţia legală, de plată a despăgubirii în termen de maximum 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Într-un asemenea caz, penalităţile nu curg de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, aşa cum au apreciat instanţele anterioare, ci de la expirarea termenului de 10 zile de la data comunicării către asigurător a hotărârii definitive.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de S.C. A. S.R.L., va casa decizia civilă nr. 83/01.04.2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe şi, ca o consecinţă, admiţând recursurile ambelor părţi, va casa şi decizia civilă nr. 123/10.06.2020 şi va trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Se cuvine însă subliniat că dispoziţia de casare nu poate fi decât una totală, căci este impusă de caracterul unitar al căii de atac a apelului, care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanţe, poate fi admis (nu în tot, nici în parte) - caz în care hotărârea atacată poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respins/anulat/perimat.

Aceasta nu presupune ca în rejudecare devoluţiunea să fie totală; dimpotrivă, curtea de apel va ţine cont că, nefiind criticate în recurs, următoarele dispoziţii au dobândit puterea lucrului judecat şi nu vor mai putea fi reevaluate: cea de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. B. S.R.L. şi, pe cale de consecinţă, cea de respingere a acţiunii îndreptate împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; cea de acordare a contravalorii în RON a T.V.A. aferente sumei de 10.000 euro, achitată cu titlu de contravaloare a autoutilitarei şi cea de acordare a echivalentului în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii a sumei de 23.456,93 euro, reprezentând contravaloarea serviciilor de tractare şi depozitare a autoutilitarei avariate, până în luna februarie 2019.

În rejudecare, instanţa de apel va evalua lipsa de folosinţă, fără a ţine cont de reperul indicat de art. 46 pct. 1 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., urmând să constate că efectele pagubei determinate de lipsa de folosinţă s-au întins până la data la care asigurătorul a făcut plata contravalorii a autoutilitarei distruse în accident.

De asemenea, va analiza consecinţele lipsei de folosinţă, din perspectiva imposibilităţii recurentei-reclamante de a executa contractul încheiat cu societatea de naţionalitate spaniolă, ţinând cont de susţinerile acestei părţi, privind evaluarea prejudiciului prin raportare la media veniturilor încasate în lunile anterioare producerii accidentului, dar şi de apărările intimatei, care a invocat lipsa dovezilor privind continuitatea comenzilor, care ar fi determinat venituri egale valoric pentru întreaga perioadă de referinţă şi a prezentat conduita recurentei-reclamante, care ar fi fost în măsură să-şi execute alte contracte aflate în derulare şi ulterior producerii accidentului. Totodată, pentru a evita dubla reparare a unuia şi aceluiaşi prejudiciu, va verifica dacă motivele expuse în susţinerea celor două capete de cerere distincte nu sunt, în esenţă, aceleaşi.

În privinţa penalităţilor de întârziere, ţinând seama de dezlegările obligatorii oferite de prezenta decizie, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel va constata că ele nu încep să curgă decât din a unsprezecea zi de la comunicarea hotărârii definitive către asigurător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 83/01.04.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123/10.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează ambele decizii civile atacate şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.