Arbitration jurisdiction in insurance disputes between professionals: inapplicability of ASF Norm 18/2017 and lack of mandatory arbitration clause

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra cererii de recurs, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat la 04 octombrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei să plătească suma de 11.845,45 RON, reprezentând diferenţa pentru reparaţia autoturismului cu numărul de înmatriculare x, marca x, având număr serie şasiu x, avariat în urma evenimentului rutier din data de 23.05.2019, pentru care s-a făcut cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de despăgubire nr. x, data avizării fiind 31.05.2019, iar cererea formulată la 02.07.2019, precum şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 11.845,45 RON.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi Norma ASF nr. 18/2017, art. 1470 C. civ.

Prin încheierea din 28.05.2020, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, s-au respins, ca neîntemeiate, excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat invocate de pârâta B. S.A.

Prin hotărârea arbitrală nr. 23 din 04 august 2020, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei, fiind obligată pârâta la plata sumei de 11.845,45 RON - sumă care reprezintă diferenţa contravalorii facturii de reparaţie a autoturismului, neachitată.

A fost respins capătul de cerere accesoriu de obligare a pârâtei la plata sumei de 8.528,72 RON - sumă ce reprezintă penalităţile de întârziere de 0,2%/zi de întârziere.

A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de arbitrare, parţiale proporţional cu admiterea cererii de chemare în judecată, în cuantum de 2.906 RON reprezentând: 150 RON taxă înregistrare dosar, 756 RON taxă arbitrală şi 2000 RON onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe a formulat acţiune în anulare pârâta B. S.A., prin care a solicitat anularea sentinţei arbitrale şi a încheierii şedinţei desfăşurată on-line în data de 28.05.2020, prin care s-a constatat, în mod nelegal, competenţa tribunalului arbitral, şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii.

Prin aceeaşi acţiune, pârâta a solicitat şi suspendarea executării atacate, până la soluţionarea acţiunii în anulare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub dosar nr. x/2020, având ca părţi pe reclamanta B. S.A. şi pe pârâta A. S.R.L.

Prin sentinţa nr. 4 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă s-a admis cererea în anulare formulată de reclamanta B. S.A., s-au anulat hotărârea arbitrală şi încheierea din 28.05.2020 atacate, s-a admis excepţia necompetenţei tribunalului arbitral şi s-a trimis cauza la Judecătoria Craiova, competentă material şi teritorial.

Împotriva acestei sentinţe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs pârâta A. S.R.L., apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în considerarea faptului că, raportat la circumstanţele concrete ale speţei, dreptul european era prioritar fără a aduce atingere normelor de drept procesual în materia competenţei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după un scurt istoric al cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale inserate în art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

Susţine că, sub acest aspect, trebuie analizată şi cercetată problema aplicării prioritare a dreptului european în materia asigurărilor/reasigurărilor, transpuse în Norma ASF nr. 18/2017. De asemenea, susţine că este o normă specială, ce nu intră în conflict cu normele de competenţă, în considerarea aplicării prioritare în scopul judecării cu celeritate a numeroaselor litigii în materia asigurărilor.

Consideră recurenta că interpretarea normelor europene trebuie să fie în favoarea consumatorilor - cum este şi cazul în speţă - şi nu conservatoare, rigidă şi obtuză, ceea ce conduce la o reformare/regândire a sistemului judiciar, respectiv la o interpretare modernă, adecvată contemporaneităţii, în concordanţă şi cu spiritul României ca ţară membră a U.E.

Apreciază că Norma ASF nr. 18/2017 prin art. 7 alin. (4) lit. d) reprezintă o normă nouă, specială, de imediată aplicare în contextul spaţiului european, care vine în sprijinul consumatorului în domeniul asigurărilor, în sensul de a beneficia de o judecată rapidă, mai puţin costisitoare.

În continuare, recurenta evocă pasajele nr. 2-4 şi 23 din nota de fundamentare a Directivei nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 ianuarie 2016 privind distribuţia de asigurări (reformare).

Nu în ultimul rând, solicită să se aibă în vedere Directiva (EU) 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului European din 20 ianuarie 20,6 privind distribuţia de asigurări (IDD), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 2.02.2016, care abrogă şi reformează Directiva 2002/92/EC a Parlamentului European si a Consiliului European din 9.12.2002 privind intermedierea în asigurări.

În final, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii în anulare şi păstrarea ca temeinică şi legală a hotărârii arbitrale, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 01.03.2021 .

La 29.03.2021, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 05.04.2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza criticilor formulate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Criticile recurentei-pârâte în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor legale ale art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare sunt nefondate.

Potrivit alin. (3) al art. 7 din Norma ASF nr. 18/2017, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul; soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi normă, "conducerea executivă a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor se asigură de: d) asigurarea participării la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul C., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator".

Instanţa supremă reţine că, art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare stabileşte că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate. Prin urmare, dispoziţiile indicate nu instituie o clauză compromisorie de drept.

Faptul că în cuprinsul acestui articol se menţionează că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul, înseamnă doar că arbitrajul este permis în situaţia persoanelor juridice. Totuşi, aceasta nu semnifică şi faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâtul din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea litigiului de o instanţă arbitrală.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 nu sunt aplicabile litigiului de faţă, întrucât reclamantul este profesionist, iar dispoziţiile invocate sunt aplicabile consumatorilor persoane fizice.

Nu poate fi primită nici susţinerea că Norma nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, Legea nr. 132/2017, deoarece principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant) este un principiu juridic care implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală şi că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv; or, în cauză, Norma nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis Tribunalului arbitral să se considere competent să soluţioneze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părţi. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situaţia în care ar fi vorba despre un text legal care ar fi permis ca, într-o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii în faţa instanţei arbitrale, aceasta să poată fi soluţionată de arbitraj în lipsa unei clauze compromisorii. Cu alte cuvinte, să se fi prevăzut că se poate soluţiona litigiul la instanţa arbitrală, chiar dacă părţile nu au o clauză compromisorie şi nu există nici un compromis.

Faţă de aceste considerente şi în contextul în care curtea de apel a reţinut împrejurarea că, între părţi nu a fost încheiată o convenţie arbitrală, aspect recunoscut şi de recurentă, în mod judicios s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea instanţei de judecată abilitate.

Instanţa supremă reţine că recurenta motivează obligativitatea soluţionării litigiului în procedura arbitrală invocând Directiva nr. 2016/97/CEE privind distribuţia de asigurări (reformare), însă acest text normativ european este inaplicabil raportului juridic născut între doi profesionişti, concluzie care se desprinde din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Directivă, potrivit căruia dispoziţiile directivei stabilesc norme privind accesul la activităţile de distribuţie de asigurări şi reasigurări în Uniune, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) pct. 1 din Directivă, potrivit cărora "distribuţie de asigurări" înseamnă orice activitate care constă în consultanţă cu privire la contracte de asigurare, propunerea de astfel de contracte sau desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea încheierii unor astfel de contracte, în încheierea unor astfel de contracte sau în asistenţă pentru gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de despăgubiri, inclusiv furnizarea de informaţii privind unul sau mai multe contracte de asigurare în conformitate cu criteriile selectate de consumatori pe un site web sau prin alte mijloace de comunicare şi alcătuirea unui clasament al produselor de asigurare, inclusiv comparaţii de preţ şi de produse, sau o reducere la o primă, în cazul în care consumatorul are posibilitatea de a încheia în mod direct sau indirect un contract de asigurare prin utilizarea unui site web sau a altor mijloace de comunicare.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.