Scope of Directive 93/13: Exclusion of Monetary Nominalism and Judicial Prohibition on Modifying Abusive Interest Clauses

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 8 august 2016, sub nr. x/2016 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x, încheiat la data de 18.10.2007 - respectiv clauza 8.1 şi 8.2 privind modalitatea de stabilire şi de modificare a dobânzii, prin care se stabilea mecanismul de percepere al dobânzii, ce permitea băncii stabilirea şi perceperea dobânzii în mod discreţionar, inclusiv majorarea unilaterală a acestora, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzelor contractuale menţionate mai sus, să se repună părţile în situaţia anterioară, să se constate ca dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7 %, dobândă compusă din indice de referinţă LIBOR CHF plus marjă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF şi, în consecinţă, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate suplimentar peste dobânda curentă contractuală iniţială a băncii de 5,7 p.p., valabilă la data semnării contractului (echivalentul cuantumului cu care în mod abuziv a fost majorată unilateral dobânda începând cu data de 16.06.2008 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză), împreună cu dobânda legală calculată de la momentul achitării acestor sume şi până la restituirea efectivă;

- să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii curente iniţiale a băncii de 5,7 p.p. valabilă la data încheierii contractului, în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3M pentru perioada 18.11.2007 şi până la achitarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului de credit şi să se restituie către reclamanţi diferenţa dintre rata dobânzii iniţială şi rata dobânzii rezultată ca urmare a actualizării acesteia cu indicele de referinţă;

- constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/1900/4984 încheiat la data de 18.10.2007 respectiv a art. 9.1 lit. a) referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul achitării acestei sume şi până la restituirea efectivă a acestuia, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale menţionate mai sus să se repună părţile în situaţia anterioară, să fie obligată pârâta, să restituie reclamanţilor suma de 2540 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în x încheiat la data de 18.10.2007 - respectiv a art. 12.2 care prevedea că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) şi suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar, având în vedere caracterul abuziv al acestora, raportat la prevederile Legii 193/2000 precum şi la alte acte normative incidente în legislaţia pentru protecţia consumatorului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus: să se constate că obiectului contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit prin raportare la o monedă străină, la cursul de 1,9987 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv franc elveţian (CHF), să fie obligată pârâta la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi pe cale de consecinţă să fie obligaţi la primirea ratelor ce urmau a fi rambursate precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamanţi la Bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu:

Valoarea Ratei = (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 1.9987 II CHF) + (Curs afişat de BNR valabil pentru data scadenţei creditului - Curs iniţial)"; să fie obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plătii ratelor de la începutul Contractului de credit şi până în prezent (suma calculată ca diferenţă între: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenţei din care se va scădea Valoarea Ratei, aşa cum era înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului), pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit; să fie obligată pârâta la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamanţilor ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, a încheierii unui act adiţional, etc.

Prin sentinţa civilă nr. 7819/09.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârât C. S.A. şi a fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarei clauze din contractul de credit nr. x/18.10.2007, în varianta sa iniţială: art. 8.1 în ceea ce priveşte menţiunea "în conformitate cu politica băncii".

A fost, de asemenea, obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată, conform ratei de 5,7% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului şi a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă nr. 2367/16.06.2017. Tribunalul Bucureşti, secţia a VI- a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 7819/09.12.2016, în sensul admiterii şi capătului de cerere accesoriu privind dobânda legală.

În consecinţă, a fost obligată pârâta şi la plata dobânzii legale aferente sumelor restituite cu titlu de diferenţă de dobândă, calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă.

Împotriva sentinţei civile nr. 7819/09.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat apel pârâta C. S.A., solicitând schimbarea, în parte, a acestei sentinţe, în sensul respingerii sesizării formulate de către intimaţii-reclamanţi, a constatării inexistenţei clauzelor abuzive, prevăzute la pct. 8.1 din contractul de credit nr. x/1900/4984 din 18.10.2007, cu consecinţa scutirii apelantei de obligaţia de a modifica clauzele incriminate ca abuzive şi de a restitui împrumutaţilor sume de bani.

Totodată, împotriva sentinţei civile anterior menţionate au formulat apel şi reclamanţi A. şi B., solicitând schimbarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind:

a) Constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a părţii din clauza 8.1. "Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex EURIBOR (EUR)/LIBOR (CHF)/RUBOR (RON), etc. fără a exista consimţământul Clientului," inclusă în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x încheiat la data de 18.10.2007.

b) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre rata dobânzii iniţială şi rata dobânzii rezultată ca urmare a actualizării acesteia cu indicele de referinţă, potrivit formulei LIBOR CHF 3M+2,9067 p.p, împreună cu dobânda legală aferentă.

c) Obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii curente iniţiale a băncii de 5,7 p,p, valabilă la data încheierii contractului, în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3M pentru perioada 18.11.2007 (potrivit formulei LIBOR CHF 3M+ 2,9067 p.p.) şi până la achitarea integrală a sumelor datorate în temeiul contractului de credit şi la emiterea unui nou grafic de rambursare.

d) Constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei 9.1. lit. a) privitoare la perceperea unui comision de acordare de 2% din suma creditului (finanţat de bancă şi pentru care se percepe dobândă pe toată perioada de derulare a creditului).

e) Obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului, respectiv 2540 CHF împreună cu dobânda legală, calculată de la data efectuării plăţii.

f) Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în x încheiat la data de 18.10.2007 - respectiv a art. 12.2 care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) şi suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar)

g) Obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a 50% din totalul sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plăţii ratelor de la începutul Contractului de credit şi până în prezent.

h) Obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi pe cale de consecinţă să fie obligate la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamanţi la Banca, rate ce vor fi calculate după următorul principiu: Valoarea Ratei - (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 1.9987/l CHF) + (Curs afişat de BNR valabil pentru data scadenţei creditului - Curs iniţial) X " 1/2".

Prin decizia civilă nr. 1396 A din 27 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de către apelanţii-reclamanţi A. şi B..

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7819 din 09.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că:

A respins cererea de restituire a sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă, peste dobânda stabilită iniţial prin contract.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 1396 A din 27 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Au menţionat, în esenţă, că motivarea hotărârii recurate constă în achiesarea instanţei de apel la hotărârea tribunalului şi reluarea argumentelor acesteia, ceea ce, în practica judiciară şi doctrina de specialitate, echivalează cu lipsa motivării.

Totodată, au apreciat că prin încălcarea normei imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., privind obligativitatea motivării hotărârii, se aduce o vătămare drepturilor recurenţilor, ce nu poate fi sancţionată decât prin anularea actului vătămător (hotărârea recurată).

Astfel, au susţinut ca în prezenta cauză ne aflam în prezenţa unui caz de nulitate, fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art, 175 alin. (1) C. proc. civ.

Vătămarea intervenită constă în încălcarea dreptului recurenţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este configurat prin art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 parag.l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar singurul remediu pentru înlăturarea vătămării constă în anularea actului nul, respectiv, casarea hotărârii recurate.

Într-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că respingerea capetelor accesorii primului capăt de cerere, referitor la constatarea ca abuzivă a clauzelor referitoare la mecanismul de dobândă, nu respectă deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevante cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a stabili, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, toate consecinţele ce decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze şi de a înlătura fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura ca ele nu creează obligaţii pentru consumator.

Au considerat recurenţii că instanţa de apel a încălcat dispoziţii de drept material cum sunt: art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, art. 970 şi 978 din C. civ. din 1864.

Recurenţii au apreciat că instanţa nu a reuşit să restabilească echilibrul contractual, nici cu privire la modul de calcul al dobânzii şi comisionului de acordare, nici cu privire la obligaţia abuzivă de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat şi, de asemenea, au susţinut că interpretarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prezintă o importanţă deosebită în prezenta cauză.

Constatarea ca abuzivă a clauzelor contractuale referitoare la dobândă şi, pe cale de consecinţă, eliminarea obligaţiilor pe care acestea le creează pentru consumatori sunt de natură a nu mai permite continuarea contractului, acestea făcând parte din noţiunea de obiect principal al contractului.

Recurenţii au susţinut că pârâta a invocat, în principal, faptul că nu exista o obligaţie legală în anul 2007 pentru instituţia creditoare de a insera în contract o formulă de calcul a dobânzii variabile compusă din indice de referinţă plus marjă precum şi că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în sensul de a proceda la interpretarea/modificarea contractului, teză pe care instanţa de apel a reţinut-o în hotărâre.

Or, prin modalitatea de redactare a clauzelor, profesionistul şi-a lăsat o marjă de intervenţie în contract, pentru a-şi proteja interesele, iar prin aceasta, profesionistul nu se face vinovat numai de nerespectarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor dar şi de nerespectarea propriilor sale reglementări.

Raţionamentul prezentat de pârâtă, potrivit căruia aceasta nu avea o obligaţie în sensul de a indica o formulă transparentă de dobândă, este eronat şi pentru că, la data încheierii contractului (18.10.2007), potrivit prevederilor Legii 193/2000, lit. a) din Anexa la această Lege, prevedea că sunt considerate clauze abuzive, acele clauze care: "a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia;"

Din conţinutul contractului analizat, cât şi din executarea ulterioară a acestuia, este evident că aceste prevederi, existente la data acordării contractului, au fost reconfirmate prin modificarea şi adoptarea noilor acte normative, ulterioare, în materia dreptului protecţiei consumatorului, astfel încât nu poate fi primită argumentaţia pârâtei potrivit căreia nu existau constrângeri legale pentru creditor.

Stabilirea formulei de calcul a ratei dobânzii şi a motivelor întemeiate de modificare a acesteia prin elemente extrinseci şi ulterioare convenţiei părţilor nu poate fi luată în considerare dacă nu este evidenţiată în mod clar în convenţia de credit, deoarece plasează clauza în afara oricărei limite de previzibilitate.

În contextul în care consumatorii sunt obligaţi la suportarea unei rate a dobânzii modificată în funcţie de politica băncii care nu poate fi anticipată, este evident că echilibrul contractual este înfrânt, iar respectiva clauză din contractele de credit referitoare la acest aspect creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Sintagma "politica băncii" afectează inclusiv teza a ll-a a clauzei 8.1. pentru că prin aceasta profesionistul îşi rezervă un drept şi nu o obligaţie de actualizare a ratei dobânzii în funcţie de un indice verificabil. Dezechilibrul între poziţiile părţilor este consecinţa întregului mecanism instituit de bancă în ceea ce priveşte revizuirea/modificarea dobânzii, pe care aceasta l-a inserat în clauzele contestate (8,1 si 8.2). Această revizuire/modificare a fost lăsată exclusiv la latitudinea băncii fără ca, în speţă, clienţii să aibă posibilitatea să îşi mai exprime consimţământul.

De altfel, inducerea în eroare a clientului şi reaua-credinţă a profesionistului prin inserarea sintagmei "poate" în loc de "va" sau menţionarea indicilor de referinţă (LIBOR, ROBOR, EURIBOR) dar fără menţionarea unei perioade de actualizare clară, este manifestă. Consumatorii s-au crezut protejaţi de această a doua teză a clauzei, şi în mod logic, au crezut că o dată cu scăderea indicilor de referinţă menţionaţi şi rata sa de dobândă se va diminua.

Acest drept pe care instituţia creditoare şi l-a rezervat este o metodă de a accesa o modificare contractuală fără acceptul partenerului său contractual atunci când aceasta consideră de cuviinţă, exprimarea neclară (în antiteză cu Normele băncii şi cerinţa de la art. 1 din Legea 193/2000) dându-i acesteia posibilitatea de a modifica dobânda după bunul plac sau în funcţie de interese temporare.

Pentru ca instanţa să dispună pentru viitor, recurenţii au solicitat a se avea în vedere faptul că motivul determinant al introducerii prezentei acţiuni este restabilirea echilibrului contractual, sens în care a fost invocat art. 970 din vechiul C. civ.

Prin capătul de cerere privitor la obligarea Băncii de a recalcula dobânda şi de a restitui dobânda percepută în mod abuziv, nu se modifică contractul, ci se dă eficientă mecanismului contractual existent al cărui caracter abuziv a fost înlăturat. Există o justificare legală pentru a interpreta clauza redactată de către profesionist, în sensul în care dobânda variabilă ar fi trebuit să varieze atât în sens crescător, cât şi în sens descrescător în funcţie de indicele de referinţă LIBOR, actualizat la 3 luni, după constatarea elementelor care o caracterizează ca fiind abuzivă.

Având în vedere că evoluţia indicelui de referinţă este exprimată în cifre, pentru a evalua prejudiciul suportat de consumatori, trebuie realizat un calcul matematic, pentru ca instanţa de judecată să aibă un reper în stabilirea modalităţii de restituire a sumelor încasate în temeiul clauzelor abuzive. Această "formulă" este LIBOR CHF 3 M+ 2,91 p.p., raportarea la această formulă fiind corectă.

Caracterul variabil al dobânzii (element necontestat de pârâtă) este de esenţa contractului de credit care face obiectul prezentei cauze, fiind expres stipulată în contract şi este un element ce a fost acceptat de consumator la momentul încheierii contractului. Modificarea contractului prin eliminarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive trebuie să se realizeze în sensul de a corela clauzele prin care se prevăd drepturi si obligaţii ale părţilor cu legislaţia în vigoare, legiuitorul însuşi prevăzând o serie de criterii obiective de determinare a dobânzii, ca de exemplu cele prevăzute în O.U.G. nr. 174/2008 si O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context instanţa nu este lipsită de mijloacele juridice de a restabili echilibrul contractual.

Cu privire la solicitarea de restituire a sumelor încasate de creditor în temeiul clauzelor abuzive şi restabilirea echilibrului patrimonial, recurenţii au arătat următoarele:

Pentru ca hotărârea prin care se dispune restabilirea situaţiei anterioare sa fie temeinică şi echitabilă, instanţa va trebui să determine valoarea actuală a prestaţiilor pe baza principiului restitutio in integrum.

Or, în ipoteza contrară stabilită de instanţa de fond, una dintre părţi s-a îmbogăţit fără justă cauză în temeiul unor clauze nule absolut.

In această apreciere instanţa va trebui să ţină cont de ideea de echitate, echilibru, echivalenţă şi de morală, iar finalitatea admiterii acestor capete de cerere trebuie să fie restabilirea echilibrului patrimonial atât pentru trecut, cât şi pentru viitor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 9.1 din Contractul de credit ce prevede perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, recurenţii au susţinut că interpretarea instanţei de apel este incorectă şi în dezacord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (indicând în acest sens deciziile nr. 578/14.02.2013 şi nr. 2797/2014).

Recurenţii au susţinut că, în lipsa definirii comisionului într-un limbaj inteligibil, nu au avut posibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care creditoarea a condiţionat acordarea creditului de acest comision.

Astfel clauza formulată dă dreptul Băncii să perceapă acest comision fără a se specifica în niciun mod activităţile şi operaţiunile de acordare care să justifice perceperea unui asemenea comision.

Clauza privind comisionul de acordare nu respectă de asemenea exigenţele bunei credinţe, inserarea acestuia vătămând interesele patrimoniale ale reclamanţilor, respectiv condiţionează acordarea creditului de plata acestuia. Prin includerea acestui comision s-a urmărit în realitate obţinerea de avantaje disproporţionate faţă de prestaţiile efectuate de bancă, impunerea comisionului în discuţie reprezentând o modalitate de percepere a unui cost mai mare decât cel menţionat cu titlu de dobândă în contract, în detrimentul consumatorilor.

Ce este cel mai important însă, este faptul că acest comision de acordare se plăteşte o singură dată, la data acordării creditului, iar perceperea acestuia condiţionează acordarea creditului de această plată.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, perceperea acestui comision nu se justifică, deoarece obligaţia de a verifica dacă o persoană, respectiv o cerere de credit, întruneşte condiţiile de creditare, revine băncii, a furnizorului de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel care impune aceste verificări, la fel cum în cazul oricărui comerciant, acesta suportî cheltuielile operaţionale legate de activitatea sa economică, costuri care se regăasesc în preţul final al produsului, în acest caz dobânda.

Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate.

În ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din legea 193/2000.

Aşadar, câtă vreme funcţia şi destinaţia comisionului de acordare nu au fost evidenţiate în contract, iar acordarea creditului a fost condiţionată de plata acestui comision, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 12.2 din Contractul de credit ce prevede restituirea împrumutului în aceeaşi monedă, recurenţii au susţinut următoarele:

Nici tribunalul şi nici instanţa de apel nu au observat că cererea accesorie a reclamanţilor a fost aceea de a împărţi echitabil cu creditorul riscul valutar (50/50) şi nu a solicitat stabilizarea la cursul din data acordării, ceea ce dovedeşte faptul că aceste motivări nu vizează cazul împrumutaţilor, ci reprezintă o opinie standard, care probabil este uzitată în cauzele care vizează caracterul abuziv al acestei clauze.

În analiza caracterul abuziv al acestei clauze, recurenţii au susţinut că instanţa nu a urmărit raţionamentul impus de CJUE în Cauza Andriciuc.

De asemenea, în contextul în care art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 nu se opune aplicării unei norme supletive din dreptul naţional (contrar celor reţinute de instanţa de apel), recurenţii au apreciat, că, în temeiul prevederilor aplicabile contractului la data încheierii acestuia, respectiv art. 966-970 C. civ., convenţiile trebuie executate de părţi cu bună-credinţă, astfel încât s-ar impune, ca sancţiune pentru nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau pârâtei să suporte împreună cu împrumutaţii valorizarea/devalorizarea monedei de cont la care s-a raportat acordarea acestui împrumut.

În temeiul art. 288 ultimul pargraf din TFUE şi a principiului interpretării conforme, recurenţii au considerat că instanţa naţională urmează să soluţioneze prezentul litigiu prin raportare la interpretarea data de CJUE Directivei 93/13 în cauza Andriciuc si alţii împotria Băncii Româneşti, în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar si împărţirea echitabilă a diferenţelor de curs valutar pe toată perioada contractuală cu consecinţa restituirii sumelor încasate în temeiul clauzei abuzive.

Din considerentele deciziei CJUE indicată anterior, au susţinut recurenţii, se desprind următoarele concluzii prin raportare şi la probatoriul administrat în cauză:

În prezenta cauză nu operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv principiul nominalismului monetar nu poate sta la baza excluderii de la analiza instanţei a caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, norma prevăzută de art. 1578 din vechiul C. civ. fiind o normă supletivă, de la care părţile pot deroga.

Clauza 12.2 face parte din obiectul principal al contractului, însă aceasta poate fi supusă controlului cu privire la caracterul abuziv al acestora deoarece nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

In plus, respectarea obligaţiei de informare a profesionistului, este vitală pentru a asigura o protecţie efectivă a consumatorului, având în vedere că în România francul elveţian nu era o monedă folosită în tranzacţiile de pe piaţa liberă, nu exista în realitate la casele de schimb si în majoritatea situaţiilor nici la Băncile care au acordat împrumuturi în această monedă.

Totodată, obligaţia de informare trebuia materializată în sensul oferirii unor date concrete si solide cu privire la caracteristicile acestei monede, în raport de care era previzibil că reprezentau un risc crescut pentru consumatori spre deosebire de alte monede si nu cu privire la faptul că este o valută care prin esenţă poate varia în raport de LEU, lucru cunoscut de toată lumea.

Conform celor statuate de CJUE în Decizia pronunţată în cauza Andriciuc, această obligaţie de informare trebuia materializată şi în sensul oferirii consumatorului a unei proiecţii asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creste.

Referitor la obligaţia de informare şi conţinutul acesteia în ceea ce îl priveşte pe creditor, recurenţii au solicitat a se avea în vedere şi art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecţia consumatorilor, art. 44 din Legea 296/2004 (devenit 45 după republicarea actului normativ), art. 47 din Legea 296/2004 (devenit art. 48 după republicarea actului normativ), Codul consumului, inclusiv art. 8 şi art. 27 lit. a).

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului, riscul inerent şi buna credinţă, recurenţii au susţinut următoarele:

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Nu se poate stabili cu exactitate, în lipsa unor probe furnizate de pârâta intimată, ce a cunoscut aceasta cu exactitate la data încheierii împrumutului, însă, considerând că aceasta este un profesionist, se poate afirma că a cunoscut caracteristicile si specificului monedei CHF precum si că a analizat oportunitatea (pentru sine) acordării de credite în această monedă.

În momentul analizării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, recurenţii au considerat că instanţa trebuia să examineze, prin raportare şi la celelalte clauze din contract şi prin raportare la mecanismul efectiv de tragere a creditului şi de plată a ratelor, dacă s-a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutaţilor prin încălcarea obligaţiei de informare. Totodată trebuia să verifice daca s-a transferat riscul valutar în totalitate asupra consumatorului.

Din perspectiva acestor argumente, nu se poate ajunge la o altă concluzie decât aceea că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a produs încă de la momentul încheierii contractului.

Un aspect care, în cazul de faţă, exclude suportarea riscului valutar de către intimata-pârâtă este faptul că aceasta nu a împrumutat efectiv suma în CHF, prin mecanismul impus pentru tragerea creditului.

Astfel, prin schimbul valutar efectuat în momentul eliberării creditului, Banca nu a suferit o diminuare a rezervei în CHF, care ar fi dat naştere la suportarea unor diferenţe intre cursul la care ar fi achiziţionat moneda şi cursul la care ar fi încasat ulterior ratele de la consumator.

În aceste condiţii aceste clauze sunt lipsite de caracterul inteligibil necesar pentru a nu crea un dezechilibru în detrimentul consumatorului.

Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorilor şi, în acelaşi timp, prin conferirea în favoarea Băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, aceasta obţinând un câştig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Realizarea echilibrului între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform cerinţelor bunei-credinţe, privită obiectiv ca loialitate, impune ca partea susceptibilă de a informa să realizeze în mod concret acest lucru, cu scopul de a clarifica încheierea şi executarea contractului. Exigenţa obiectivă de informare a dat naştere unei îndatoriri de consiliere, care constă în clarificarea oportunităţii financiare sau tehnice a încheierii contractului de către cealaltă parte.

Faţă de aceste aspecte, recurenţii au apreciat că această clauza contractuală este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece este incompletă şi nici nu este însoţită de elemente de natură a informa consumatorul cu privire la riscurile asociate acestui tip de monedă.

Mai departe, recurenţii solicită a se observa că nu există nici o clauză de adaptare a contractului şi nici o informare explicită a consumatorului în cuprinsul acestui contract şi nici nu poate fi dovedită cu situaţia de fapt, deoarece nu se poate specula asupra atitudinii creditorului în situaţia în care cursul valutar ar fi scăzut sub cel din data acordării, deoarece de la data acordării contractului şi până în prezent această situaţie nu a avut loc.

În ceea ce priveşte soluţia împărţirii echitabile a diferenţelor de curs valutar din momentul încheierii contractului şi până la data scadenţei finale a creditului, recurenţii au susţinut că este de notorietate incidenţa economică pe care a avut-o accesarea unui credit în moneda CHF de către împrumutaţi, persoane care realizează venituri în RON şi sunt neacoperite în mod natural riscului valutar conform definiţiei date de Regulamentul 17/2012 al BNR, art. 3, aşa cum este şi reclamantul din prezenta cauză.

Recurenţii au mai susţinut că o clauză care transferă riscul valutar în integralitate în sarcina clientului este o clauză abuzivă, iar momentul la care la care aceştia s-au raportat a fost, în mod just, cel al încheierii contractului, data când s-a format voinţa juridică a părţilor.

Aplicarea impreviziunii în cazul acestor contracte, este un paradox aparent. Astfel, sunt evocate "atenuări" ale principiului pacta sunt servanda, ceea ce poate părea, a priori, antinomic. În realitate, paradoxul nu este decât aparent, întrucât absolutismul nucleului dur al contractului dat de "voinţa părţilor contractuale -"legea "- nu împiedică un anumit realism care, fără să accepte veritabile excepţii de la principiu, permit totuşi o anumită supleţe şi, deci, temperări sau atenuări.

Recurenţii au invocat caracterul obligatoriu al Deciziei 623/2016 precum şi al Deciziei 62/2017 din care rezultă obligaţia şi competenţa acordată instanţelor de a analiza cauza sub aspectul impreviziunii şi de a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.

Au mai subliniat recurenţii că dezechilibrul semnificativ s-a produs încă din momentul încheierii contractului, iar pe parcursul executării convenţiei acesta s-a transformat într-unul supraadăugat, ceea ce atrage intervenţia instanţei, fiind evident că în prezenta cauză nu se poate discuta de un acord al părţilor sau de o negociere reală şi efectivă. Pentru trecut, în temeiul efectelor nulităţii absolute, se va aplica principiul restitutio in integrum.

Pentru aceste motive, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenţii au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia tardivităţii recursului; a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la data de 26 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol în şedinţa publică din 10 martie 2021, potrivit celor reţinute în încheierea de la acea dată; totodată, la aceeaşi dată, cauza a fost suspendată, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar, ulterior, la 20 octombrie 2021, pricina a fost repusă pe rol, potrivit practicalei prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest sens recurenţii au susţinut, în esenţă, că motivarea hotărârii recurate constă în achiesarea la hotărârea primei instanţe şi reluarea argumentelor acesteia, ceea ce, în practica judiciară şi doctrina de specialitate, echivalează cu lipsa motivării, iar prin încălcarea normei imperative prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. se aduce o vătămare drepturilor recurenţilor, ce nu poate fi sancţionată decât prin anularea actului vătămător (hotărârea recurată).

Înalta Curte reţine că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe.

Însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate de apelanţii-reclamanţi nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Prin urmare, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Analizând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe în privinţa acelei părţi din clauza de la art. 8.1 din contractul de credit, potrivit căreia:

"Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), fără a exista consimţământul împrumutatului", aceasta neavând caracter abuziv.

Înalta Curte reţine că art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, sub condiţia ca această modificare să se facă în baza unui motiv întemeiat şi prevăzut în contract.

În speţa de faţă, modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, cu prezentarea unor elemente de identificare (ex. EURIBOR/LIBOR/BUBOR etc.), această clauză fiind clară, deci corespunzător descrisă, oferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi modificată.

Aşa cum a argumentat instanţa de prim control judiciar, indicii Euribor, Libor, Bubor pot constitui un motiv întemeiat ce ar putea fi specificat în contractele de credit, fiind vorba despre indicatori obiectivi, independenţi de vreo decizie de natură subiectivă a băncii.

Se reţine că motivul specificat în contract este suficient de clar permiţând realizarea unui control adecvat şi dând posibilitatea instanţei să stabilească dacă modificarea dobânzii este justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Or, motivul specificat în contract îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una clară, neechivocă, modificarea dobânzii realizându-se în baza unor indicatori obiectivi.

Prin urmare, partea din clauza de la art. 8.1 din contract, redată anterior, nu poate fi considerată abuzivă.

Apoi, Înalta Curte reţine că nu se poate da curs solicitării recurenţilor în sensul de a se recalcula dobânda conform formulei propuse de către aceştia, respectiv LIBOR 3M + 2,9067 p.p., şi, în consecinţă, de a se restitui diferenţa de dobândă achitată în plus peste dobânda calculată potrivit formulei redate.

Se constată că, în mod corect, a statuat instanţa de apel în acord cu tribunalul că, reţinând caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv a caracterului variabil al dobânzii "în conformitate cu politica Băncii", judecătorul nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor contractante şi modifica conţinutul unei clauze contractuale prin specificarea unei formule de calcul al dobânzii, cum este cea precizată de apelanţii reclamanţi.

Astfel, Înalta Curte constată, în primul rând, că a fost reţinut caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, numai în ceea ce priveşte sintagma dobânda este variabilă "în conformitate cu politica Băncii", iar, în al doilea rând, chiar dacă s-a reţinut acest caracter abuziv, instanţa de judecată nu poate dispune recalcularea dobânzii potrivit modalităţii de determinare arătate de reclamanţi, întrucât s-ar interveni în acordul de voinţă al părţilor contractante.

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fíe prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 este transpunerea în dreptul intern a art. 6 din Directiva 93/13/CEE, care prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Trebuie menţionat că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino, s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Înalta Curte constată că prin acceptarea formulei de calcul a dobânzii propuse de către reclamanţi, respectiv LIBOR 3M + 2,9067 p.p., s-ar nesocoti acordul de voinţă al părţilor, în condiţiile în care la data încheierii contractului s-a convenit o dobândă la nivelul de 5,7%, modificarea acesteia fiind raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract.

Aşa fiind, în mod corect a constatat instanţa de apel că dispoziţia privind obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 5,7% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului, reprezintă o ingerinţă în conţinutul contractului de credit. Aceasta întrucât admiterea unei asemenea cereri a reclamanţilor echivalează cu stabilirea că dobânda contractuală este egală cu dobânda iniţială de 5,7%/an, o dobândă fixă, pe toată perioada contractuală până la modificarea clauzei privind modul de calcul al dobânzii. Or, în acest fel s-ar contrazice acea parte a clauzei potrivit căreia dobânda contractuală este variabilă, încălcându-se principiul forţei obligatorii a contractului, precum şi jurisprudenţa CJUE privind interdicţia instanţei de modificare a clauzelor contractuale (Cauza C-618/10).

Prin urmare, chiar dacă unele clauze contractuale au fost declarate abuzive, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Referitor la remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, a interpretat corect dispoziţiile legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului între părţi, în speţă, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală fiind o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 9.1 din Contractul de credit ce prevede perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurenţilor, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de dispoziţiile legale menţionate în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanţa de apel a reţinut că, în speţă, comisionul de acordare reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de către bancă în vederea acoperirii costului operaţiunilor pe care banca le efectuează în legătură cu acordarea creditului şi că aceste servicii se referă la analizarea documentaţiei prezentate de client pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a creditului. De asemenea, s-a reţinut că această clauză este exprimată în mod clar atât din punctul de vedere al raţiunii pentru care este perceput comisionul, respectiv pentru acordarea creditului, cât şi sub aspectul modului de calcul al sumei percepute cu acest titlu, fiind menţionat procentul de 2% din suma împrumutată iniţial.

Reprezentând contravaloarea unor servicii prestate în mod real de către bancă în vederea acordării creditului, instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor şi nici reaua-credinţă a băncii.

Înalta Curte constată că pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acodare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit, iar obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se modul de calcul al sumei percepute cu acest titlu, fiind menţionat procentul de 2% din suma împrumutată iniţial, nu se poate considera ca împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că acesta a fost prevăzut în contractul de credit fără să se evidenţieze funcţia şi destinaţia comisionului.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de acordare credit, precum şi metoda de calcul rezultă din stipulaţiile contractuale, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din denumirea acestuia, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisionului în ceea ce îi priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost exprimată în mod clar atât din punctul de vedere al raţiunii pentru care este perceput comisionul, cât şi sub aspectul modului de calcul al sumei percepute cu acest titlu, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte. Prin urmare, instanţa de apel, a constatat, în mod corect, că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor şi nici reaua-credinţă a băncii.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi aduse modului de soluţionare a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea ca abuzivă a clauzei 12.2 din Contractul de credit ce prevede restituirea împrumutului în aceeaşi monedă, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate.

În speţă, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A..

De asemenea, în concordanţă cu cele reţinute în cauza menţionată referitoare la interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/CE/13, la cerinţa ca o clauză dintr-un contract de credit să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, instanţa de apel, în mod corect, a constatat că obligaţia instituită prin clauzele contractuale de restituire a creditului în moneda în care acesta a fost contractat este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, accesibil unui consumator mediu care are posibilitatea de a înţelege potenţialele efecte cu privire la schimbarea valorii în RON a ratelor de credit de restituit în condiţiile în care cursul de schimb CHF-LEU evoluează în sensul aprecierii CHF în detrimentul monedei naţionale.

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut, în acord cu tribunalul, că obligaţia apelanţilor împrumutaţi, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar în materia contractului de împrumut de consumaţie, a cărui varietate o constituie şi contractul de credit bancar, precum şi că părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

În cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că aplicarea principiului nominalismului monetar, consacrat de dispoziţiile art. 1578 C. civ. 1864, are ca efect imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Instanţa de apel a reţinut, în decizia recurată, că nu este aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii şi nici posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creşterea excesivă a cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului. Aceasta având în vedere că variaţia cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă şi care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, atâta timp cât este de notorietate variaţia cursului de schimb valutar al monedei naţionale faţă de alte monede străine, în speţă a CHF.

Înalta Curte reţine că reclamanţii au invocat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, în timp ce impreviziunea are în vedere un contract valabil încheiat, care, urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

De altfel, cererea formulată de reclamanţi nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate şi nici nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Invocarea de către recurenţi, sub aspectul împreviziunii, a caracterului obligatoriu al Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 623/2016 şi nr. 62/2017, nu are nicio relevanţă în cauză, în condiţiile în care, prin formularea criticilor, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante tinzându-se astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Aşa fiind, recurenţii-reclamanţi nu pot susţine cu temei că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material prevăzute de art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, respectiv art. 970 şi 978 din C. civ. din 1864.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1396 A din 27 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.