Nullity of extra­ordinary appeal for failure to substantiate grounds under Civil Procedure Code Art. 488(1)(6) and (8)

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2014/a6, reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtului C., în calitate de administrator special al societăţii, la plata sumei de 1.037.842,21 RON, reprezentând valoarea contabilă a bunurilor lipsă din inventarul societăţii, pentru perioada 30 martie 2018 - 2 aprilie 2018.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.350 şi art. 1.518 C. civ., art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 64 lit. g), art. 115 şi art. 156-157 din Legea nr. 85/2014, precum şi art. 195 C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a constatat necompetenţa judecătorului sindic în soluţionarea cauzei şi s-a dispus trimiterea dosarului spre înregistrare şi repartizare aleatorie secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş.

În considerentele încheierii, s-a reţinut că cererea de chemare în judecată, formulată de lichidatorul judiciar, se întemeiază pe dispoziţiile C. civ. privind răspunderea contractuală decurgând din contractul de mandat şi nu pe dispoziţiile speciale ale art. 169 din Legea nr. 85/2014, date în competenţa judecătorului sindic.

Ca urmare a declinării de competenţă, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa nr. 1168/PI din 18 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamantă.

2. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar B.., a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 68/A din 27 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii la 1 aprilie 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat, în esenţă, admiterea căii extraordinare de atac şi casarea hotărârii atacate.

În considerarea motivelor de casare, recurenta a învederat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a realizat o nouă judecată asupra fondului, ci doar a reiterat ce s-a reţinut în primă instanţă din perspectiva afirmaţiilor pârâtului, care a recunoscut că nu a predat bunurile identificate ca fiind lipsă în inventarul societăţii.

În acest sens, susţine recurenta că instanţa de apel nu a făcut o judecată proprie în calea de atac limitându-se strict la ceea ce a reţinut prima instanţa, fără a reda propriile motive pentru care a respins apelul reclamantei.

Potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să solicite pârâtului probe în dovedirea celor susţinute privind bunurile lipsă din inventarul societăţii, potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

În continuare, recurenta a prezentat situaţia de fapt susţinând că a dovedit întrunirea condiţiilor răspunderii contractuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului.

Recurenta precizează că răspunderea civilă a administratorilor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 este supusă regulilor referitoare la mandat, fiind o răspundere specială, de natură contractuală, dar, şi în temeiul legii, deoarece administratorul are, pe lângă atribuţiile, obligaţiile şi răspunderea stabilite conform voinţei părţilor, şi alte atribuţii stabilite de lege. Prin urmare, fundamentul răspunderii civile contractuale a administratorului constă în încălcarea îndatoririlor funcţiei sale, pe care şi-o îndeplineşte în baza contractului de mandat.

Prin întâmpinarea depusă la 2 iunie 2021, intimatul-pârât C. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei netimbrării recursului, întrucât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 din Legea nr. 85/2014, ci prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere temeiul în drept al cererii de chemare în judecată.

În subsidiar, în situaţia respingerii excepţiei netimbrării, intimatul a solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului, întrucât hotărârea atacată este definitivă de la pronunţarea acesteia, nefiind susceptibilă de exerciţiul căii extraordinare de atac potrivit dispoziţiilor art. 8 şi art. 169 din Legea nr. 85/2014.

În continuare, intimatul a solicitat constatarea nulităţii căii de atac în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus, la 14 iunie 2021, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi excepţiilor invocate de intimatul-pârât, prin întâmpinare, şi admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14 aprilie 2021.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 1 februarie 2021.

La termenul din 1 februarie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii şi nulităţii recursului şi stabilind o ordine de prioritate, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia de netimbrare a recursului invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 "sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: ...l) orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru".

Conform art. 115 alin. (1) din Legea 85/2014 "toate acţiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, inclusiv pentru recuperarea creanţelor, sunt scutite de taxe de timbru".

Din analiza textelor de lege evocate rezultă că acţiunile, cererile şi căile de atac introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar privind situaţia unor acte juridice ale debitorului, inclusiv pentru recuperarea unor creanţe, sunt scutite de la plata taxei de timbru.

Înalta Curte constată că la data formulării cererii de chemare în judecată, împotriva reclamantei era deschisă procedura insolvenţei, fiind dispusă intrarea în faliment potrivit hotărârii nr. 1192 din 9 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, şi că lichidatorul judiciar numit în procedura insolvenţei a formulat şi semnat calea extraordinară de atac.

De asemenea, se constată că lichidatorul judiciar solicită obligarea administratorului special al debitoarei, numit în temeiul art. 52-53 din Legea nr. 85/2014, la plata contravalorii bunurilor ce lipsesc din inventarul societăţii debitoare în perioada în care acesta a avut calitatea de administrator special al acesteia, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Legea 85/2014 privind scutirea de la plata taxei de timbru a căii extraordinare de atac formulate de lichidatorul judiciar al reclamantei.

Contrar celor susţinute de intimat prin întâmpinare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât chiar dacă acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile din C. civ. referitoare la contractul de mandat, aceasta este formulată de lichidatorul judiciar al reclamantei, ca reprezentant legal al acesteia, şi are ca obiect recuperarea unor sume pentru actele şi operaţiunile efectuate de administratorul special în procedura insolvenţei reclamantei, fiind incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. l) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu prevederile art. 115 alin. (1) din Legea 85/2014.

În consecinţă, în considerarea dispoziţiilor legale evocate, Înalta Curte va respinge excepţia netimbrării recursului, întrucât calea extraordinară de atac formulată de lichidatorul judiciar al reclamantei este scutită de la plata taxei de timbru.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată.

Intimatul-pârât susţine în mod greşit că decizia atacată este definitivă de la pronunţare potrivit art. 8 alin. (4) şi art. 169 din Legea 85/2014, întrucât cauza nu este de competenţa judecătorului sindic pentru a atrage incidenţa acestor dispoziţii legale.

Înalta Curte constată că prin încheierea din 21 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a constatat necompetenţa judecătorului sindic în soluţionarea cauzei şi s-a dispus trimiterea dosarului spre înregistrare şi repartizare aleatorie secţiei a II-a Civile a Tribunalului Timiş, întrucât cererea de chemare în judecată, formulată de lichidatorul judiciar, a fost întemeiată pe dispoziţiile de drept comun privind contractul de mandat din C. civ. şi nu pe dispoziţiile speciale ale art. 169 din Legea nr. 85/2014, date în competenţa judecătorului sindic.

Prin urmare, nefiind criticată calificarea dată cererii de chemare în judecată, de acţiune în răspundere contractuală întemeiată pe dispoziţiile contractului de mandat din C. civ., potrivit art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 2 C. proc. civ., decizia pronunţată de instanţa de apel nu este definitivă, părţile având posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac, în virtutea regulilor de procedură de drept comun.

Referitor la excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte o va admite şi, în consecinţă, va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existenţa unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să susţină că prin folosirea aceloraşi considerente ca prima instanţă şi confirmarea soluţiei acesteia, instanţa de apel nu ar fi efectuat un control judiciar în sensul art. 476 C. proc. civ.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Mai mult, prin criticile recurentei privind necesitatea administrării de probe pentru dovedirea lipsei bunurilor din inventarul societăţii se tinde la o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probelor administrate de instanţele fondului, or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel şi conformitatea cu regulile de drept incidente.

Prin restul criticilor privind îndeplinirea condiţiilor răspunderii în calitate de mandatar a administratorului special se reiterează ca atare motivele din apel şi susţinerile din cererea de chemare în judecată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material în ceea ce priveşte răspunderea civilă specială legală şi contractuală.

Astfel, reiterarea apărărilor formulate la instanţele fondului privind îndeplinirea condiţiilor cumulative ale răspunderii contractuale, respectiv a faptei ilicite constând în lipsa protejării patrimoniului societăţii şi încălcarea dreptului de creanţă al societăţii prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, a prejudiciului reprezentând contravaloarea bunurilor lipsă din inventarul societăţii, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi a culpei intimatului-pârât, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., prin prezentarea criticilor de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, respectiv prin prezentarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare şi aplicare.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate de intimatul-pârât prin întâmpinare, privind nulitatea recursului

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

În consecinţă, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 68/A din 27 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii recursului, invocate de intimatul-pârât C..

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 68/A din 27 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.