Bank's standing to enforce commercial credit risk insurance indemnity via assignment and stipulation for third-party benefit

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 10 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti la plata sumei de 13.308.732 RON, reprezentând indemnizaţia de asigurare în temeiul poliţei de asigurare nr. 426.796 din 30.07.2015, aşa cum a fost modificată prin actele adiţionale subsecvente, pentru intervenirea evenimentului asigurat cu privire la debitorii incluşi în asigurare, C. S.R.L. şi D. S.R.L., precum şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei obligaţiei până la data introducerii cererii de chemare în judecată şi în continuare până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 192 şi urm. C. proc. civ. şi art. 2208 C. civ.

Prin încheierea din 1 octombrie 2018 prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 774 din 25 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata sumei de 13.308.732 RON, reprezentând indemnizaţia de asigurare datorate în temeiul poliţei de asigurare nr. x din 30.07.2015, pentru intervenirea evenimentului asigurat, riscul de credit comercial şi a dobânzii legale calculate de la data scadenţei obligaţiei de plată până la data plăţii efective.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 35.969,30 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 1 octombrie 2018 a declarat apel pârâta B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi în subsidiar, respingerea acţiunii reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 185 din 9 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâtă şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost redusă suma la plata căreia a fost obligată de la 13.308.732 RON la 11.977.858,80 RON, reprezentând indemnizaţie de asigurare.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 32.372,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă şi a sumei de 30.670,65 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă, apel şi recurs.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat motivele contradictorii şi străine de natura cauzei din considerentele hotărârii atacate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, instanţa de apel a dat calificări diferite şi contradictorii privind natura şi efectele juridice ale raportului juridic aferent operaţiunii de finanţare prin factoring fără recurs dintre reclamanta A. si E., raportului juridic distinct constituit prin poliţa de asigurare de risc de credit comercial încheiată între E. şi pârâta B. privind natura, obiectul şi întinderea poliţei, precum şi raportului juridic limitat dintre reclamantă şi pârâtă constituit prin cesiunea către bancă numai a dreptului de a încasa indemnizaţia plătibilă asiguratului E., conform poliţei de asigurare.

A menţionat recurenta că, instanţa de apel, deşi a reţinut că suma solicitată reprezintă indemnizaţia de asigurare în temeiul prevederilor poliţei de asigurare, nu a analizat cererea reclamantei din această perspectivă ci în temeiul clauzelor agreate de reclamantă cu E. în contractele de factoring modificând în acest mod angajamentul asumat de către recurentă şi natura poliţei de asigurare.

Astfel, susţine recurenta, decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa aplicării greşite a normelor de drept material în ceea ce priveşte natura şi întinderea poliţei de asigurare emise de recurenta-pârâtă, fiind incident, prin urmare şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta, sub acest aspect, că aplicând greşit dispoziţiile art. 1270 C. civ., instanţa de apel a ignorat faptul că poliţa de asigurare este un raport juridic de sine stătător, iar prevederile din contractele de factoring nu-i sunt opozabile, recurenta având calitatea de terţ faţă de acestea, şi prin urmare nu poate fi modificat angajamentul pe care şi l-a asumat prin poliţa de asigurare.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei din perspectiva calificării greşite a poliţei de asigurare ca reprezentând o asigurare de risc de neplată, deşi din titlu acesteia rezultă că s-a asigurat riscul de credit comercial aferent vânzării bunurilor pe credit comercial efectuate de asiguratul E..

Recurenta-pârâtă a susţinut că raportul juridic de asigurare de risc de credit comercial rezultat în baza poliţei de asigurare, care face obiectul cauzei, este reglementat de art. 2221 C. civ. şi nu se confundă cu un raport juridic de asigurare de garanţie de neplată.

Instanţa de apel nu a luat în considerare natura poliţei de asigurare prin raportare la prevederile acesteia şi ale art. 2221 C. civ., limitându-se la a reţine numai riscul de neplată, rezultând astfel o interpretare şi aplicare greşită a naturii, obiectului şi efectelor poliţei de asigurare.

Având în vedere obiectul asigurării, respectiv active reprezentând creanţe comerciale, raportul juridic de asigurare de risc de credit comercial, nu se confundă cu poliţele de asigurare a bunurilor, pentru care C. civ., prin dispoziţiile art. 2220, reglementează în mod expres că asigurarea urmează bunul asigurat care este transferat sau vândut, în beneficiul noului proprietar. Poliţa de asigurare de risc de credit nu este o asigurare ataşata creanţelor, nu reprezintă o garanţie, un accesoriu al creanţelor care este transferata odată cu cesiunea creanţei.

Limitând analiza doar la riscul de neplată, în mod greşit a concluzionat instanţa de apel că prin neplata creanţelor deţinute de reclamanta A. împotriva asiguratului său s-a produs evenimentul asigurat.

Omisiunea analizării în mod corect a obiectului şi scopului poliţei de asigurare a determinat şi concluzia eronată că aceasta vizează creanţele care au făcut obiectul contractului de fatoring fără recurs.

Recurenta a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care instanţa şi-a întemeiat concluzia conform căreia reclamanta ar avea calitatea de asigurat sau beneficiar al asigurării, situaţie care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care între E., A. şi B. nu s-a născut niciun raport juridic de asigurare, pentru riscul de credit comercial asumat de E. şi cumulativ pentru riscul de neplată asumat de A. aferent operaţiunii de factoring fără recurs pentru creanţe faţă de care riscul de credit comercial asumat de E. a fost stins prin plata creanţelor de către A..

O altă critică vizează interpretarea greşită a naturii şi efectelor cesiunii dreptului de a încasa indemnizaţia de asigurare plătibilă asiguratului, în această privinţă fiind eronată concluzia instanţei de apel conform căreia banca este beneficiarul poliţei de asigurare prin efectul stipulaţiei pentru altul conform art. 1284 C. civ.. Faptul că intimata-reclamantă este cesionara dreptului de a încasa indemnizaţia de asigurare care ar fi plătibilă către E. în temeiul poliţei de asigurare, nu îi conferă acesteia calitatea de beneficiar sau asigurat al poliţei, iar cesiunea unei creanţe viitoare prevăzute de art. 1572 C. civ. a fost greşit calificată ca reprezentând o stipulaţie pentru altul.

Recurenta a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti şi în ipoteza în care în considerentele hotărârii judecătoreşti recurate se regăsesc preluate ca atare argumentele reclamantei, fără însă a fi arătate motivele pentru care au fost înlăturate cele ale pârâtei, nefiind expus un raţionament propriu al instanţei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Ignorând susţinerile formulate, fără nicio motivare sau justificare, precum şi probatoriul depus la dosar de intimată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum şi dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Recurenta a arătat că motivarea instanţei de apel se bazează pe dispoziţiile art. 2199 C. civ., prevedere legală generală şi pe o simplă menţiune proprie reclamantei, conform căreia poliţa de asigurare ar fi de risc de neplata, pe care instanţa de apel înţelege însă să le interpreteze contrar conţinutului expres al textului poliţei, realizând astfel o vădită aplicare greşită a legii.

Prin urmare, recurenta a solicitat a se avea în vedere şi prevederile art. 1267 - 1269 C. civ., susţinând că aceste prevederi au fost aplicate în mod greşit de instanţa de apel.

Instanţa de apel, susţine recurenta, nu s-a pronunţat asupra criticilor privind situaţiile de excludere a acoperirii din asigurare pentru acţiunile asiguratului E. care au cauzat imposibilitatea de plată reglementată prin poliţa de asigurare.

De asemenea, susţine recurenta prin ultimul motiv de recurs că prin decizia recurată au fost analizate doar parţial criticile privind întinderea indemnizaţiei de asigurare şi mecanismul de stabilire a acesteia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a, la 19 iunie 2020.

La 22 septembrie 2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor recurentei în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, anularea acestuia, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Totodată, intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 11 mai 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată pentru considerentele menţionate în cuprinsul acesteia şi a admis în principiu recursul, fiind acordat termen în şedinţă publică la 14 septembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Verificând considerentele deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. derivat din încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că litigiul a fost generat de solicitarea reclamantei A. de obligare a pârâtei B. S.A. la plata contravalorii indemnizaţiei de asigurare în temeiul poliţei de asigurare nr. x din 30 februarie 2015 modificată prin actele adiţionale subsecvente pentru producerea evenimentului asigurat cu privire la debitorii incluşi în asigurare, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

În privinţa raporturilor juridice dintre părţi s-a reţinut că între reclamanta A., în calitate de factor şi E. S.A., în calitate de aderent şi garant s-au încheiat contractele de factoring fără recurs nr. x/16.05.2011 şi nr. 528/22.142.2014 având ca obiect finanţarea prin factoring domestic fără recurs în RON, în baza unui contract comercial ferm între solicitanţi şi debitorii propuşi spre finanţare cu scopul de a acoperi lipsa temporară de lichiditate în perioada cuprinsă între data facturării produselor sau serviciilor şi aceea a încasării efective a sumelor datorate de debitori. Arată instanţa de apel că în cadrul acestor contracte una dintre garanţiile constituite de aderent în favoarea factorului o reprezintă poliţa de asigurare din litigiu, încheiată între E. S.A., în calitate de asigurat şi pârâtă, în calitate de asigurător.

Conform clauzei 1 din Condiţiile de asigurare, pârâta, în calitate de asigurator, s-a obligat la despăgubirea asiguratului său, pentru şi în limita daunelor suferite ca urmare a nerecuperării creanţelor aferente bunurilor livrate/serviciilor prestate cauzate de producerea evenimentului asigurat, în condiţiile prevăzute în poliţă.

S-a menţionat, în mod expres, în poliţa de asigurare că s-a cesionat reclamantei dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, chestiune necontestată de pârâtă ca urmare a notificărilor primite referitoare la producerea riscului asigurat.

În aceste condiţii, se argumentează prin decizia recurată că reclamanta în calitate de beneficiar al poliţei de asigurare, prin efectul stipulaţiei pentru altul a dobândit, în conformitate cu art. 1284 C. civ., dreptul de a solicita direct pârâtei, în calitate de promitent executarea prestaţiei la care s-a obligat prin încheierea contractului de asigurare reglementat de art. 2199 C. civ.

În egală măsură, s-a reţinut că potrivit art. 1288 C. civ., pârâta, în calitate de asigurator poate invoca doar apărările şi excepţiile procesuale întemeiate pe clauzele contractuale ce fac obiectul stipulaţiei, cu consecinţa că, în cauză aceasta nu poate refuza executarea obligaţiei de plată a indemnizaţiei prin raportare la situaţii rezultate din raportări juridice exterioare stipulaţiei.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a interpretat corect natura şi efectele juridice dintre părţi derivate din poliţa de asigurare din litigiul, iar considerentele deciziei cuprind în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dezvoltarea raţionamentului potrivit căruia în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1284 C. civ.

Relevant în această privinţă este şi argumentul în conformitate cu care în cuprinsul poliţei de asigurare s-a menţionat în mod expres faptul că, dreptul la îndemnizaţia cuvenită conform contractului de asigurare este cesionat în favoarea băncii, iar această chestiune nu a fost contestată de pârâtă ca urmare a notificărilor trimise de reclamantă în sensul de a se conforma obligaţiei de plată conform contractului de asigurare.

În mod evident, aceste considerente întemeiate şi pe interpretarea probelor vizează chestiuni de fapt şi prin urmare sunt excluse, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analizei instanţei de recurs, însă prezintă relevanţă din perspectiva evidenţierii caracterului nefondat al criticilor recurentei referitoare la caracterul nejustificat al obligării la plata datorată ca urmare a cesionării dreptului la încasarea indemnizaţiei.

În egală măsură, sunt nefondate criticile privind omisiunea instanţei de apel de a analiza toate motivele invocate prin cererea de apel, considerentele deciziei recurate cuprinzând atât argumentele pentru care acestea au fost înlăturate cât şi cele pentru care s-a motivat, în temeiul probelor administrate în cauză, şi a dispoziţiilor art. 10 şi 12.3 din poliţă raportat la art. 2207 C. civ., că nu s-a dovedit existenţa niciunui caz de excludere care să justifice refuzul pârâtei de a executa obligaţia de plată a indemnizaţiei.

Situaţia este identică şi în privinţa criticii conform căreia instanţa de apel nu a analizat toate motivele privind întinderea şi modalitatea de calcul a indemnizaţiei.

Contrar susţinerilor recurentei, considerentele deciziei relevă faptul că acestea au făcut obiectul analizei instanţei de apel, care în urma verificării clauzelor care vizau aceste aspecte a modificat în parte hotărârea primei instanţe cu consecinţa diminuării sumei la plata căreia a fost obligată pârâta.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., derivat din aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Din această perspectivă, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată că în cauză sunt incidente prevederile art. 2199 C. civ., conform cărora în schimbul primei de asigurare plătite de asigurat, în cazul producerii riscului asigurat, asiguratorul se obligă să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.

Prin urmare, reclamanta, în calitate de beneficiar al asigurării, căreia i-a fost cesionat dreptul de a încasa indemnizaţia, a dobândit prin efectul stipulaţiei pentru altul dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1284 alin. (2) C. civ., iar promitentul, respectiv pârâta, poate opune conform art. 1288 C. civ. beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.

Referitor la motivul de casare privind nelegalitatea deciziei din perspectiva calificării greşite a poliţei de asigurare ca reprezentând o asigurare a riscului de neplată şi nu a riscului de credit comercial aferent vânzării bunurilor pe credit comercial efectuate de asiguratul E., astfel cum rezultă din titlul acesteia, Înalta Curte constă că este de asemenea, nefondat.

Astfel, art. 2221 alin. (1) C. civ. reglementează riscurile care pot fi acoperite prin asigurările de credite şi garanţii, fiind menţionate cu titlu exemplificativ, riscul de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar sau agricol, de garanţii directe sau indirecte. Iar, în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că dacă printr-un contract de asigurare directă de credite şi garanţii s-a convenit să se acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu plătească creditul acordat, asiguratorul nu poate condiţiona plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de către asigurat a procedurilor de reparare a prejudiciului cauzat de acel debitor.

Rezultă, în mod evident, din dispoziţiile legale menţionate că distincţia pe care recurenta o realizează între riscul de credit comercial şi asigurarea pentru garanţia de neplată nu este conformă cu aceste dispoziţii legale incluse în secţiunea a 3-a cu denumirea Asigurările de credit şi garanţii de pierderi financiare.

Prin urmare, critica recurentei conform căreia instanţa de apel nu a luat în considerare natura poliţei de asigurare prin raportare la prevederile acesteia şi ale art. 2221 C. civ. este nefondată şi va fi înlăturată ca atare.

Situaţia este identică şi în privinţa motivului de recurs privind interpretarea greşită a naturii şi efectelor cesiunii dreptului de a încasa indemnizaţia de asigurare.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că cesiunea acestei creanţe a fost consimţită expres prin încheierea poliţei de asigurare, nefiind contestată această împrejurare de către pârâtă ca urmare a notificării transmise de reclamantă pentru efectuarea plăţii.

În aceste condiţii sunt justificate apărările intimatei în sensul că în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 C. civ. cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată.

Prin urmare, intimata-reclamantă, în calitate de cesionar al dreptului de a obţine indemnizaţia de asigurare este îndreptăţită să solicite, iar recurenta-pârâtă în calitate de debitor este ţinut să plătească cesionarului, în conformitate cu art. 1578 C. civ., întrucât cesiunea de creanţă a fost expres acceptată în cuprinsul contractului de asigurare.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1267 - 1269 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, aceasta fiind corect interpretate şi aplicate prin decizia recurată.

Pentru considerentele ce preced, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 185 din 9 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate, respectiv factura fiscală nr. x din 09.12.2020 emisă de societatea de avocaţi F. în cuantum de 28.997,33 RON şi extrasul de cont din 04.01.2021, emis de A..

Înalta Curte urmează să admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere că a fost respins recursul formulat, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs un prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 185 din 9 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti să plătească intimatei A. S.A. suma de 28.997,33 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2021.