Extraordinary appeal annulled for failure to identify specific grounds of illegality in property contract annulment

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte, autentificat sub nr. x din 27 aprilie 2005 de B.N.P. D., repunerea părţilor în situaţia anterioară şi, pe cale de consecinţă, constatarea dreptului său de a încasa sulta corespunzătoare valoric cotei de 1/3 din imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 23, în cuantum de 7.801.878.000 RON.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 962, art. 966 - 968 şi următoarele C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 787 din 10 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei C. S.R.L., cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, fiind respinsă ca introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

Totodată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei privind cererile având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între cele două pârâte, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, fiind respinse aceste cereri în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca introduse de o persoană fără calitate procesuală activă.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes în privinţa cererii având ca obiect constatarea dreptului reclamantei de a încasa sulta corespunzătoare cotei de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, B-dul x nr. 23, această pretenţie fiind respinsă, ca neîntemeiată şi, în consecinţă, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.700 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.

2. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 4 iulie 2017.

La termenul de judecată din 30 mai 2018, societatea E. SPA, persoană juridică italiană, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B. S.R.L., solicitând admiterea în principiu a acesteia, iar pe fond respingerea apelului ca nefondat.

Prin încheierea de şedinţă din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie, formulată de E.., ca inadmisibilă, în temeiul art. 61 alin. (3) coroborat cu art. 64 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, din cuprinsul cererii, s-a apreciat că aceasta nu sprijină apărarea pârâtei B. S.R.L., care, de altfel, a solicitat respingerea cererii de intervenţie tocmai pentru acest considerent, ci, dimpotrivă, E.. invocă un drept propriu asupra imobilului în litigiu.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs societatea E.., care a fost admis prin prin decizia nr. 1273 din 11 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, fiind casată încheierea atacată şi trimisă cererea spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea de şedinţă din 20 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de calificare a cererii de intervenţie ca fiind intervenţie principală şi a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie, ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 1761 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta E.. împotriva acestei încheieri.

Prin decizia civilă nr. 324 din 24 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat, aceasta fiind obligată la plata către pârâta a sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii la 14 aprilie 2021 a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În susţinerea recursului, se arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile de drept material referitoare la nevalabilitatea cauzei şi obiectului actului juridic, pentru lipsa calităţii de proprietar, şi principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, apreciind că toate cele trei cauze de nevalabilitate ale titlului de proprietate contestat se întemeiază pe aceeaşi situaţie premisă, în speţă, reaua-credinţă a intimatei-cumpărătoare, motiv pentru care acestea nu sunt întemeiate.

Referitor la nevalabilitatea cauzei, în aprecierea acesteia, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 966 C. civ. de la 1864, întrucât la momentul încheierii acestuia, vânzătoarea C. S.R.L. nu avea calitatea de proprietar, bunul imobil fiind atribuit în totalitate către E.., conform sentinţei civile nr. 252 din 22 martie 2002, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta susţine că, atât timp cât cel puţin vânzătoarea cunoştea că nu era titulara dreptului de proprietate pentru a-l putea transmite, contractul nu are o cauză valabilă.

Prin urmare, arată aceasta că au fost aplicate greşit dispoziţiile referitoare la valabilitatea cauzei, exclusiv din perspectiva prezumţiei de bună-credinţă a cumpărătoarei.

În ceea ce priveşte nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, recurenta arată că lipsa calităţii de proprietar a vânzătoarei echivalează cu lipsa obiectului actului juridic civil şi este sancţionată cu nulitatea absolută, cu excepţia situaţiei în care cumpărătorul este de bună-credinţă, situaţie în care subzistă teoria proprietarului aparent. Făcând aplicarea acesteia, instanţa de apel a apreciat că, atât timp cât intimata a fost de bună-credinţă, nu mai este necesară o analiză din perspectiva lipsei calităţii de proprietar şi, pe cale de consecinţă, a obiectului actului juridic civil.

Recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de apel a reţinut teoria proprietarului aparent, întrucât nu există o eroare comună şi invincibilă privind calitatea înstrăinătorului de proprietar aparent.

Recurenta consideră că intimata, cu minime diligenţe, putea lua cunoştinţă de litigiile existente cu privire la imobilul tranzacţionat, astfel cum a luat şi de hotărârea de partaj, prin care bunul a fost atribuit în integralitate celor doi coindivizari, aspect dovedit de cererea pe care a formulat-o pentru introducerea sa în dosarul nr. x/2001, având ca obiect ieşirea din indiviziune, finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 252 din 22 martie 2002, pentru repunerea pe rol a dosarului nr. x/2002, având ca obiect apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 252 din 22.03.2002, aspect relevant în analiza incidenţei principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

În ceea ce priveşte principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, recurenta susţine că există şi excepţii întemeiate pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi pe necesitatea menţinerii securităţii şi stabilităţii circuitului civil.

Principiul asigurării stabilităţii circuitului juridic civil trebuie analizat independent de cel al bunei-credinţe, or instanţa de apel a apreciat că prevalează principiul ocrotirii bunei-credinţe, fără a face analiza principiului asigurării stabilităţii circuitului juridic civil.

Astfel, având în vedere că imobilul se află în integralitate în proprietatea altei persoane, fiind atribuit celorlalţi coproprietari prin sentinţa civilă nr. 252 din 22.03.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 215A din 22.03.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, se impunea anularea contractului, tocmai pentru asigurarea stabilităţii şi securităţii circuitului civil, fiind de neacceptat ca, în acelaşi timp, să existe doi proprietari cu două titluri valabile asupra aceluiaşi bun, respectiv E.., proprietara bunului în integralitate prin sentinţa civilă nr. 252 din 22.03.2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, iar intimata S.C. B. S.R.L., proprietara unei cote de 1/3 din bun, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat prin încheierea nr. 742 din 27.04.2005, de B.N.P. D., ambele drepturi de proprietate fiind intabulate în Cartea Funciară.

Potrivit recurentei, prioritar cauzelor de nulitate invocate, instanţa de apel a analizat buna-credinţă a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reţinând puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 232 din 30 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, privind buna-credinţă a intimatei la încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Recurenta mai arată că prezumţia de bună-credinţă a intimatei-cumpărătoare privind calitatea de proprietar a vânzătoarei C. S.R.L. a fost răsturnată, având în vedere cererea pe care a făcut-o intimata B. S.R.L. pentru introducerea sa în dosarul nr. x/2001, având ca obiect ieşirea din indiviziune.

Totodată, recurenta susţine că există indicii rezonabile că intimata cunoştea sau, cel puţin, cu minime diligenţe putea lua cunoştinţă de situaţia litigioasă a bunului, astfel că şi-a asumat o eventuală anulabilitate a contractului său pentru lipsa unui titlu valabil al autorului său, dobândind astfel un drept de proprietate anulabilă.

Faţă de repunerea părţilor în situaţia anterioară prin anularea contractului, recurenta consideră întemeiată şi solicitarea de constatare a dreptului acesteia de a încasa sulta, având în vedere că prin soluţia din contestaţia la executare recurenta nu mai are calitatea de titular al dreptului de creanţă privind sulta, urmare a înstrăinării succesive a cotei de 1/3 din imobil.

Prin întâmpinarea depusă la 23 iunie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat anularea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deşi recurenta îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu indică, în mod concret, care sunt normele de drept material încălcate de instanţa de apel, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 6 mai 2021.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat formal pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicate normele de drept material aplicate ori interpretate greşit de către instanţa de apel, Înalta Curte subliniind că în recurs nu se pot completa deductiv criticile formulate de parte.

Prin criticile privind nevalabilitatea cauzei, lipsa obiectului şi anularea actului juridic subsecvent urmare a anulării actului iniţial, se reiterează întocmai motivele de apel şi susţinerile din cererea de chemare în judecată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material în soluţionarea cauzei, în limitele în care a soluţionat cauza prima instanţă, pe excepţie şi respectiv pe fond.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut ca argumente pentru respingerea apelului reclamantei faptul că se impun cu putere de lucru judecat considerentele instanţei privind buna-credinţă a intimatei-cumpărătoare la dobândirea imobilului, astfel cum s-a dezlegat în dosarul nr. x/2007, soluţionat în mod definitiv prin decizia nr. 232 din 30.04.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi în consecinţă, având în vedere cauzele de nevalabilitate a contractului de vânzare-cumpărare dedus judecăţii în litigiul pendinte întemeiate pe aceeaşi situaţie premisă, în speţă reaua-credinţă a intimatei-cumpărătoare, a constatat că nu sunt întemeiate, fiind valabilă operaţiunea de înstrăinare a bunului imobil.

Astfel, limitându-se la reiterarea motivelor din acţiune şi apel privind nevalabilitatea cauzei pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătoarei, lipsa obiectului sancţionată cu nulitatea absolută a convenţiei având în vedere reaua-credinţă a intimatei-cumpărătoare, care ar fi cunoscut situaţia litigioasă a imobilului şi nulitatea actului juridic subsecvent urmare a anulării actului iniţial în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis cu constatarea subsecventă a dreptului recurentei-reclamante de a încasa sulta, memoriul de recurs nu conţine o motivare în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, toate aceste critici, inclusiv cu privire la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu reprezintă nimic altceva decât trimiteri la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în aprecierea bunei-credinţe a părţilor la încheierea contractului de vânzare analizată de instanţele de fond prin prisma probatoriului administrat. În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi nu temeinicia soluţiei pronunţate.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, cum se tinde prin recurs, având în vedere conţinutul acestuia, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, sub aspectul nerespectării regulilor de drept, fiind necesar să existe, sub acest aspect, o corespondenţă faţă de considerentele hotărârii atacate.

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

În consecinţă, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 324 din 24 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 324 din 24 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.