Defendant’s appeal rejected; bonus award of 1,077,978 RON for stock options under mandate contract upheld.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine şi constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 811 din 25.06.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.077.978,00 RON, reprezentând contravaloarea brută a 60.000 O.A.V.T. (Opţiuni pe Acţiuni Virtuale Transelectrica) din pachetul de 90.000 O.A.V.T. acordat la data de 15.11.2014, cu titlu de bonus de performanţă în baza Contractului de mandat nr. x/13.11.2013, reprezentând ultimele două tranşe; a 70.000 O.A.V.T. din pachetul de 90.000 O.A.V.T, acordat la data de 15.11.2015, cu titlu de bonus de performanţă în baza Contractului de mandat nr. x/13.11.2013: 10.000 O.A.V.T. aferente primei tranşe şi 60.000 O.A.V.T. reprezentând ultimele două tranşe; a obligat pârâta la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente raporturilor între profesionişti începând cu data de 15.11.2016 pentru cea de-a doua tranşă de 30.000 O.A.V.T, acordate în anul 2014 şi pentru cele 10.000 O.A.V.T. acordate în anul 2015 şi neachitate, 15.11. 2017 pentru cea de-a doua tranşă 30.000 O.A.V.T, acordate în anul 2015 şi pentru cea de-a treia tranşă de 30.000 O.A.V.T. acordate în anul 2014, 15.11.2018 pentru cea de-a treia tranşă de 30.000 O.A.V.T. acordate în anul 2015 şi până la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 22.303,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE - TRANSELECTRICA S.A., care a fost respins prin decizia nr. 222A din 8 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE - TRANSELECTRICA S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în totalitate a deciziei civile atacate, iar pe fondul cauzei pronunţarea unei hotărâri prin care să se respingă în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de intimatul-reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru început, recurenta a prezentat parcursul litigios al dosarului.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, recurenta a susţinut că decizia atacată este netemeinică, nefiind în concordanţă cu probele administrate, şi nelegală, întrucât instanţa de apel nu a identificat, interpretat şi aplicat corect normele legale de drept material incidente.

Concretizând, a arătat că a încheiat cu intimatul contractul de mandat nr. x/13.11.2013. De asemenea, a arătat că intimatul a semnat contractul în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere (numit prin Hotărârea AGA nr. 4/30.05.2014 pentru 4 ani), iar mandatul de membru al Consiliului de Supraveghere a încetat la 30.05.2017.

În acest context, a arătat că prin contractul de mandat a fost convenită o remuneraţie constând într-o componentă fixă şi una variabilă, formată din trei elemente.

Apreciază că, în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor contractuale aplicabile, aceasta trebuie să se realizeze pe baza regulilor pe care C. civ. le prevede în materia interpretării contractului, respectiv cele prevăzute de art. 1266 alin. (1) - art. 1268 C. civ.. Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să interpreteze contractul în aşa fel încât să ţină cont de voinţa reală a părţilor la momentul încheierii contractului, să urmărească în mod coordonat şi sistematic sensul prevederilor contractuale şi să dea eficacitate clauzelor vizate.

Sub acest aspect, a susţinut că hotărârea atacată încalcă principiul libertăţii de a contracta, statuat de art. 1169 C. civ.

Astfel, a arătat că, potrivit art. 3.4 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remuneraţiei, conform prevederilor Anexei nr. 1, pentru îndeplinirea criteriilor şi obiectivelor de performanţă aprobate de AGA, prevăzute în planul de administrare şi preluate în planul de management.

Primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remuneraţia variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generala a Acţionarilor. Deci, intenţia reală a părţilor la momentul aprobării şi încheierii contractelor de mandat a fost de a condiţiona plata tuturor componentelor remuneraţiei mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remuneraţiei.

A mai susţinut recurenta că potrivit art. 13 din contractul de mandat, acesta se completează cu orice alte prevederi legale incidente, iar conform art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, elementele componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, a apreciat că art. 3.4 din contract, coroborat cu art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011, nu poate fi interpretat decât în sensul în care, atât timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte elemente.

A mai susţinut recurenta că intimatul nu a dovedit, conform art. 249 C. proc. civ., îndeplinirea condiţiilor pentru a beneficia de bonusul de performanţă care face obiectul prezentului litigiu.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu au fost îndeplinite condiţiile pentru acordarea bonusului, subliniind că răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilităţii, astfel că părţile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar şi în condiţiile în care au stipulat în mod expres în contract cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul de a uza de mijloacele legale pentru a-şi acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.

Astfel, contractul de mandat nu este doar un simplu acord al voinţelor, ci reprezintă interesele reunite ale părţilor, ale căror prestaţii trebuie să fie proporţionale şi coerente, pentru a se asigura echilibrul contractual, cu atât mai mult cu cât contractul în discuţie este unul încheiat pe termen lung, cu executare succesivă, caracterizat prin continuitate, încredere şi asumare a riscurilor.

Tot în sensul neîndeplinirii de către intimat a obligaţiilor contractuale şi, implicit, a criteriilor care conduceau la acordarea bonusului, a susţinut că din situaţiile financiare şi datele din planul de administrare rezultă că au fost stabiliţi indicatori de performanţă care urmau să fie avuţi în vedere la acordarea componentei variabile, precum şi obiectivul aferent fiecărui an, începând din 2014 până în 2017.

În plus, susţine că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat apărările recurentei din care ar rezulta că intimatul-reclamant revendică sume de bani aferente perioadei anului 2014 şi anului 2015, anterioare datei hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acţionarii societăţii au decis că bonusul de performanţă nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri.

A precizat recurenta că bonusul de performanţă poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenţi primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii. Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

Aceasta, întrucât pachetul O.A.V.T. nu are nicio valoare la acordare (sunt opţiuni pe acţiuni virtuale), dar urmează să capete una concretă odată cu depunerea cererii de valorificare, când se poate evalua plus-valoarea adusă de către mandatar acţiunilor Transelectrica, dependent de îndeplinirea indicatorilor de performanţă asumaţi contractual, prin planul de administrare. În opinia recurentei, dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remuneraţiei este autonom, atunci mandatarii ar putea urmări în exercitarea mandatului doar propriile interese.

Arată că, raportat la dispoziţiile art. 1350 din C. civ., proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând că nu există performanţă din partea reclamantului. Mai susţine că, din analiza datelor financiare, precum şi a obiectivelor de performanţă, ar rezulta că recurenta a dovedit faptul că activitatea desfăşurată şi mijloacele utilizate au fost insuficiente şi necorespunzătoare, astfel că, din punct de vedere legal, suntem în situaţia neexecutării obligaţiilor de mijloace, rezultatul urmărit nefiind obţinut.

Conchide recurenta că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, prin urmare, interpretarea şi constatările instanţei de apel, dar şi ale instanţei de fond, fiind total eronate şi nesusţinute de dovezile administrate.

Dintr-un alt punct de vedere, susţine recurenta că decizia este nelegală şi din perspectiva acordării dobânzii legale penalizatoare, întrucât dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind aplicabile doar în raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, arată că raportul juridic dintre recurentă şi reclamant, în calitatea acestuia de membru în Consiliul de supraveghere este un raport între un profesionist şi o persoană fizică, intimatul-reclamant nefăcând dovada că se încadrează în noţiunea de profesionist, în sensul art. 2 alin. (2) C. civ. şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

La 11 iunie 2021, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele de nelegalitate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 2 iulie 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate de partea adversă şi admiterea recursului.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În recurs, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar observaţiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu şi cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept naţional nu cunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile şi obiectivele de performanţă, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra acestui aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

În controlul de legalitate, instanţa supremă va verifica doar dacă, prin modul în care a fost interpretată convenţia părţilor, a fost încălcat sau nu principiul voinţei interne a semnatarilor actului, reglementat de art. 1266 C. civ., precum şi pretinsa nesocotire a dispoziţiilor O.U.G. nr. 109/2011.

Anexa nr. 1 la contract, adoptată de părţi prin actul adiţional din 13.11.2014, care a completat contractul de mandat, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remuneraţiei variabile, reperele în funcţie de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remuneraţiei, prevăzută de pct. 2.1 din Anexă, se acorda pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii", asumaţi în planul de management pentru fiecare an de mandat, bonusul de performanţă prevăzut de pct. 3.1 din Anexă, se acorda în funcţie de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica pentru acţionarii societăţii, determinat conform clauzelor inserate la pct. 3.2-3.21, iar bonusul colectiv de performanţă, prevăzut de pct. 4.1 din Anexă, pentru fiecare an de mandat, în cazul depăşirii valorii indicatorului de performanţă "EBITDA", asumată prin planul de management, condiţionat de îndeplinirea indicatorului "Total investiţii" asumat prin acelaşi plan.

Deşi de principiu, Înalta Curte recunoaşte că rentabilitatea acţiunilor se poate afla într-o relaţie de dependenţă cu îndeplinirea unor indicatori de performanţă, subliniază că modul de redactare a convenţiei părţilor relevă că voinţa lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remuneraţiei, condiţii specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanţă diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Mai reţine şi că, spre deosebire de remuneraţiile stabilite la pct. 2.1 şi 4.1 din Anexă, pentru a căror acordare părţile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanţă "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" şi "Total investiţii" pentru fiecare an de mandat, acordarea bonusului de performanţă a fost condiţionată doar de rentabilitatea acţiunilor Transelectrica.

În aceste condiţii, constatând că prin voinţa lor, părţile au stabilit ca plata bonusului de performanţă să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificaţi în pct. 2.1 şi 4.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acţiunilor Transelectrica, instanţele de fond nu au încălcat voinţa reală a părţilor; dimpotrivă, au dat eficienţă principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 şi urm. C. civ. şi forţei lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) C. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011, susţinând că potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât atât timp cât unul dintre ele nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condiţiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte.

Dispoziţiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 prevăd, în alin. (2), (3) şi (4), că elementele componentei variabile se stabilesc pe baza unor indicatori de performanţă financiari şi nefinanciari negociaţi şi aprobaţi de adunarea generală a acţionarilor, diferiţi de cei aprobaţi pentru administratorii executivi, determinaţi cu respectarea metodologiei prevăzute la art. 31 alin. (5) şi care urmăresc inclusiv sustenabilitatea pe termen lung a societăţii şi asigurarea respectării principiilor de bună guvernanţă şi că se revizuieşte anual, în funcţie de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare şi de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanţă financiari şi nefinanciari aprobaţi de adunarea generală a acţionarilor, anexă la contractul de mandat.

Iar potrivit art. 38 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, în forma în vigoare la data semnării contractului de mandat, componenta variabilă a remuneraţiei poate consta într-o cotă de participare la profitul net al societăţii, o schemă de pensii ori o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanţă.

Aşadar, aceste texte nu confirmă susţinerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenţei afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertăţii de voinţă, lasă la latitudinea părţilor modalitatea de stabilire a remuneraţiei variabile, indicând doar, cu titlu general, reperele care trebuie să fie avute în vedere atunci când componentele acesteia sunt negociate.

Or, agreând asupra celor trei componente ale remuneraţiei variabile şi asupra indicatorilor de performanţă a căror îndeplinire condiţiona dreptul mandatarului la plata acestor remuneraţii, părţile nu au încălcat prevederile art. 37 şi 38 din O.U.G. nr. 109/2011.

Instanţa supremă reţine că invocarea de către recurentă a prevederilor art. 1350 C. civ., în sensul că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile contractate prin raportare la argumentul potrivit căruia proba neexecutării obligaţiilor este uşor de administrat, situaţiile financiare consolidate demonstrând că nu exista performanţă din partea intimatului, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

De asemenea, nu pot fi analizate nici criticile recurentei prin care se susţine că instanţa de apel a înlăturat, printr-o interpretare greşită, apărările recurentei din care ar rezulta că intimatul-reclamant revendică sume de bani aferente perioadei anului 2014 şi anului 2015, anterioare datei hotărârii AGA nr. 1/23.05.2015, prin care acţionarii societăţii au decis că bonusul de performanţă nu se poate valorifica retroactiv, ci doar de la data acestei hotărâri, întrucât, fără a arăta dispoziţiile legale aplicate greşit de către instanţa de apel, recurenta urmăreşte, în realitate, readministrarea probatoriului, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt cu privire la limita componentei variabile a remuneraţiilor reprezentând un bonus de performanţă în funcţie de rentabilitatea acţiunilor.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale penalizatoare în procentul prevăzut de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta nu contestă de plano curgerea unei dobânzi penalizatoare, ci doar modul de calcul a acesteia ales de instanţa de fond. În încercarea de a înlătura aplicarea acestui text şi a obţine reducerea dobânzii datorate, recurenta susţine că acesta nu ar fi incident decât în situaţia în care ambele părţi ale raportului juridic ar fi profesionişti, iar reclamantului îi lipseşte această calitate, astfel cum este definită legal prin art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013.

Recurenta nu contestă calitatea sa evidentă de profesionist, dar omite să sublinieze faptul că actul juridic dintre părţi este încheiat în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în vederea exercitării de către intimat a unor obligaţii specifice în organizarea şi funcţionarea activităţii sale, ceea atrage incidenţa textului de lege reţinut de instanţele de fond.

De altfel, în indicarea modului de calcul a dobânzii legale penalizatoare, dispoziţiile art. 3 alin. (2)1 şi alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 72/2013, opun categoria raporturilor "dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante" celei a raporturilor "care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi", fără a mai exista alte categorii intermediare, iar, în această antiteză, se poate observa cu uşurinţă că raportul dedus judecăţii nu poate fi guvernat de alte prevederi legale decât cele reţinute de instanţele de fond.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziţii de casare, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE - TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 222A din 8 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.