Buyer's appeal dismissed; penalty clause for late share-price payment upheld at €60,000 per seller

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18 aprilie 2017 şi înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj sub numărul de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei 269.630,4 RON, echivalentul a 60.000 euro, în favoarea reclamantului A., cu titlu de penalităţi în temeiul art. 2.6 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 17 decembrie 2015, obligarea pârâtei la plata sumei de 220.073,6 RON, echivalentul a 49.000 euro, în favoarea lui A., cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 2.5 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 17.12.2015, obligarea pârâtei la plata sumei 269.630,4 RON, echivalentul a 60.000 euro, în favoarea reclamantului B., cu titlu de penalităţi în temeiul art. 2.6 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 17.12.2015, obligarea pârâtei la plata sumei de 220.073,6 RON, echivalentul a 49.000 euro, în favoarea lui B., cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 2.5 din Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 17.12.2015, precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Prin încheierea pronunţată în cauză la data de 8 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar de ambele părţi.

A prorogat pronunţarea asupra cererilor în probaţiune formulate de către pârât privind proba cu interogatoriul reclamanţilor şi proba testimonială cu cei 2 martori propuşi

A pus în vedere pârâtei să depună la dosar înscrisurile încheiate între aceasta şi auditor, prin care acestuia i s-au pus la dispoziţie documentele necesare pentru întocmirea raportului de audit, respectiv să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte actele solicitate de către auditor pentru efectuarea raportului de audit şi scripte din care să rezulte documentele care i-au fost puse la dispoziţie acestuia, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată următor, asigurând comunicarea în acelaşi timp a unui exemplar şi reclamanţilor, în mod direct.

A amânat cauza pentru data de 6 decembrie 2018, sala 249, ora 8:00, termen dat în cunoştinţă părţilor prezente în instanţă.

Prin încheierea pronunţata în cauza la data de 6 decembrie 2018, instanţa de fond a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la termenul anterior, în sensul că reprezentantul pârâtei a susţinut că doar unul dintre martorii propuşi are raport direct cu societatea C., respectiv domnul D. şi nu ambii martori propuşi, cum din eroare s-a consemnat.

A încuviinţat proba cu interogatoriul reclamantului A. şi audierea în calitate de martor a domnului E..

A respins cererea formulată de către pârâtă privind audierea în calitate de martor a domnului D..

A pus în vedere pârâtei ca în termen de 3 zile să depună la dosar adresa de domiciliu al martorului E., în vederea citării acestuia.

A dispus citarea reclamantului A., cu menţiunea "prezenţa obligatorie la interogatoriu" şi a martorului E..

A amânat cauza pentru data de 17 ianuarie 2019, sala 249, ora 8:00, termen dat în cunoştinţă părţilor prezente în instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 485/2019, pronunţată la data de 21.03.2019 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi în consecinţă, pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului A. suma de 269.630,4 RON, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 60.000 de euro, cu titlu de penalităţi de întârziere datorate în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat la data de 17.12.2015, pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului B. suma de 269.630,4 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 60.000 de euro, cu titlu de penalităţi de întârziere datorate în temeiul art. 2.6 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat la data de 17.12.2015.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretenţiile formulate de reclamanţi având ca obiect obligarea pârâtei la plata în favoarea fiecărui reclamant a sumei de 220.073,6 RON reprezentând echivalentul sumei de 49.000 euro, în temeiul art. 2.5 din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni din 17.12.2015.

Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului B. suma de 9.233,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru parţială şi onorariu avocaţial.

Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului A. suma de 6.301,30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Fiecare reclamant în parte a fost obligat să-i plătească pârâtei suma de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând onorariu avocaţial.

S-a constatat intervenită compensarea parţială şi în consecinţă pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului B. suma de 6.853,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar reclamantului A. suma de 3.921,30 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 485/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, şi împotriva încheierii de şedinţă, pronunţată în acelaşi dosar în data de 06.12.2018.

Prin decizia civilă nr. 612/2019 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.A., apelanta fiind obligată să plătească intimatului B. suma de 2.796,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate a formulat recurs pârâta S.C. C. S.A., fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub numărul de dosar x/2017

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa, în principal, a casării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, datorită nemotivării hotărârii, motivării contradictorii şi încălcării flagrante a normelor legale în vigoare la data respectivă, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii, iar în subsidiar, a casării hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, cu respingerea în integralitate a cererii introductive, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că nelegalitatea sentinţei atacate rezidă în încălcarea grosolană de către instanţa de judecată a prevederilor legale indicate în conţinutul recursului.

Astfel, în ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 6 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., motivând soluţia de respingere a apelului prin aceea că între martorul propus spre audiere, D., şi recurenta-pârâtă ar exista interese comune, ce derivă din faptul că martorul era, la momentul respectiv, Preşedintele Directoratului societăţii C. şi că aceasta din urmă era controlată de către recurentă, prin deţinerea unei participaţii de 99% din capitalul social. S-a reţinut totodată că cele două societăţi fac parte din acelaşi grup de interese, ceea ce ar crea premisele existenţei unei legături de interese.

Recurenta-pârâtă a arătat că faptele care trebuiau dovedite cu acest martor priveau aspectele legate de modul în care s-a derulat tranzacţia dintre părţi, modul în care s-au realizat procedurile după semnarea contractelor dintre acestea, precum şi aspectele pe care martorul le cunoaşte în legătură cu situaţia anterioară momentului vânzării, având în vedere că martorul a fost unul dintre vânzătorii societăţii achiziţionate de către recurentă.

Recurenta-pârâtă a criticat faptul că instanţa de fond şi de apel nu au verificat aspectul anterior menţionat şi nu au făcut vorbire despre acesta în motivarea respingerii probei cu martorului, deşi aspectele cunoscute de către martor erau relevante, din perspectiva apărărilor formulate de recurenta-pârâtă în cadrul prezentului dosar privind excepţia de neexecutare a contractului.

S-a arătat că nu există nici măcar posibilitatea unei legături de interese între martorul propus şi recurenta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât la nivel naţional şi european nu este reglementat sau definit grupul de interese, ci grupul de interese economic (Legea nr. 161/2003 şi Regulamentul CEE 2137/85), definit ca fiind "o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective".

De asemenea, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celui de al doilea argument invocat prin motivele de apel, referitor la împrejurarea că instanţa de fond, deşi nu a audiat martorul, a motivat hotărârea, nelegal şi contradictoriu, în baza declaraţiei date de acelaşi martor D. într-un alt dosar.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 612/2019, a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, a precizat ca prima instanţă a reţinut, în motivarea sentinţei, că în speţă există autoritate de lucru judecat, raportat la soluţia pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2017, reţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

În cadrul apelului promovat, pârâta a afirmat că, atât timp cât hotărârea judecătorească pe care instanţa doreşte să o reţină cu putere de lucru judecat în prezenta speţă nu este definitivă, nu poate fi vorba despre o impunere a acesteia cu putere de lucru judecat şi, prin urmare, instanţa de fond avea obligaţia să facă o analiză proprie a cauzei cu care a fost învestită, însă instanţa de apel a respins apelul promovat, reţinând că prima instanţa ar fi dat eficienţă nu dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., ci dispoziţiilor art. 430 alin. (4) din C. proc. civ., respectiv efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă a susţinut că o asemenea interpretare este contrară dispoziţiilor legale, deoarece în cadrul dosarului nr. x/2017 nu se poate vorbi despre autoritate de lucru judecat, dosarul nefiind soluţionat definitiv.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte caracterul provizoriu al autorităţii de lucru judecat, a arătat că efectul autorităţii de lucru judecat reglementat expres de art. 431 din C. proc. civ. priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti definitive, art. 431 fiind subsecvent art. 430 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, arătând că, în măsura în care se valorifică acest efect, instanţa va soluţiona cauza pe fond, nu în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, însă va fi ţinută de cele statuate în hotărârea anterioară, ca de un dat juridic (lucru judecat), pe care nu îl mai poate pune în discuţie şi nu îl mai poate tranşa diferit, acest "dat" reprezentând punctul de pornire de la care instanţa urmează să îşi dezvolte raţionamentul juridic, în funcţie de circumstanţele concrete ale noii pricini deduse judecăţii.

În speţă, instanţa de fond şi instanţa de apel au dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în dosarul nr. x/2017, deşi decizia civilă pronunţată în cadrul acestui dosar a fost atacată cu recurs, fiind format dosarul cu acelaşi număr pe rolul înaltei Curţi, care l-a declarat recursul admisibil în principiu.

Ca atare, în mod nelegal, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 430 şi 431 din C. proc. civ., instanţa de apel a considerat temeinic modul în care prima instanţă a procedat, în legătură cu acest raţionament fiind incident, în opinia recurentei-pârâtei, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. î pct. 8 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel, au aplicat greşit dispoziţiile art. 1266 - 1270 C. civ., cu privire la interpretarea contractelor.

Pornind de la aceste texte legale, aplicabile speţei, instanţele aveau obligaţia de a analiza contractul de vânzare-cumpărare acţiuni şi Memorandumul semnat de părţi, prin raportare la clauzele acestora.

Potrivit dispoziţiilor punctului 2.23 din Memorandum, părţile au stabilit ca toate clauzele să fie interpretate în mod unitar, fiind indisolubil legate unele de altele, nu aşa cum le-au analizat instanţele anterioare, în mod separat, extrase din context.

Potrivit înţelegerii părţilor, acestea au convenit asupra unui preţ, ce urma a fi achitat în tranşele stabilite, sub condiţia îndeplinirii de către intimaţii-reclamanţi a obligaţiei ca, urmare raportului de audit, cuantumul rezultat al datoriilor să nu depăşească suma de 11 milioane RON la data de 4 decembrie 2015, iar în caz de depăşire a sumei menţionate a datoriilor, urma să intervină o scădere a preţului tranzacţiei, conform art. 4.4.1.2. din Memorandum, cu valoarea sumei considerate de raportul de audit ca depăşind datoriile de 11.000.000 RON, agreate de către părţi, din care trebuia să se scadă şi suma reprezentând maxim 30.000 RON, aferentă costurilor transferului dreptului de proprietate, astfel cum este reglementat la art. 5.

În plus, se mai arată că suma excedentară va fi suportată de vânzători proporţional cu valoarea rămasă de încasat (86,42% F. S.A., 7,49% A. şi 6,08% B.).

Prin urmare, aprecierea instanţei de apel, în sensul că raportul de audit a fost stipulat doar ca o "favoare" pentru recurenta-pârâtă şi că nu a avut nicio influenţă asupra preţului, este nelegală.

Recurenta-pârâtă a apreciat falsă susţinerea că raportul de audit era unul pur informativ şi fără vreo relevanţă în stabilirea preţului, arătând că, pentru realizarea raportului, erau necesare documentele suport ce se aflau în posesia intimaţilor-reclamanţi, în calitatea lor de administratori ai societăţii achiziţionate şi vânzători.

Rezultă că realizarea raportului de audit, ale cărui concluzii puteau influenţa preţul, predarea documentelor societăţii achiziţionate şi plata restului de preţ trebuiau considerate ca fiind esenţiale, aspect confirmat şi de către părţile adverse prin toate poziţiile expuse în scris şi prin răspunsurile la interogatoriu.

Astfel, recurenta-pârâtă a considerat motivarea instanţelor de fond ca nelegală, deoarece au schimbat total nelegal voinţa concordantă a părţilor cu privire la înţelegerea care a avut loc între acestea.

A subliniat că, nepredarea documentelor societăţii achiziţionate echivalează cu nepredarea bunurilor, obiect al contractului de vânzare, deoarece obiectul contractului viza achiziţionarea tuturor acţiunilor societăţii achiziţionate, care înglobează şi dreptul de proprietate asupra bunurilor acestei societăţii.

Ca atare, obligaţia vânzătorilor privitoare la predarea documentelor societăţii achiziţionate era esenţială, rezultând din contractul de vânzare încheiat între părţi, cu atât mai mult cu cât părţile au stabilit şi termene până la care documentele trebuiau a fi evaluate în cadrul auditului.

Chiar dacă nu rezultă, în mod expres, că părţile au condiţionat executarea obligaţiei de plată a restului de preţ de obligaţia vânzătorilor de a preda documentele societăţii achiziţionate, din modul de redactare a clauzelor contractelor şi interpretarea lor coroborată rezultă cu evidenţă că, în fapt, s-a realizat o astfel de condiţionare.

Prin urmare, chiar dacă părţile au stipulat cuantumul restului de preţ şi tranşele ce urmau a fi achitate după realizarea auditului, ba mai mult, au emis şi instrumente de plată a acestora, în cazul în care nivelul datoriei societăţii achiziţionate era superior celui agreat, mecanismul de stabilire a preţului urma să-­şi producă efectele, iar, în final, ceea ce rămânea de plătit era inferior tranşelor agreate şi instrumentelor de plată emise, ce urmau a fi înlocuite de către recurenta - pârâtă cu altele, în valoarea stabilită după ajustarea preţului.

În consecinţă, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a aplicat greşit şi părtinitor dispoziţiile art. 1266 -1269 C. civ. privitoare la interpretarea clauzelor contractului, apreciind, fără temei, că obligaţia de predare a documentelor societăţii ar fi neesenţială şi nu ar justifica neexecutarea obligaţiei pârâtei de plată.

Totodată, a arătat că instanţa de apel nu a observat că nerealizarea raportului de audit la data de 20 februarie 2016 s-a datorat nepredării documentelor societăţii achiziţionate, aspect recunoscut chiar de către intimatul-reclamant A. şi dovedit prin înscrisurile întocmite de părţi, depuse la dosarul cauzei, din care rezultă declararea tranşei a doua de plată, înlocuirea biletelor la ordin, etc.

Ca atare, reţinerile instanţei de apel privitoare la culpa recurentei-pârâte în nefinalizarea raportului de audit sunt total neavenite şi dovedesc, o dată în plus, că instanţa nu a studiat temeinic probaţiunea administrată în primul ciclu procesual.

Făcând referire la aspecte ce rezultă din probele administrate, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de judecată nu a fost învestită cu analizarea situaţiilor financiare şi nu a dispus în cauză o expertiză contabilă sau fiscală, care să statueze asupra nivelului datoriilor.

Cu privire la solicitarea de reducere a clauzei penale, a precizat recurenta-pârâtă că deşi ipoteza reducerii penalităţilor este avută în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 1541 lit. b) C. civ., iar nu în baza prevederilor art. 1541 lit. a) C. civ., astfel cum din eroare a indicat, eroarea este una scuzabilă, cererea sa vizând solicitarea de reducere a clauzei penale, apreciată ca fiind excesivă, ipoteză avută în vedere exclusiv de art. 1541 lit. b) C. civ.

Pe de altă parte, în mod greşit instanţa de apel nu a făcut aplicarea 1541 lit. b) C. civ. şi nu a considerat ca fiind vădit excesivă o clauză care prevede o penalitate în cuantum de 1.000 euro/zi de întârziere, în condiţiile în care pretinsa întârziere a fost de doar 52 zile, iar în cele 52 zile nivelul penalităţii depăşeşte nivelul obligaţiei principale.

Prin întâmpinarea înregistrată la 10 martie 2020, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a soluţiei dispuse de către instanţa de apel. Au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., în conţinutul căruia s-a opinat că susţinerile invocate de recurenta-pârâtă privind neaplicarea sau greşita aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., a dispoziţiilor art. 1266 -1270 C. civ. şi a textului 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. nu pot fi analizate în recurs, întrucât se referă la maniera de apreciere a instanţelor de fond asupra administrării şi interpretării probelor, respectiv la elemente de temeinicie ale deciziei recurate, ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs. Criticile privind încălcarea autorităţii de lucru judecat se încadrează în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar criticile vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra celui de al doilea argument invocat în apel, referitor la valorificarea de către instanţa de fond a declaraţiei date de martorul D. într-un alt dosar, pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta-pârâtă şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Ambele instanţe de fond au reţinut în mod concordant circumstanţele factuale în care s-a născut litigiul dedus judecăţii.

Astfel, la data de 17.12.2015, între reclamanţii A. şi B., pe de o parte, în calitate de vânzători, şi pârâta C. S.A., în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni având ca obiect pachetul de acţiuni deţinut de vânzători la S.C. G. S.A.. Reclamanţii a înstrăinat pârâtei acţiuni numerotate de la 1 la 155 inclusiv, cu o valoare nominală de 3000 de RON fiecare, reprezentând 13,44 % din capitalul social subscris, preţul negociat la care s-a realizat vânzarea acţiunilor fiind de 3.371,43 RON/acţiune.

Preţul total al tuturor acţiunilor vândute stabilit de comun acord între cumpărător şi vânzători este menţionat în cuprinsul contractului ca fiind de 488.857,84 RON, care, împărţit, reprezenta suma de 269.714,67 RON pentru vânzătorul A. şi suma de 219.143,17 RON pentru vânzătorul B., stabilirea preţului cuvenit fiecărui vânzător făcându-se în raport cu numărul de acţiuni deţinute şi înstrăinate de fiecare din capitalul social al persoanei juridice, preţul pe acţiune fiind de 3.371,43 RON.

Cu referire la preţ, în cuprinsul contractului la art. 2 s-a menţionat faptul că urma să fie achitat în 3 tranşe, prima, în valoare de 146.657,37 RON, reprezentând 30% din valoarea totală, fiind achitată la data semnării contractului, din această sumă 80.914,40 RON fiind plătiţi către reclamantul vânzătorul A., iar 65.742,95 RON către reclamantul B., reţinându-se impozitul aferent.

Celelalte două tranşe, de valori egale, aveau scadenţa la 27.02.2016 şi la 30.05.2016, însă au fost achitate la alte date decât cele convenite iniţial, reclamanţii arătând în cuprinsul cererii introductive că au acceptat două amânări la plata celei de-a doua tranşe, prin faptul că au acceptat ca pârâta să înlocuiască biletele la ordin ce au fost predate cu titlu de garanţie cu alte bilete la ordin, cu o altă scadenţă. Prima amânare a prelungit scadenţa obligaţiei de plată a celei de-a doua tranşe de la data de 27.02.2016 la data de 30.03.2016, iar cealaltă a prelungit noua scadenţă stabilită pentru data de 30.03.2016 până la data de 11.04.2016. Pârâta a acceptat înlocuirea biletelor la ordin, reclamanţii introducând la plată biletele la data de 14.04.2016, deşi scadenţa lor era la data de 11.04.2016, banca refuzând plata din lipsă totală de disponibilităţi.

Drept urmare reclamanţii au demarat procedura executării silite împotriva cumpărătoarei adresându-se executorului judecătoresc, astfel încât plata celei de-a doua tranşe din preţul de vânzare-cumpărare al acţiunilor s-a realizat pe calea executării silite în dosarele execuţionale nr. x/2016 şi y/2016, la data de 02.06.2016.

Cât priveşte ceea ce priveşte a treia rată din preţ, rată care era scadentă conform prevederilor contractuale la data de 30.05.2018, aceasta a fost încasată la data de 08.06.2016, prin plata voluntară efectuată de pârâtă, în condiţiile în care biletele la ordin introduse la plată la data de 07.06.2016 au fost refuzate de bancă din cauza lipsei de disponibil.

La pct. 2.5 din contract s-a prevăzut faptul că:

"Pentru garantarea achitării restului de preţ, astfel cum este menţionat, Cumpărătorul va emite la data semnării prezentei convenţii 4 bilete la ordin drept garanţie pentru executarea obligaţiei de plata a Cumpărătorului. Biletele la ordin vor rămâne în custodia H. S.R.L. şi vor putea fi utilizate în condiţiile prevăzute în convenţia de custodie încheiata în acest sens de Vânzător si Cumpărător cu custodele. Imposibilitatea de utilizare a biletelor la ordin din orice motiv, altul decât cele prevăzute in convenţia de custodie, atrage în sarcina Cumpărătorului obligaţia de a achita Vânzătorului despăgubiri în cuantum de 1.000 euro/zi până la plata sumei. În cazul în care Vânzătorul utilizează biletul la ordin in alte condiţii decât cele menţionate în convenţia de custodie, va achita cumpărătorului despăgubiri în cuantum de 1.000 euro/zi până la restituirea sumei încasate nejustificat prin introducerea la plata a biletului la ordin".

În cuprinsul contractului, la pct. 2.6, de comun acord au inserat o clauză penală, potrivit căreia s-a menţionat de către părţi faptul că pentru încasarea cu întârziere a restului de preţ de către vânzătoare, cumpărătoarea datorează penalităţi de întârziere de 1.000 euro/zi de întârziere, excluzând termenul de decontare interbancară.

Cererea dedusă judecăţii a fost întemeiată de reclamanţi pe acest două clauze contractuale, pretenţiile ce fac obiectul cererii cu care instanţa a fost învestită vizând doar obligarea pârâtei, în calitate de cumpărător, la plata penalităţilor de întârziere cuantificate contractual în cuprinsul clauzei penale şi a despăgubirilor aferente formulate în temeiul prevederilor pct. 2.5 din contract.

De asemenea, s-a reţinut că între reclamanţi, în calitate de intimaţi, şi pârâtă, în calitate de contestatoare, au fost purtate două litigii în dosarele nr. x/2016 şi y/2016, în cadrul cărora contestatoarea S.C. C. S.A. a invocat dolul, ca viciu de consimţământ la emiterea biletului la ordin aferent tranşei a doua şi excepţia de neexecutare a obligaţiei asumate de reclamantă prin contract, referitoare la predarea documentelor pentru întocmirea raportului de audit, susţinând că vânzătorii "nu şi-au îndeplinit obligaţia principală de a preda toate documentele companiei achiziţionate, iar la momentul predării biletului la ordin pus în executare, creditorul ştia că nu şi-a îndeplinit obligaţiile stipulate în MOU şi, mai mult, ştia că nu şi le va îndeplini, cunoscând faptul că lipsa predării tuturor documentelor va determina imposibilitatea auditorului de a prezenta un raport…" astfel cum rezultă din cuprinsul contestaţiei, menţionat în sentinţa civilă nr. 9121/211/2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca în baza căreia a fost respinsă contestaţia la executare formulată împotriva actelor de executare silită demarate de creditorul A., în dosarul execuţional nr. x/2016 al SCPEJ I..

Pornind de la această precizare a situaţiei de fapt şi a limitelor cererii de chemare în judecată, se constată că recursul este nefondat, criticile formulate neputând fi primite.

Astfel, aşa cum s-a opinat în conţinutul raportului asupra admisibilităţii recursului, susţinerile recurentei-pârâte privind neaplicarea sau greşita aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., în legătură cu care se impune a fi verificată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt, în realitate, critici privitoare la greşita apreciere de către instanţa de apel a existenţei unei legături de interese între martorul propus spre audiere, D., şi recurenta-pârâtă, legătură derivând din faptul că martorul era, la momentul respectiv, Preşedintele Directoratului societăţii C. şi că aceasta din urmă era controlată de către recurentă, prin deţinerea unei participaţii de 99% din capitalul social.

Or, instanţa de judecată este cea care are rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor şi una din părţi, de natură a justifica respingerea martorului propus, evaluarea fiind făcută prin raportare la relaţiile juridice dintre părţi şi interesul pe care l-ar avea faţă de rezultatul procesului.

Potrivit art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei investite cu o cale devolutivă de atac, astfel că doar invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor şi administrarea acestora ar putea constitui critici de nelegalitate, situaţie nerealizată în cauză.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile pe care recurenta - pârâtă le formulează în legătură cu neaplicarea sau greşita aplicare a prevederilor art. 1266 -1270 C. civ. şi a textului 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., susţinerile din recurs vizând interpretarea dată de instanţele de fond probelor, în examinarea excepţiei de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, respectiv aspecte de temeinicie a deciziei recurate, ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, criticând interpretarea părtinitoare a clauzelor contractuale, respectiv greşita reţinere a caracterului neesenţial al obligaţiei contractuale de predare a documentelor, precum şi menţinerea clauzei penale la cuantumul convenit de părţi, contrar solicitării pârâtei de reducere a acesteia, faţă de caracterul pretins excesiv, recurenta se raportează la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, tinzând la reanalizarea acesteia, argumentele dezvoltate nerelevând nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, din perspectiva motivului de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că singurele motive de nelegalitate care pot fi supuse judecăţii pe calea recursului sunt cele privind faptul că ambele instanţe de fond au dat în mod greşit eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în raport cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, deşi decizia civilă pronunţată a fost atacată cu recurs, aspect ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi aspectul referitor la valorificarea de către instanţa de fond a declaraţiei date de martorul D. într-un alt dosar, contrar constatării referitoare la existenţa unei legături de interese a acestui martor cu partea, critică ce poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., privitoare la existenţa unor motive contradictorii.

Sub primul aspect, se reţine că, deşi noul C. proc. civ. nu face distincţia între autoritate de lucru judecat definitivă şi autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. proc. civ., întrucât din definiţia dată de alin. (1) al art. 430, coroborată cu prevederile cuprinse în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol se desprinde ideea efectului provizoriu al autorităţii de lucru judecat, în sensul că hotărârea judecătorească se bucură provizoriu de autoritate de lucru judecat, în măsura în care instanţa a dispus prin aceasta cu privire la o măsură provizorie ori când hotărârea este supusă apelului sau recursului, urmând a se consolida sau desfiinţa în funcţie de soluţia dată căii de atac.

Totodată, din dispoziţiile art. 430 alin. (5) C. proc. civ., rezultă că autoritatea de lucru judecat este definitivă până la momentul la care hotărârea atacată cu contestaţie în anulare sau revizuire va fi înlocuită cu o alta.

Înalta Curte constată că sunt corecte susţinerile recurentei - pârâte, privitoare la faptul că, la data pronunţării deciziei recurate, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 427/14.03.2018 (Tribunalul Specializat Cluj, dosar nr. x/2017), avea un caracter provizoriu, în condiţiile în care hotărârea era supusă recursului, cale de atac care a şi fost exercitată de recurenta-pârâtă din prezenta cauză.

Sub acest aspect, nu poate fi primită apărarea intimaţilor-reclamanţi, potrivit căreia, pe baza distincţiei între autoritatea de lucru judecat şi lucrul judecat, aceasta din urmă ar dobândi caracter definitiv de la data soluţionării căii ordinare de atac a apelului, spre deosebire de autoritatea de lucru judecat care devine definitivă odată cu rămânerea definitivă a hotărârii.

În noul C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată ca efect al hotărârii judecătoreşti şi se prezintă, potrivit art. 431 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în două aspecte:un aspect negativ, care presupune tripla identitate de părţi, de obiect şi de cauză a celor două cereri şi care instituie un fine de neprimire, şi un aspect pozitiv, care presupune că existenţa unei hotărâri poate fi invocată în cadrul altui proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când este adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior.

Însă, constatarea că autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 427/14.03.2018 era provizorie la data pronunţării deciziei atacate în cauza de faţă, nu poate fundamenta soluţia de casare solicitată de recurenta-pârâtă, în condiţiile în care această hotărâre a rămas definitivă în data de 18.06.2020, prin respingerea recursului pârâtei, autoritatea de lucru judecat consolidându-se retroactiv.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de apel, ca de altfel şi prima instanţă, nu s-au limitat la a reda chestiunile dezlegate în cadrul litigiului anterior, ci au procedat la o analiză proprie a cauzei deduse judecăţii, pornind de la anumite aspecte ale relaţiei contractuale care fuseseră deja dezlegate.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, din analiza coroborată a clauzelor celor două convenţii, că părţile nu au înţeles să condiţioneze executarea obligaţiei de plată a diferenţei de preţ la termenele stabilite nici de realizarea efectivă a raportului de audit, nici de data realizării acestuia, voinţa părţilor fiind de a conferi un aspect esenţial obligaţiei de plată a preţului la termenele stabilite, independent de întocmirea sau nu a raportului de audit, ceea ce face culpabilă neîndeplinirea obligaţiei de achitare la scadenţă a celor două tranşe din preţ.

Cât priveşte aspectul referitor la valorificarea de către instanţa de fond a declaraţiei date de martorul D. într-un alt dosar, pe care recurenta-pârâtă îl socoteşte în contradicţie cu constatarea referitoare la existenţa unei legături de interese a acestui martor cu partea, Înalta Curte constată că hotărârea atacată şi argumentaţia instanţei de apel nu se întemeiază pe declaraţia extrajudiciară menţionată, referirea la aceasta regăsindu-se în hotărârea primei instanţe, în contextul evidenţierii aspectelor tranşate în litigiul anterior, astfel că aspectul de nelegalitate sesizat nu poate fi primit.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta - pârâtă la plata a 2796,5 RON cheltuieli de judecată către fiecare dintre intimaţii-reclamanţi A. şi B., reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea recursului (onorariu avocat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 612/2019 din 28 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. la plata sumei de 2796,5 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Obligă recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. la plata sumei de 2796,5 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.