Shareholder exclusion appeals ruled inadmissible; appellate remand stands final.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 05.04.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă sub nr. x/2017, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pârâtul C. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: excluderea pârâtului C. din societatea reclamantă A. S.R.L., şi pe cale de consecinţă, continuarea societăţii cu asociat unic în persoana reclamantului B., care urmează a deţine un număr de 298 părţi sociale egale, nominative şi indivizibile, fiecare cu o valoare nominală de 1500 RON, numerotate de la 1 până la 298, în valoare totală de 447.000 RON, reprezentând 100% din capitalul societăţii.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 222 alin. (1) lit. d) şi art. 223 din Legea nr. 31/1990.

Reclamanţii-pârâţi A. S.R.L. şi B. au formulat cerere completatoare la cererea de chemare în judecată sub aspectul indicării altor fapte comise de pârâtul-reclamant C. constând în fraudarea societăţii şi utilizarea semnăturii sociale şi a capitalului social în folosul lui şi al altora şi al detalierii faptelor evidenţiate în cererea de chemare.

Reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul C. au formulat cerere reconvenţională în contradictoriu cu reclamantul B. şi D. solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

- constatarea nulităţii Contractului de comodat nr. x/26.04.2011, completat prin Actul adiţional nr. x/03.05.2011 încheiat între A. S.R.L. şi D.,

- anularea Contractului de sponsorizare nr. x din data de 13.07.2011 şi a Actelor adiţionale la acesta, şi a Contractului de sponsorizare nr. 724 din data de 05.11.2015 împreună cu actele adiţionale la acesta, încheiate între A. S.R.L. şi D.,

- obligarea pârâtei D. la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul Contractului de sponsorizare nr. x din data de 13.07.2011 şi a Actelor adiţionale la acesta, şi a Contractului de sponsorizare nr. 724 din data de 05.11.2015 împreună cu actele adiţionale la acesta,

- excluderea pârâtului-reclamant B. din societatea A. S.R.L.;

- cu privire Ia structura participării la capitalul social al A. S.R.L., în sensul continuării activităţii A. S.R.L. cu asociat unic în persoana C.;

- obligarea pârâţilor B. şi D. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

în drept, s-au invocat dispoziţiile art. 209 din C. proc. civ., art. 222 alin. (1) lit. d) şi art. 223 din Legea nr. 31/1990.

Prin cererea precizatoare la cererea reconvenţionată, depusă la dosar la data de 03.07.2017, s-a arătat că se solicită anularea contractului de sponsorizare nr. x din 13.07.2011, contract de sponsorizare care a fost modificat prin următoarele acte adiţionale: nr. 1 din data de 29.08.201 l;nr. 2 din data de 18.10.2011; nr. 3 din data de 9.11.2011; nr. 4 din data de 26.01.2012; nr. 5 din data de 12.11.2012; nr. 6 din data de 17.12.2012; nr. 7 din data de 2.09.2013; actul adiţional nr. x din data de 5.02.2014 la actele adiţionale nr. x/17.12.2012 şi nr. y/2.09.2013, purtând nr. de înregistrare 227/5.02.2014; actul adiţional nr. x din data de 5.06.2014, purtând nr. de înregistrare 373/05.06.2014; actul adiţional nr. x din data de 24.11.2014, purtând nr. de înregistrare 566/25.11.2014; actul adiţional nr. x din data de 15.11.2012.

In plus, s-a arătat că se solicită şi anularea actului adiţional nr. x din data de 5.02.2014 şi a actului adiţional nr. x din data de 5.06.2014.

S-a mai arătat că în temeiul contractului de sponsorizare nr. x din 13.07.2011, astfel cum a fost modificat succesiv prin actele adiţionale enumerate mai sus, s-au efectuat sponsorizări în cuantum de 764.083,32 RON.

De asemenea, titularii cererii reconvenţionale au solicitat şi nulitatea contractului de sponsorizare nr. x din 9.02.2015, contract a fost modificat prin următoarele acte adiţionale: nr. 1 din data de 05.11.2015; nr. 2 din data de 10.12.2015; nr. 3 din data de 30.12.2015; nr. 4 din data de 7.06.2016; nr. 5 din data de 21.06.2016; nr. 6 din data de 24.08.2016; nr. 7 din data de 26.08.2016; nr. 8 din data de 23.11.2016; nr. 9 din data de 28.12.2016; nr. 10 din data de 23.03.2017.

Prin încheierea din 10.11.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale astfel cum a fost precizată formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. şi pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. şi pârâta E. (fostă D.) cu privire la capetele 1,2, şi 3 din cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. cu privire la capetele 4,5 şi 6 din cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată, a constatat că urmare a admiterii excepţiilor de inadmisibilitate părţi în prezentul litigiu sunt reclamanţii-pârâţi A. S.R.L. şi B. şi pârâtul-reclamant C., cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată fiind admisibilă cu privire la capetele 4,5 şi 6 formulate de pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi A. S.R.L. şi B.. A stabilit că soluţia de respingere a cererii reconvenţionale ca inadmisibilă, conform celor mai sus dispuse, să fie pronunţată odată cu fondul.

Totodată, a constatat că au rămas fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale active a lui C. pe cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată în formularea capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta E. (fostă D.), excepţia lipsei de obiect şi excepţia lipsei de interes referitoare la capătul unu din cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată şi excepţia prescripţiei dreptului material invocată de pârâtă. A respins că neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în raport de faptele de la punctele 1,2,3,4 şi 5 din cererea introductivă de instanţă şi în raport de faptele de la punctele 2 şi 3 şi 5-8 din cererea modificatoare la cererea introductivă de instanţă. S-a acordat termen la data de 04.12.2017, cu citarea părţilor. Prin încheierea din data de 15.02.2018, tribunalul a respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a A. S.R.L. şi lipsei calităţii de reprezentant al administratorului B. ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 28.02.2018, instanţa de fond a respins cererea de recuzare formulată de pârâtul-reclamant C. împotriva doamnei judecător F..

Prin încheierea din 26.04.2018 a a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a SCA G. şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului B., ca nefondate, a constatat că pârâtul-reclamant C. nu poate reprezenta în cauză reclamanta-pârâtă A. S.R.L. A acordat termen de judecată în continuare la data de 10.05.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3886/28.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a hotărât următoarele: a admis cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. şi reclamantul-pârât B. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant C., astfel cum a fost completată.

A dispus excluderea pârâtului-reclamant C. din societatea A. S.R.L. şi pe cale de consecinţă, continuarea societăţii A. S.R.L. cu asociatul unic în persoana reclamantului-pârât B., care urmează a deţine un număr de 298 părţi sociale egale, nominative şi indivizibile, fiecare cu valoare nominală de 1500 RON, numerotate de la 1 până la 298, în valoare totală de 447.000 RON, reprezentând 100% din capitalul reclamantei A. S.R.L.

A respins, că inadmisibilă, cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. şi pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. şi pârâta E. cu privire la capetele 1, 2, şi 3 din cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată.

A respins că inadmisibilă, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantul-pârât B. cu privire la capetele 4, 5 şi 6 din cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată.

A respins, că neîntemeiată, cererea reconvenţională astfel cum a fost precizată cu privire la capetele 4,5 şi 6 formulată de pârâtul-reclamant C. în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi A. S.R.L. şi B..

A obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 311.427,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A luat act că pârâtul-reclamant C. şi-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestor soluţii au declarat apel pârâţii A. S.R.L. prin C. şi C..

Prin decizia civilă nr. 910 din 16 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul declarat de către apelanta A. S.R.L., prin C., împotriva sentinţei civile nr. 3886/28.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă A. S.R.L. prin reprezentant legal B. şi intimatul-reclamant-pârât B. şi intimata-pârâtă E., ca nefondat.

S-a respins apelul declarat de către apelantul C., împotriva încheierilor din data de 06.11.2017,15.02.2018, 28.02.2018 şi 26.04.2018, ca nefondat.

S-a admis apelul declarat de către apelantul C. declarat împotriva încheierii din data de 10.11.2017 şi împotriva sentinţei civile nr. 3886/28.12.2018.

S-a admis, în parte, încheierea din data de 10.11.2017, în sensul că s-a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1,2 şi 3 din cererea reconvenţională ca nefondată.

S-au menţinut următoarele dispoziţii din încheierea din data de 10.11.2017: admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale formulate de A. S.R.L. prin C. şi respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza în rejudecare către aceeaşi instanţă.

Recursul declarat de recurenţii A., Serus S.R.L. prin reprezentant legal B. şi B.:

La 30 octombrie 2020, recurenţii au declarant recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub aspectele admiterii apelului declarat de către apelantul C. împotriva încheierii din data de 10.11.2017 şi împotriva sentinţei civile nr. 3886/28.12.2018 şi anularii, în parte, a încheierii din data de 10.11.2017, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2 şi 3 din cererea reconvenţională că nefondată, anulării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei în rejudecare către aceeaşi instanţă, precum si sub aspectul motivării deciziei recurate în privinţa motivului de apel referitor la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat pe excepţia de decădere a reclamanţilor-pârâţi din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindîcării domiciliilor martorilor.

Recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2 şi 3 din cererea reconvenţională ca nefondată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, că a dispus punerea în discuţia părţilor a numirii unui curator pentru reclamanta A. S.R.L. şi prin faptul că a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra excepţiei decăderii din proba cu martori din cauza neindîcării domiciliului martorilor.

Arată că instanţa de apel a reţinut că primele 3 capete de cerere reconvenţională (referitoare la constatarea nulităţii contractului de comodat, anularea contractelor de sponsorizare şi obligarea pârâtei H. la plata unor sume de bani) au legătură suficientă cu cererea de chemare în judecată prin prisma obiectului cererii reconvenţionale, acestea fiind menite să dovedească frauda celuilalt asociat sau faptul că acela s-ar fi folosit de capitalul societăţii în folosul său sau al altora.

In opinia recurenţilor, faptul că încheierea unor contracte este prezentată ca o fraudă nu este un motiv pentru a chema în judecată un terţ şi a cere anularea/constatarea nulităţii acelor contracte, precum şi de a formula pretenţii de la un terţ în acest proces de excludere. Dovedirea fraudei nu este condiţionată de formularea celor 3 capete de cerere, neexistând nicio dispoziţie legală în acest sens.

Consideră că pârâtul C. a formulat aceste trei capete de cerere în scopul exclusiv de a complica inutil speţa şi de a abate atenţia instanţei de la fraudele pe care le-a săvârşit, analiza lor implicând un probatoriu suplimentar, ceea ce va duce inevitabil la prelungirea procesului, fiind deci o încercare de tergiversare a judecării cauzei.

Asfel, susţin că analiza fraudei invocate în cererea reconvenţională nu implica anularea/constatarea nulităţii contractelor de comodat şi sponsorizare, nici repunerea în situaţia anterioară încheierii acestora.

Recurenţii apreciază că în mod corect prima instanţa a reţinut inadmisibilitatea capetelor de cerere reconvenţională în contradictoriu cu H., în raport de dispoziţiile art. 209 alin. (1) si (2) C. proc. civ., deoarece nu au legătură cu cererea reclamanţilor ("care are ca obiect excludere") şi nu privesc pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, iar pretenţiile privesc doar alte persoane decât reclamantul (se solicită bani numai de la un terţ de proces-H.), iar nu "şi alte persoane decât reclamantul", aşa cum cer prevederile alin. (2) al art. 209 C. proc. civ.

Astfel, deşi obiectul dosarului este excludere asociat, la primele 3 capete de cerere ale cererii reconvenţionale se solicită constatarea nulităţii, respectiv anularea unor contracte încheiate între societatea A. S.R.L. şi un terţ faţă de societate (H.), precum şi obligarea acelui terţ la plata unei sume de bani.

Recurenţii susţin că în acţiunea de excludere sunt puse în discuţie relaţiile de drept societar dintre asociaţi şi dintre societate şi asociaţii săi decurgând din semnarea Actului constitutiv al societăţii. Or, primele 3 capete de cerere ale cererii reconvenţionale privesc relaţiile dintre societatea A. S.R.L. şi un terţ (H.), bazate pe o serie de contracte încheiate de aceste părţi (comodat şi sponsorizare), iar nu relaţiile dintre asociaţi.

Raporturile dintre societate şi terţi (de drept civil) nu pot fi deduse judecăţii în acelaşi dosar cu raporturile interne din cadrul societăţii întemeiate pe Actul constitutiv al societăţii.

Chiar dacă actuala reglementare prevede în mod expres că pârâtul îşi poate îndrepta cererea reconvenţională şi împotriva altor persoane pe lângă reclamantul din cererea principală, aşa cum se arată în decizia recurată, atragerea terţului în proces trebuie să respecte alin. (2) al art. 209 C. proc. civ., respectiv se cere ca pretenţiile din cererea reconvenţională să privească atât pe reclamant, cât şi pe terţ, iar nu doar pe terţ, ca în speţă.

Recurenţii mai arată şi faptul că instanţa de apel a decis ca, în rejudecare, instanţa de fond, faţă de dispoziţiile art. 58 C. proc. civ., să pună în discuţia părţilor numirea unui curator pentru A. S.R.L., considerând că e conflict de interese între B. şi reclamanta A. S.R.L.

Consideră că nu e conflict de interese, deoarece atât B., cât şi A. S.R.L. cer excluderea lui C., drept pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 58 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de apel referitor la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat pe excepţia de decădere a reclamanţilor-pârâţi din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindicării domiciliilor martorilor, arată că instanţa de apel a analizat încheierea din data de 04,12.2017 şi a reţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe pe această excepţie, dar că această excepţie este nefondată.

Totuşi, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la DVD-ul conţinând înregistrarea şedinţei de judecată de la acel termen (depus de recurenţi prin registratură la data de 13.05.2019), înregistrare din care rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei sus¬menţionate - minutele de 58:13 la 59:39. în concret, în înregistrare se aude că prima instanţă a respins excepţia de decădere a reclamantilor-pârâţi din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindicării domiciliilor acestora, pe motiv că nu duce la întârzierea soluţionării cauzei, având în vedere că şi părţii adverse i s-au încuviinţat martori, iar ambelor părţi, interogatoriu, expertize contabile şi construcţii.

Prin urmare, în baza art. 461 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii solicită înlăturarea considerentului în sensul că prima instanţă nu s-a pronunţat pe excepţia de decădere a reclamantilor-pârâţi din dreptul de a propune proba cu martori din cauza neindicării domiciliilor martorilor, menţinând celelalte considerente care privesc excepţia respectivă şi soluţia dată apelului sub acest aspect.

Recursul declarat de recurenta A. S.R.L.:

La 30 octombrie 2020, recurenta a declarant recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea numai în parte a deciziei recurate, respectiv numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca nefondat a apelului declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3886/28.12.2018 şi a încheierii din 10.11.2017 şi menţinerea ca legală a restului deciziei recurate.

In drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., considerând că s-au încălcat sau aplicat greşit prevederile art. 59 şi 209 C. proc. civ. şi art. 223 din Legea nr. 31/1990.

In primul rând, cererea reconvenţională nu a fost formulată doar de către Serus, ci şi de către pârâtul C., deoarece art. 209 (1) C. proc. civ., în interpretarea recurentei, nu impune condiţia ca pârâtul să fie unicul titular al cererii reconvenţionale, ci că printre titularii acesteia să fie şi pârâtul din cererea principală. Aceasta înseamnă că pârâtul împreună cu alte persoane poate formula cererea reconvenţională.

Susţine această concluzie pe baza unei interpretări sistematice, întrucât art. 209 (1) C. proc. civ. nu interzice, pe planul unei cereri reconvenţionale, coparticiparea procesuală activă, reglementată de art. 59 C. proc. civ. nu există în art. 59 (1) C. proc. civ. vreo derogare sau interzicere a coparticipării procesuale active în cazul cererii reconvenţionale.

Pentru persoana care are şi calitatea de pârât pe planul cererii principale urmează a se aplica prevederile art. 209 (1) C. proc. civ., atunci când formulează propriile pretenţii împotriva reclamantului din cererea principală, pentru celelalte persoane, membre ale litisconsorţiului din care face parte pârâtul din cererea principală, vor fi aplicabile prevederile art. 59, art. 192, şi art. 209 C. proc. civ., atunci când acestea ridică împreună cu pârâtul pretenţii împotriva reclamantului din cererea principală.

Instanţele fondului au interpretat art. 209 (1) C. proc. civ. în sensul că doar pârâtul ar putea avea calitatea de titular al cererii reconvenţionale. Cu alte cuvinte, inexistenţa coparticipării procesuale pasive pe planul cererii principale conduce la prohibirea de plano a coparticipării procesuale active pe planul unei cereri reconvenţionale.

O astfel de concluzie înseamnă că art. 59 şi 209 (1) C. proc. civ. sunt interpretate în mod ireconciliabil, instanţele fondului săvârşind astfel o eroare de drept.

În al doilea rând, arată că în cauza de faţă, avem în faţă două textele de lege, pe de o parte, art. 209 (1) C. proc. civ. şi, pe de altă parte, art. 223', în special alin. (2), din Legea nr. 31/1990 care stipulează că societatea trebuie citată, când este pusă în discuţie excluderea unui asociat. Acest din urmă text de lege nu distinge între situaţia când excluderea se discută pe cale principală sau pe calea incidentală a reconvenţionalei. Aceasta înseamnă că art. 223 (2) se aplică şi când se discută excluderea unui asociat pe calea unei cereri reconvenţionale.

De asemenea, art. 223 (1) din Legea nr. 31/1990 permite ca societatea să aibă şi calitatea de reclamant în cadrul unei acţiuni în excludere, indiferent dacă acţiunea în excludere este dedusă judecăţii pe cale principală sau pe cale reconvenţională.

Astfel, la redactarea şi formularea cererii reconvenţionale prin care s-a cerut excluderea intimatului B. s-a avut în vedere interpretarea conciliabilă a celor două texte de lege. Astfel, chiar pe prima pagină a acestei cereri se precizează că este formulată în temeiul art. 209 C. proc. civ., art. 222 (1) lit. d) şi art. 223 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta susţine că, întrucât se punea în discuţie excluderea lui B., norma de la ordine publică de la art. 223 din Legea nr. 31/1990 impunea ca societatea să fie citată la judecata acestei cereri. Serus era parte reclamantă doar la judecata cererii principală formulate de către B., astfel că judecata cererii reconvenţională nu se putea realiza fără calitatea de participant a Serus.

Consideră că, în aceste condiţii, calitatea lui Serus de titulară a cererii reconvenţională nu numai că nu era interzisă de art. 209 (1) C. proc. civ., ba dimpotrivă era impusă de art. 223 din Legea nr. 31/1990.

In al treilea rând, recurenta nu este de acord cu considerentul Curţii de apel de la pagina 14 în sensul că "dacă acţiunea a fost declanşată la iniţiativă unui asociat, celălalt rămânând în pasivitatea, societatea figurând ca reclamantă, este mai mult decât evident că aceasta nu va mai putea să fie şi titulara unei eventuale cereri reconvenţionale având ca obiect excluderea celuilalt asociat."

Susţine că este eronat acest considerent, deoarece C. nu a rămas în pasivitate, dimpotrivă a acţionat, dar a fost oprit de către Tribunalul Bucureşti în a acţiona în numele societăţii, după cum rezultă din dezlegarea greşită a primei instanţei din încheierea din 26 aprilie 2018 şi a acţionat imediat ce a fost iniţiat procesul. Acesta nu ar fi putut formula o cerere adiţională la cererea principală introdusă de Serus prin B..

Consideră că singura soluţie era aplicarea instituţiei coparticipării procesuale active pe planul cererii reconvenţionale pe care C. o putea formula în calitate de pârât.

Recurenta apreciază că această soluţie logică şi raţională nu încalcă niciun text de lege, ci satisface cerinţele interpretării sistematice şi coerente a prevederilor legale, respectiv art. art. 59 şi 209 (1) C. proc. civ. şi art. 223 din Legea nr. 31/1990.

În al patrulea rând, când vorba despre o condiţie de admisibilitate, arată că trebuie să se ţină cont de principiul interpretării în favoarea persoanei care se prevalează de dreptul de acces la o instanţă, principiu reţinut de Curtea de Apel Cluj şi de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în decizia nr. 424 din 22 martie 2019, ambele opinii menţionate la paragrafele 15 şi respectiv 18 din decizia nr. 38/2019 a instanţei supreme de respingere a unei sesizări în temeiul art. 519 C. proc. civ.,

În al cincilea rând, consideră că norma de la art. 209 (1) C. proc. civ. nu conţine în structura sa şi sancţiunea inadmisibilităţîi pentru prezenţa unei alte părţi pe lângă pârât, în calitate de titulari ai cererii reconvenţionale.

Instanţele fondului au creat pe cale jurisprudenţială o sancţiune juridică neprevăzută de legiuitor, astfel că acestea au acţionat cu exces de putere. Această critică se subsumează şi motivului de casare stipulat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul C.:

La 30 octombrie 2020, recurentul a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea numai în parte a deciziei recurate, respectiv numai în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca nefondat a apelului declarat de C. împotriva încheierii Tribunalului Bucureşti din 15.02.2018 şi menţinerea ca legală a restului deciziei recurate.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând că recursul este îndreptat împotriva soluţiei Curţii de Apel Bucureşti de respingere a apelului său-pagina 16 din decizie - împotriva încheierii Tribunalului Bucureşti din 15.02.2018 (dosar nr. x/2017) prin care s-au respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a Serus şi lipsa calităţii de reprezentat legal a lui B..

Subliniază că este de acord cu soluţia Curţii de Apel Bucureşti cu privire la existenţa unui conflict de interese evident în ceea ce priveşte reprezentarea Serus şi cu privire la necesitatea numirii unui curator potrivit art. 58 C. proc. civ.

Consideră că s-au încălcat sau aplicat greşit prevederile art. 218 C. civ., prevederile art. 70, art. 194 (1) lit. d) şi art. 223 din Legea nr. 31/1990 şi art. 40 şi 57 C. proc. civ.

Interesul recurentului în susţinerea acestui motiv de casare rezidă în faptul că în caz de admitere atunci cererea de chemare în judecată formulată de B., în calitate de administrator al Serus, ar fi lovită de sancţiunea anulării necondiţionată de existenţa vreunei vătămări. Serus nu ar mai sta în proces în calitate de reclamantă, ci doar pentru respectarea dispoziţiilor art. 223 (2) din Legea nr. 31/1990.

Referitor la regulile ce guvernează conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, recurenta arată că Serus este o persoană juridică şi îi sunt aplicabile prevederile Cărţii l-Despre persoane, Titlul IV - Persoana juridică, care guvernează toate persoanele, chiar şi societăţile constituite în temeiul Legii nr. 31/1990; îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, potrivit prevederilor art. 209 C. civ. participarea lui Serus la circuitul civil sau, cu alte cuvinte, realizarea conţinutului capacităţii de exerciţiu a Serus, se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 218 C. civ., iar una dintre limitele conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este impusă de pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice şi principiului răspunderii persoanelor fizice care alcătuiesc organele persoanei juridice pentru modul în care realizează capacitatea de exerciţiu a acestora, fiind necesară respectarea delimitărilor de atribuţii, între diferitele organe de conducere ale aceleiaşi persoane juridice; nesocotirea delimitărilor de atribuţii între organele de conducere ale persoanei juridice sau încheierea actului juridic de către o persoană din colectivul acelei persoane juridice, dar neavând calitatea de organ al persoanei juridice, reprezintă nesocotirea regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice; în vederea determinării consecinţelor juridice ale nerespectării regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se impune delimitarea între actul juridic civil şi actul de procedură, în cauza de faţă, interesează consecinţele pe plan procedural şi aici sunt aplicabile prevederile art. 40 şi 57 C. proc. civ., de unde rezultă că actele îndeplinite cu nesocotirea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice sunt anulabile.

Cu privire la aplicarea acestor reguli la actele -formularea cererii de chemare în judecată şi susţinerea ei - îndeplinite de către B., în calitatea de administrator al Serus, recurentul susţine că formularea acţiunii în excludere şi susţinerea acesteia în faţa instanţelor, acte îndeplinite de acesta, în calitate de administrator, nu sunt actele persoanei juridice înseşi.

În primul rând, în speţă, este vorba despre o acţiune în excludere care, potrivit art. 223 (1) din Legea nr. 31/1990, poate fi formulată de către societate sau de către oricare asociat, excluderea unui asociat impunând modificarea actului constitutiv, iar adunarea generală este singura care are această atribuţie, conform art. 194 (1) lit. d) din Legea societăţilor nr. 31/1990. Prin urmare, consideră că excluderea unui asociat de către societate se decide de către adunarea generală, iar nu de către administrator.

In al doilea rând, din moment ce iniţiativa excluderii unui asociat nu este în puterea administratorului unei societăţi, ci a adunării generale asociaţilor, înseamnă că acţiunea în excludere promovată de B., în numele şi pe seama Serus, nu este actul persoanei juridice înseşi, întrucât nu este un act "în limitele puterilor ce i-aufost conferite", în sensul art. 218 alin. (1) C. civ.

În al treilea rând, prevederile art. 70 (1) din Legea nr. 31/1990, ce se află în Capitolul I - Dispoziţii comune - al Titlului III - Funcţionarea societăţilor, şi care stipulează că administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv nu numai că nu pot oferi o concluzie contrară în speţa de faţă, ci dimpotrivă întăresc cele menţionate anterior. Or, din moment ce această acţiune ţine de un drept nepatrimonial al asociaţilor, respectiv de calitatea acestora de asociaţi, nu se poate concepe că acţiunea administratorului prin care doreşte să-1 excludă pe asociat, ar fi o operaţiune pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate. Chestiunile nepatrimoniale dintre asociaţii persoanei juridice nu intră în sfera puterilor administratorului.

În al patrulea rând, arată că prevederile art. 55 din Legea nr. 31/1990 susţin poziţia sa şi întăresc cele prevăzute la art. 218 (1) C. civ.. Potrivit art, 55 alin. (1) în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Astfel, terţii nu sunt apăraţi atunci când actele unui organ al persoanei juridice depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Referitor la consecinţele procesuale în prezenta speţă ale nerespectării dispoziţiilor privind capacitatea procesuală de exerciţiu, recurentul susţine că administratorul B. a săvârşit un act -formularea acţiunii în excluderea şi susţinerea ei - cu depăşirea limitelor puterilor prevăzute de lege pentru administratorului unei societăţi cu răspundere limitată. In concret, a arătat că iniţiativa formulării unei acţiuni în excludere reprezintă o modificare a actului constitutiv care este o atribuţie legală a adunării generale.

Acţiunea în excludere formulată şi susţinută de B., prevalându-se de calitatea sa de administrator al Serus, nu este actul persoanei juridice înseşi, nefîind un act în limita puterilor ce îi sunt conferite administratorului.

În consecinţă, recurentul consideră că, pe plan procesual înseamnă ca actele de procedură constând în formularea cererii introductive de instanţă şi susţinerea acestei cereri au fost formulate cu nesocotirea regulilor capacităţii procesuale de exerciţiu, iar sancţiunea nerespectării dispoziţiilor cu privire la capacitatea procesuală de exerciţiu este anularea actelor săvârşite, după cum rezultă din dispoziţiile art. 40 şi 57 C. proc. civ.. Totodată, nulitatea ce intervine pentru nesocotirea dispoziţiilor cu privire la capacitatea procesuală de exerciţiu este necondiţionată de existenţa unei vătămări, după cum rezultă din dispoziţiile art. 176 pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

În concluzie, recurentul susţine că, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să admită apelul şi să anuleze cererea de chemare în judecată formulată de B., în calitate de administrator al Serus, iar subsecvent anulării cererii, Serus ar fi stat apoi în cauză doar pentru respectarea dispoziţiilor art. 223 (2) din Legea nr. 31/1990 şi prin intermediul unui curator special.

Recursul declarat de recurenta H.:

La 2 noiembrie 2020, recurenta H. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 910 din data de 16 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac cu consecinţa admiterii apelului declarat de către apelantul C. împotriva încheierii din data de 10.11.2017 şi împotriva sentinţei civile nr. 3886/28.12.2018 şi anulării, în parte, a încheierii din data de 10.11.2017, în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2 şi 3 din cererea reconvenţională ca nefondată, anulării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei în rejudecare către aceeaşi instanţă.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a invocat aceleaşi argumente ca şi recurenţii A. S.R.L. prin reprezentant legal B. şi B..

A susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin aceea că a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 1, 2 şi 3 din cererea reconventională ca nefondată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În esenţă, consideră că în mod corect, prima instanţa a reţinut inadmisibilitatea capetelor de cerere reconventională în contradictoriu cu H. (fosta D.), în raport de dispoziţiile art. 209 alin. (1) si (2) C. proc. civ., deoarece nu au legătură cu cererea reclamanţilor (care are ca obiect excludere) şi nu privesc pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, iar pretenţiile privesc doar alte persoane decât reclamantul (se solicită bani numai de la un terţ de proces: H.), iar nu "şi alte persoane decât reclamantul", aşa cum cer prevederile alin. (2) al art. 209 C. proc. civ.

Contrar opiniei instanţei de apel, consideră că, deşi încheierea unor contracte este prezentata ca o fraudă, acesta nu este un motiv pentru a chema în judecată un terţ şi a cere anularea/constatarea nulităţii acelor contracte, precum şi de a formula pretenţii de la un terţ în acest proces de excludere. Dovedirea fraudei nu este condiţionată de formularea celor 3 capete de cerere, neexistând nicio dispoziţie legală în acest sens.

In orice caz, recurenta susţine că analiza fraudei invocate în cererea reconventională nu implică anularea/constatarea nulităţii contractelor de comodat şi sponsorizare, nici repunerea în situaţia anterioară încheierii acestora.

Recurenţii A. S.R.L. prin reprezentant legal B. si B. au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de C., prin care a solicitat respingerea în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta H. a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat, urmând să fie obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată. A solicitat şi judecarea cauzei în lipsă.

Recurentul C. a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta H., prin care a invocat exceptia nulităţii recursului apreciind că este insuficient motivat şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată, a invocat faptul că recurenta nu a criticat soluţia, devenită definitivă, a instanţei de apel din încheierea din 18.06.2020 de respingere a excepţiei lipsei de interes a apelului declarat de C. cu privire la excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere reconventională nr. 1, 2 şi 3.

De asemenea, recurentul C. a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenţii A. S.R.L. prin reprezentant legal B. şi B., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta A. S.R.L. reprezentată legal prin C. a depus răspuns la întâmpinările formulate de A. S.R.L. prin reprezentant legal B. şi B. şi de H., prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi admiterea recursului său.

Recurentul C. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de A. S.R.L. prin reprezentant legal B. şi B., prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi admiterea recursului său.

Recurenţii A. S.R.L. prin reprezentant legal B. si B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de C., solicitând respingerea apărărilor invocate de acesta.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii-reclamanţi B. şi A. S.R.L. prin reprezentant B., precum şi recurenta-pârâtă H. au depus puncte de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca inadmisibile.

Recurenţii-pârâţi A. S.R.L. prin reprezentant legal C. şi C. au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat să se constate că recursurile sunt admisibile.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea recursurilor, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, reţine următoarele considerente:

În speţă, prin cererea de chemare în judecata astfel cum a fost completată, formulată de reclamanţii A. S.R.L. prin reprezentant legal B. şi B., s-a solicitat, excluderea pârâtului C. din societatea reclamantă A. S.R.L. pentru fraudă în dauna societăţii, fiind indicate şi alte fapte comise de pârâtul-reclamant C. constând în fraudarea societăţii şi utilizarea semnăturii sociale şi a capitalului social în folosul lui şi al altora.

Totodată, pe calea cererii reconvenţionale A. S.R.L. prin reprezentant C. şi C. au solicitat, excluderea pârâtului-reclamant B. din societatea reclamantă A. S.R.L., precum şi constatarea nulităţii Contractului de comodat nr. x/26.04.2011, anularea Contractului de sponsorizare nr. x din data de 13.07.2011 şi a Contractului de sponsorizare nr. 724 din data de 05.11.2015 împreună cu actele adiţionale la acesta, încheiate între A. S.R.L. şi D., precum şi obligarea pârâtei D. la restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul Contractelor de sponsorizare menţionate.

Potrivit dispoziţiilor art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii):

"Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de excludere este supusă numai apelului."

Conform dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive … 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că hotărârea prin care se soluţionează în primă instanţă o cerere având ca obiect excludere asociat este supusă numai apelului, fiind exclusă de la exercitare calea extraordinară de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate în apel.

De asemenea, se reţine că, unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

În speţă, hotărârea atacată sub aspectul capătului principal de cerere -excludere asociat - este definitivă şi nu este supusă recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii).

Înalta Curte reţine că situaţia din litigiul pendinte nu poate fi încadrată în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., invocată de recurenţii-pârâţi A. S.R.L. prin reprezentant C. şi C., având în vedere că scopul urmărit de legiuitor la momentul edictării acestei normei juridice a fost alegerea soluţiei cele mai favorabile părţii, dându-se prioritate căii de atac ordinare şi devolutive a apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, pentru ca apoi hotărârea instanţei de apel să fie supusă unui control suplimentar de legalitate pe calea recursului.

Or, în cauză, atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională sunt supuse apelului. Prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ. reglementează o situaţie de excepţie, ce nu poate fi aplicată prin analogie, cu atât mai mult în cazul recursului, care este o cale de atac extraordinară, a cărui exercitare este reglementată restrictiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ. "în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului", iar "hotărârea dată în apel este supusă recursului".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că numai în situaţia în care prin aceeaşi sentinţă s-au soluţionat mai multe cereri principale sau incidentale dintre care unele sunt supuse unor căi de atac diferite (respectiv unele sunt supuse apelului, iar altele recursului) hotărârea în întregul ei este supusă apelului, nu şi în situaţia în care pentru cererile soluţionate legea prevede aceeaşi cale de atac.

Aşadar, dispoziţia specială nu este aplicabilă în situaţia în care toate cererile principale sau incidentale soluţionate prin aceeaşi hotărâre sunt supuse aceleiaşi căi de atac, respectiv apelul, cum este situaţia în speţa dedusă judecăţii.

Prin urmare, cum calea de atac a apelului este comună, hotărârea nu este susceptibilă de recurs în privinţa dispoziţiilor care rezolvă cererea principală şi cererea reconvenţională.

În aceste condiţii, revenind la calea de atac aferentă cererii principale, Înalta Curte reaminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 223 alin. (3) indice 1 din Legea nr. 31/1990 (forma în vigoare la data introducerii acţiunii):

"Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de excludere este supusă numai apelului.".

Aşadar, hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă într-un proces care vizează excluderea unui asociat este supusă doar căii de atac a apelului, decizia din apel nefiind susceptibilă de a face obiectul căii extraordinare de atac a recursului.

Cum cererea principală din litigiul pendinte are ca obiect excludere asociat, Înalta Curte reţine că recurenţii nu au deschisă şi calea de atac a recursului împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel în controlul devolutiv al sentinţei tribunalului, aceeaşi soluţie urmând a fi dată şi în privinţa cererii reconvenţionale.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Potrivit art. 457 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., denumit marginal " Legalitatea căii de atac":

"(1) Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei. (2) Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".

În aceste condiţii, ca o consecinţă a principiului legalităţii căilor de atac, menţionarea, din eroare, în dispozitivul deciziei civile nr. 910 din 16 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a căii de atac a recursului, nu deschide părţilor o cale pe care legea nu le-o acordă. Posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi posibilitatea de declarare a acesteia, sunt date de lege, iar nu de judecător.

Aşadar, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. S.R.L. prin reprezentant B., de recurentul-pârât A. S.R.L. prin reprezentant C., de recurentul-pârât C., precum şi de recurenta-pârâtă H. împotriva deciziei civile nr. 910 din 16 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.