Timeliness of appeal filed after registry closing hours on the final deadline day in corporate split liability disputes

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 03.02.2016, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 710.990 RON, reprezentând parte din valoarea obligaţiilor de plată neachitate de către debitoarea S.C. D. S.A. Botoşani (societate divizată), pentru care pârâta, societatea rezultată din divizare, răspunde în solidar cu societatea originară, în limita activului net preluat; s-a solicitat şi plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data divizării şi până la plata plăţii efective.

În drept, a invocat art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 42 şi 43 Codul comercial.

Prin sentinţa nr. 325/26.05.2016, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 461/15.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă a declarat recurs.

Prin decizia nr. 792/09.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia nr. 461/15.12.2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 103/04.06.2020, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei curţii de apel spre o nouă judecată.

În motivare, a susţinut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut că facturile aflate în discuţie au fost emise ulterior datei întocmirii şi publicării proiectului de divizare, 30.09.2009, nefiind întrunită cerinţa de la art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990.

A afirmat că data întocmirii bilanţului de divizare a fost 30.09.2009, că proiectul de divizare a fost depus la 29.01.2010, iar operaţiunea de divizare a devenit efectivă la 07.05.2010 când a fost înfiinţată noua societate, S.C. C. S.A.

A mai afirmat că în acest interval de timp, datoriile societăţii divizate au suferit modificări inerente dinamicii activităţii sale.

Societatea înfiinţată prin divizare a dobândit active de 710.990,41 RON, astfel că nu poate fi exonerată de răspundere pentru plata datoriilor societăţii divizate, cum în mod eronat a statuat instanţa de apel.

Astfel, constatarea instanţei de apel, potrivit căreia creanţa recurentei-reclamante a devenit scadentă ulterior publicării proiectului de divizare, motiv pentru care nu poate subzista obligaţia plăţii, nu poate fi primită, de vreme ce potrivit art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data realizării divizării, "divizarea produce efecte în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele".

Prin urmare, a arătat că societatea nou înfiinţată prin divizare preia o parte din datoriile pe care societatea divizată le înregistra faţă de terţi până la data înmatriculării ei.

Recurenta-reclamantă a mai relevat că obligaţia de plată a pârâtei S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A. trebuia determinată în raport cu datoria pe care societatea divizată, S.C. D. S.A. o avea la data de 06.05.2010, anterior datei la care a fost înmatriculată S.C. C. S.A., 07.05.2010. Ca atare, creanţa de 4.050.816,104 RON, necontestată de debitoare şi înscrisă la masa credală a S.C. D. S.A. la data de 12.12.2010 trebuia diminuată cu contravaloarea facturilor emise de S.C. A. S.A. ulterior datei de 06.05.2010.

Aşadar, în condiţiile în care S.C. C. S.A. avea dreptul de a prelua în contul activelor nete transmise prin divizare o cotă de 0,85% din totalul activelor deţinute de S.C. D. S.A., aceasta prelua şi aceeaşi cotă din datoriile societăţii mame, respectiv de 1.041.874,53 RON. Cum însă, S.C. C. S.A. nu a preluat nicio datorie în urma divizării, reiese că, potrivit normelor legale în materia divizării, aceasta are obligaţia de a răspunde pentru datoriile neacoperite ale societăţii divizate în limita activelor nete preluate, ce însumează valoarea de 710.990,41 RON.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a afirmat că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile Ordinului M.F. nr. 1376/17.09.2004, dar şi pe cele inserate atât în proiectul de divizare parţială nr. 690/13.01.2010, cât şi în Raportul privind divizarea, care reiau practic normele Ordinului M.F.

A mai susţinut că, potrivit tratamentului fiscal şi etapelor inerente finalizării procedurii de divizare parţială, obligaţiile de plată datorate de societatea divizată trebuia analizate în raport cu data de 07.05.2010, când a fost finalizată divizarea şi nicidecum cu 30.09.2009, când a fost întocmit bilanţul de divizare.

Astfel, conform art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, data de referinţă era cea a finalizării divizării, când a luat fiinţă S.C. C. S.A., întrucât atunci s-a realizat transferul propriu-zis al drepturilor şi obligaţiilor de la societatea divizată la societatea rezultată din divizare.

Ca atare, la stabilirea cuantumului efectiv al obligaţiilor transferate trebuia să se ţină cont atât de plăţile făcute la data publicării proiectului de divizare până la data când divizarea a devenit efectivă, cât şi de creanţele născute în aceeaşi perioadă de referinţă.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în perioada de tranziţie creanţele născute urmează soarta celor principale, transferate prin planul de divizare, iar valoarea creanţei exigibile la 07.05.2010, data finalizării divizării, era de 3.288.731,15 RON.

În continuare, a mai susţinut că la data divizării nu putea anticipa dacă S.C. D. S.A. îi va achita sau nu creanţa, acest lucru devenind evident ulterior, când societatea a intrat în faliment şi a încetat să mai realizeze venituri şi când fondurile au devenit determinabile, ca efect al acţiunilor de anulare a transferurilor patrimoniale frauduloase.

În opinia sa, împrejurarea că această creanţă s-a născut ulterior datei publicării proiectului de divizare nu conduce la concluzia că nu ar fi putut fi transferată prin proiectul de divizare, pentru că astfel s-ar crea un dezechilibru, în sensul că societatea divizată se încarcă prin mărirea datoriei, în timp ce societatea rezultată din divizare s-ar îmbogăţi.

În final, a conchis că, aşa cum rezultă din proiectul de divizare, S.C. C. S.A. nu a preluat niciun element de pasiv de natura datoriilor, de unde rezultă că valoarea datoriilor este zero, deci activul net preluat este egal cu totalul activelor (710.990,41 RON).

În drept, a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.11.2020 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recurs, solicitând respingerea lui, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurentei-reclamante subsumate cazului de casare indicat nu pot fi reţinute, având în vedere că în rejudecare instanţa de apel a respectat îndrumările din decizia instanţei supreme cu privire la lămurirea incidenţei în speţă a art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., aplicabile în litigiu conform art. 24 din acelaşi cod, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor; părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 23.06.2021, recursul a fost admis în principiu, părţile fiind citate pentru dezbateri.

Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului, asupra căreia reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, este de subliniat că, în raport cu data declanşării procesului, 03.02.2016, în cauză sunt incidente prevederile C. proc. civ., în forma în vigoare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, conform art. 24 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Articolul 181 alin. (3) C. proc. civ. prevede că atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ziua când acesta se împlineşte.

De asemenea, conform art. 182 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., termenul care se socoteşte pe zile se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, cu excepţia situaţiei în care este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, când termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile.

Totodată, se reţine că, prin dezlegarea dată prin Decizia nr. 34/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 803/11.10.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen".

În speţă, decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la 19.06.2020, dată de la care a început să curgă termenul de 30 zile de la comunicare, care, calculat pe zile libere în condiţiile art. 181 alin. (1) alin. (1) pct. 2 şi art. 182 C. proc. civ., s-a împlinit la 20.07.2020.

Cererea de recurs a fost transmisă prin fax la 20.07.2020, ora 18:02 şi prin e-mail, la aceeaşi dată, ora 19:18, după ora la care programul serviciului registratură al instanţei la care actul de procedură trebuia înaintat s-a încheiat.

Dând eficienţă prevederilor art. 182 şi art. 183 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017, sus-evocată, Înalta Curte constată că cererea autoarei căii de atac a fost depusă după expirarea termenului de 30 zile.

Recurenta-reclamantă nu a solicitat repunerea în termenul pentru exercitarea căii de atac a recursului, în condiţiile art. 186 C. proc. civ.

Aşa fiind, recursul a fost declarat după împlinirea termenului, împrejurare care atrage incidenţa art. 185 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia nerespectarea termenului stabilit pentru exercitarea unui act procedural atrage decăderea părţii din dreptul de a valorifica dreptul procesual respectiv, actul afectat de acest viciu fiind lovit de nulitate.

Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procedurale servind unei juste şi previzibile administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B., împotriva deciziei nr. 103/04.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.