Bank guarantee annulment claims rejected; lower rulings upheld under URDG 458 and tempus regit actum.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, trebuie sublinat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin cererea înregistrată la 26.09.2016 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii S.C. A. S.R.L., B. şi C. au chemat în judecată pârâtele D. S.A. şi Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea scrisorii de garanţie bancară nr. 327/26.10.2009, a cererii de plată înaintate D. S.A. de Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi a formelor subsecvente de executare a scrisorii de garanţie bancară, precum şi a contractului plafon angajament nr. x/02.06.2009 şi a actelor subsecvente acestuia, enumerate în cererea introductivă.

Prin sentinţa civilă nr. 491/C/18.04.2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii de reprezentant, lipsei calităţii procesuale active şi pasive, inadmisibilităţii acţiunii, autorităţii de lucru judecat şi tardivităţii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, C. a declarat apel, iar Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, apel incident.

Intimata E. S.A. (fosta D. S.A.) a invocat, pe calea întâmpinării, excepţiile netimbrării, tardivităţii şi lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat apelul principal.

La termenul de judecată din 27.01.2020, apelantul a formulat o cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecată.

Apreciind că, raportat la dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., o atare împrejurare nu determină suspendarea judecăţii, ci împiedică doar pronunţarea soluţiei în cauză, prin încheierea pronunţată la acelaşi termen instanţa de apel a respins excepţiile netimbrării, tardivităţii şi lipsei calităţii de reprezentant a avocatului semnatar al apelului principal şi apoi a luat măsuri administrative, în scopul soluţionării cererii de recuzare.

Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 06.02.2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 78/Ap/11.02.2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 27.01.2020, C. a declarat recurs.

În motivare, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că hotărârile atacate sunt netemeinice şi nelegale, deoarece instanţa de apel a aplicat dispoziţiile legale la o situaţie de fapt reţinută în mod greşit şi trunchiat.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că în încheierea din 27.01.2020 nu au fost reţinute toate argumentele pe care le-a prezentat cu privire la cererile de completare a probatoriului cu înscrisuri şi interogatoriu şi nu au fost indicate motivele pentru care cererile de administrare a probelor au fost respinse.

În acest context, a apreciat că probele solicitate erau pertinente şi utile în dovedirea relei-credinţe a pârâtelor şi pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt deduse judecăţii, iar prin respingerea lor i-au fost încălcate drepturile la apărare şi la un proces echitabil, statuate de art. 6 şi art. 13 C. proc. civ., cu nerespectarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 22 alin. (2), (6) şi (7) C. proc. civ.

A mai subliniat autorul acestei căi de atac că în noţiunea de probe noi ce pot fi încuviinţate în apel sunt incluse nu numai cele solicitate în faţa primei instanţe, care au fost respinse pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., dar şi cele solicitate direct în apel, aşa cum reiese din art. 476, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, a susţinut că, într-adevăr, potrivit art. 254 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare nu mai pot fi invocate în cursul procesului, însă a precizat că o atare sancţiune se aplică, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., numai în măsura în care prin lege nu se dispune altfel; or, dispoziţiile legale care reglementează calea de atac a apelului îngăduie în mod expres părţilor să propună probe noi, astfel că ele conturează o excepţie de la regula instituită de art. 254 C. proc. civ.

În opinia recurentului-reclamant, sunt relevante nu numai dispoziţiile art. 492 C. proc. civ., conform cărora în recurs pot fi primite înscrisuri noi, ci şi cele ale art. 470 alin. (4) C. proc. civ., care se referă explicit la probele nearătate în faţa primei instanţe şi a căror administrare în apel este, aşadar, îngăduită.

Mai mult decât atât, a arătat că opinia potrivit căreia în apel nu s-ar mai putea propune acele probe cu privire la care prima instanţă ori instanţa de apel a aplicat sancţiunea decăderii este contrazisă de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care vizează probele invocate în faţa primei instanţe, deci inclusiv acelea în privinţa cărora s-ar fi aplicat sancţiunea decăderii; ca urmare, a apreciat ca nejustificată o distincţie între probele care nu au fost propuse în faţa primei instanţe şi cele care au fost propuse tardiv.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant a considerat că prin respingerea probelor solicitate, aflarea adevărului şi circumscrierea corectă a stării de fapt şi de drept au fost împiedicate, cu toate că, aşa cum a stabilit şi instanţa supremă în jurisprudenţa sa, respectarea principiului aflării adevărului în procesul civil, consacrat de art. 22 C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanţei de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, în caz contrar hotărârea fiind nelegală.

A conchis acest recurent că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 22 alin. (2), (4), (6) şi (7), art. 425 alin. (1) şi art. 476 alin. (1) rap. la art. 477 alin. (2) C. proc. civ., iar nelegalitatea încheierii se răsfrânge şi asupra deciziei atacate, atrăgând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, autorul acestei căi de atac a susţinut că motivarea deciziei atacate nu respectă exigenţele impune de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât timp cât considerentele acesteia nu permit verificarea măsurii în care elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se regăsesc în cauză şi în care textele de lege aplicate sunt sau nu incidente şi au fost corect interpretate şi aplicate.

Următoarea critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit recurentului-reclamant, scrisoarea de garanţie bancară reprezintă o garanţie la cerere, supusă regulilor uniforme URDG 458 şi URDG 758, care este independentă de raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat de emitentul acesteia. De aceea, a apreciat că soluţionarea cauzei depinde de rezolvarea problemelor de drept privind natura şi caracteristicile specifice unei asemenea garanţii şi de identificarea corectă a normelor de drept aplicabile şi a naturii acestora. Astfel, a susţinut că instanţa de fond, deşi a respins în mod just excepţiile invocate de către intimaţi, a soluţionat în mod greşit fondul acţiunii raportându-se la aspecte care privesc raportul preexistent angajamentului asumat de emitentul scrisorii de garanţie bancară.

A afirmat recurentul-reclamant că regulile uniforme URDG 458 şi URDG 758 ale CCI Paris sunt obligatorii, imperative şi aplicabile tuturor garanţiilor la cerere emise în condiţiile acestor reglementări, iar încălcarea lor atrage nulitatea garanţiei şi a operaţiunilor de executare a acesteia. Totodată, regimul juridic al contractelor de credit este de ordine publică, astfel că şi cel al garanţiilor, chiar autonome, aferente unor astfel de contracte, nu poate fi diferit.

Prin urmare, a susţinut că aprecierea acestor norme ca fiind unele de recomandare este greşită şi lipsită de suport legal, jurisprudenţial şi doctrinar.

A mai susţinut că, în condiţiile în care scrisoarea de garanţie bancară a fost emisă la 26.10.2009, în mod nelegal s-a raportat tribunalul la noul C. civ., aspect pe care l-a criticat, dar asupra căruia a apreciat că instanţa de apel nu s-a pronunţat, judecând cauza prin prisma unor temeiuri de drept inaplicabile.

Dovada acestui aspect rezidă, în opinia recurentului-reclamant, în modul în care instanţa de apel a soluţionat motivul de nulitate decurgând din frauda la lege şi din nerespectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, cu încălcarea prevederilor C. civ.

În acest sens, a arătat că scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un angajament irevocabil, scris, asumat de o bancă, de a plăti beneficiarului o sumă de bani, în cazul în care ordonatorul nu a onorat o obligaţie asumată printr-un alt contract, numit fundamental, dar independent de acesta. Ca o consecinţă a autonomiei garanţiei, limitele ei nu pot fi stabilite prin raportare la obligaţia din raportul fundamental, ci trebuie să rezulte din cuprinsul înscrisului constatator, prin simpla raportare la cererea de plată însoţită de documentele solicitate, sarcina băncii fiind aceea de a verifica cu atenţie conformitatea cererii de plată şi a documentelor ataşate, cerute prin textul scrisorii de garanţie.

În continuare, recurentul-reclamant a prezentat mecanismul de plată al scrisorilor de garanţie bancară şi a susţinut că banca nu a verificat măsura în care documentele prezentate erau complete şi ataşate în condiţii conforme cu cerinţele scrisorii de garanţie, iar excepţia de fraudă permite băncii sau instanţei să intervină şi o obligă pe prima să nu efectueze plata în ipoteza prezentării unei cereri de plată frauduloase.

În continuare, evocând doctrina şi jurisprudenţa internaţională, a subliniat că la analiza documentelor prezentate, banca are datoria să facă plata numai dacă acestea erau sunt strict conforme cu termenii şi condiţiile din textul scrisorii de garanţie, în caz contrar pierzând dreptul de regres împotriva ordonatorului, care poate solicita, de asemenea, plata unor despăgubiri.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că în speţă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a formulat o cerere de plată neconformă prevederilor scrisorii de garanţie bancară, deoarece nu a prezentat cererea de plată la Sibiu, prin intermediul corespondentei de prim rang a emitentei, F. S.A., ci direct la ghişeul emitentei, la Braşov, şi nu a anexat documentele pe care avea obligaţia să le ataşeze, lipsind declaraţia scrisă referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor ofertantului, cererea de plată andosată de banca corespondentă de prim rang a emitentului şi adresa prin care aceasta certifica semnăturile autorizate ale beneficiarului, dar şi confirmarea scrisă a autorităţii contractante. Pe de altă parte, a arătat că E. S.A. a încălcat prevederile U.R.D.G. şi U.N.C.LT.R.A.L., pentru că nu a examinat cu vigilenţa unui bun mandatar cererea de executare a scrisorii de garanţie bancară, nu a identificat neregulile cererii şi nu a respins plata, deşi prezentarea era neconformă, incompletă şi efectuată într-un alt loc şi printr-o altă modalitate decât cea stipulată în scrisoarea de garanţie bancară.

În concluzie, recurentul-reclamant a susţinut că între cele două pârâte a survenit o relaţie conjugată, cu valenţe de fraudă la lege şi, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac exercitate.

La 25.08.2020 Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului; totodată, a depus şi un recurs incident îndreptat împotriva deciziei pronunţate în apel, prin care a solicitat casarea ei în parte, în sensul înlăturării dispoziţiilor privind respingerea excepţiilor lipsei calităţii sale procesuale pasive, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, a arătat că, raportat la obiectul acţiunii, ar putea avea calitate procesuală pasivă doar în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea cererii prin care a solicitat băncii executarea scrisorii de garanţie bancară, nu şi în privinţa celor prin care s-a solicitat constatarea nulităţii scrisorii de garanţie bancară nr. 327/2009, a cărei beneficiară este, a contractului plafon de angajament nr. x/2009, precum şi a actelor subsecvente acestuia.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, recurenta-pârâtă a arătat că partea din obiectul cererii de chemare în judecată care o vizează este reprezentată de solicitarea reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a cererii de executare a scrisorii de garanţie bancară, care, în opinia sa, este un act administrativ emis în executarea contractului de finanţare încheiat cu S.C. A. S.R.L.

Prin urmare, a apreciat că devin incidente prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, înainte de a cere instanţei anularea unui act administrativ sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat într-un drept legitim se va adresa, în termen de 30 de zile de la momentul comunicării actul administrativ sau de la cel la care a cunoscut că acesta a fost emis, autorităţii emitente, care este obligată să rezolve plângerea în 30 de zile de la primirea acesteia. În speţă, a precizat că procedura prealabilă nu a fost parcursă.

Din perspectiva prescripţiei, recurenta a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen de 6 luni, în care trebuie introduse cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate. Astfel, a considerat că prin raportare la data emiterii cererii de executare a scrisorii de garanţie bancară, dreptul material la acţiune era prescris.

La 10.09.2020, intimata E. S.A. a depus întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii acestuia şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului care a semnat cererea de recurs principal; în subsidiar, a solicitat respingerea aceleiaşi căi de atac ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar recurentul-reclamant şi-a prezentat punctul de vedere.

În şedinţa de la 09.06.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţiile de netimbrare, de tardivitate, de nulitate şi a lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs promovate de recurentul-reclamant, în considerarea argumentelor expuse în încheiere; la acelaşi termen, a admis în principiu atât recursul principal, cât şi recursul incident şi a acordat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării lor în fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor a propus completului de filtru să aibă în vedere invocarea din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivat de faptul că, deşi în apel s-a formulat o cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecată, instanţa de prim control judiciar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ., s-a pronunţat prin încheierea din 27.01.2020 asupra excepţiilor de netimbrare, de tardivitate şi a lipsei calităţii de reprezentant a avocatului semnatar al apelului principal.

Înalta Curte, neînsuşindu-şi această propunere, nu a invocat din oficiu, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (3) C. proc. civ., motivul de recurs prefigurat în raportul asupra admisibilităţii în principiu, luând act că potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare".

Textul de lege citat relevă că împrejurarea indicată (formularea unei cereri de recuzare) nu determină oprirea cursului judecăţii, ci dimpotrivă, îngăduie ca aceasta să continue, prin efectuarea oricăror acte de procedură, excluzându-l însă pe cel al pronunţării hotărârii.

Interpretarea acestei norme, ca rezultat al comparării ei cu textul care îl precedă, respectiv art. 49 alin. (1) C. proc. civ., conduce spre concluzia că numai în ipoteza formulării unei declaraţii de abţinere nu se va mai putea face niciun act de procedură în cauză; în schimb, în cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu este oprită, sub rezerva situaţiei în care instanţa se află în etapa pronunţării hotărârii, care poate avea loc numai ulterior judecării cererii de recuzare.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 14/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907/22.09.2021 - dată de la care dezlegarea oferită este obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ. astfel, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 49 alin. (2) C. proc. civ., formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare.

În paragrafele 103-105 ale deciziei amintite, s-a statuat că "în cazul unei cereri de recuzare, (...) procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abţinerii, iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale, să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil. Judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, şi ea nu poate fi împiedicată altfel decât în condiţiile legii. Pronunţarea acelei hotărâri prin care instanţa se dezînvesteşte, fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii, este oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare". Iar sintagma "pronunţarea soluţiei în cauză", conţinută de art. 49 alin. (2) C. proc. civ. a fost definită în paragraful 106 al aceleiaşi decizii ca fiind cea care vizează soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, nu şi cele care o preced, căci altminteri norma legală ar fi golită de sens.

Or, prin respingerea unor excepţii instanţa nu se dezînvesteşte, aşa încât o atare măsură poate fi adoptată de către judecătorul recuzat.

Revenind la criticile expuse în recursul principal, Înalta Curte ia act că cea dintâi se îndreaptă împotriva încheierii din 27.01.2020, titularul acestei căi de atac afirmând că nu au fost reţinute toate argumentele pe care le-a adus cu privire la cererile de completare a probatoriului cu înscrisuri si interogatoriu şi nu au fost arătate motivele pentru care cererile de administrare a probelor au fost respinse.

Primul aspect adus în dezbatere îl reprezintă, aşadar, eventuala omisiune, de redare integrală a argumentelor invocate de parte în susţinerea unor cereri.

O atare împrejurare nu se încadrează în ipotezele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci poate fi remediată doar pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., care permite îndreptarea, fie din oficiu, fie la cerere, a "omisiunilor cu privire la susţinerile părţilor".

Iar în conformitate cu art. 445 C. proc. civ., acest mijloc procedural este exclusiv, textul neîngăduind obţinerea acestui rezultat pe calea recursului.

Următoarea critică îndreptată împotriva aceleiaşi încheieri constă într-o pretinsă nemotivare a măsurii de respingere a cererii de administrare a probelor şi, în cuprinsul cererii de recurs, ea este urmată de o expunere a argumentelor în considerarea cărora recurentul-reclamant a apreciat că probele solicitate erau şi pertinente, şi utile în dovedirea relei-credinţe şi a stabilirii corecte a situaţiei de fapt deduse judecăţii.

Examenul de detaliu al încheierii recurate relevă însă, contrar afirmaţiilor recurentului-reclamant, că instanţa de prim control judiciar a motivat dispoziţia de respingere a cererii de administrare a probelor, argumentele sale regăsindu-se la paginile 4 şi 5 ale încheierii.

În opinia recurentului-reclamant, probele noi ce pot fi încuviinţate în apel sunt nu doar cele care au fost solicitate în faţa primei instanţe, respinse deja pentru nerespectarea condiţiilor ce decurg din art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., dar şi cele solicitate direct în apel, aşa cum reiese din art. 476, art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ. Autorul acestei căi de atac a mai susţinut că potrivit art. 254 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., probele care nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare nu mai pot fi invocate în cursul procesului, însă a precizat că o atare sancţiune se aplică, potrivit art. 254 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă prin lege nu se dispune altfel, iar dispoziţiile legale incidente în apel îngăduie în mod expres părţilor să propună probe noi.

Toate aceste susţineri sunt lipsite de relevanţă, întrucât curtea de apel nu a respins cererea de probaţiune în considerarea argumentului expus de recurentul-reclamant, care să contureze inadmisibilitatea administrării unor probe noi în calea devolutivă de atac, ci a făcut legala aplicare a dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) C. proc. civ., reţinând că probele nu au fost indicate în cuprinsul memoriului de apel; totodată, a reţinut că nu este incident art. 254 C. proc. civ., dar şi faptul că, şi dacă s-ar trece peste aspectele de ordin procedural reluate pe scurt mai sus, probele ar fi lipsite de pertinenţă, de concludenţă şi de utilitate, de vreme ce analiza cererii de constatare a nulităţii unor înscrisuri - obiectul demersului judiciar de faţă - urma să se raporteze la textele de lege care ar fi fost pretins încălcate la momentul încheierii înscrisurilor atacate. Aprecierea instanţelor devolutive asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor nu relevă, prin ea însăşi, nelegalitatea dispoziţiei prin care cererea de administrare a acestora a fost respinsă, ci, reflectând modalitatea în care ele au fost evaluate, conturează un aspect de eventuală netemeinicie, care nu mai poate fi cenzurat în calea de atac a recursului.

În aceste condiţii, sunt nefondate criticile recurentului-reclamant, privind încălcarea art. 254, 255, 470, 476, 477 şi 478 C. proc. civ. şi, derivat din acestea, cele care se referă la art. 6, art. 7, art. 8, art. 13, art. 22 alin. (2), (4), (6) şi (7) şi art. 425 alin. (1) C. proc. civ., circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Următoarea critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

După ce a prezentat caracterele juridice ale scrisorii de garanţie bancară, recurentul-reclamant a afirmat că regulile uniforme URDG 458 şi URDG 758 ale C. civ..I. Paris sunt general obligatorii şi imperative, iar încălcarea lor atrage nulitatea garanţiei şi a operaţiunilor de executare a acesteia. Prin urmare, a susţinut că aprecierea acestor norme ca fiind unele de recomandare este greşită şi lipsită de suport legal, jurisprudenţial şi doctrinar.

A mai susţinut că, în condiţiile în care scrisoarea de garanţie bancară a fost emisă la 26.10.2009, în mod nelegal s-a raportat tribunalul la noul C. civ., aspect pe care l-a criticat, dar asupra căruia a apreciat că instanţa de apel nu s-a pronunţat, judecând cauza prin prisma unor temeiuri de drept inaplicabile.

În continuare, a prezentat mecanismul de plată al scrisorilor de garanţie bancară şi a susţinut că banca nu a verificat dacă documentele prezentate erau complete şi ataşate în condiţii conforme cu cerinţele scrisorii de garanţie, deşi avea datoria să facă plata numai dacă acestea erau sunt strict conforme cu termenii şi condiţiile din textul scrisorii de garanţie. A invocat, în acest context, caracterul neconform al cererii de plată a Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale şi motivele care îi justifică o atare afirmaţie.

Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, că şi în cazul acestui motiv de recurs, ca şi în cazul celor anterior examinate, memoriul de recurs evocă în mod amplu doar chestiuni teoretice, însă nu conţine critici veritabile, de substanţă, la adresa deciziei atacate.

Astfel, este nereal că instanţa de prim control judiciar nu s-ar fi pronunţat asupra criticii recurentului-reclamant, care aducea în dezbatere că tribunalul s-ar fi raportat, în mod eronat, la dispoziţiile noului C. civ.

La paginile 7 şi 8 ale deciziei atacate, curtea de apel a arătat că, deşi prima instanţă de fond a făcut referire la dispoziţiile noului C. civ., acestea nu sunt aplicabile în speţă, în considerarea datei încheierii actelor juridice civile deduse judecăţii. În continuare, a reţinut că, atât timp cât scrisoarea de garanţie bancară nu se bucura de o reglementare expresă în C. civ. de la 1864, a apreciat că îi sunt aplicabile regulile generale din materia obligaţiilor şi că cele două reglementări nu diferă în esenţă, în privinţa instituţiilor de drept civil relevante în cauza dedusă judecăţii.

În aceste condiţii, critica recurentului-reclamant este una pur formală şi nu justifică admiterea căii de atac.

În continuare, Înalta Curte notează că obiectul cauzei de faţă îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a mai multor acte juridice civile, pornind de la lipsa de conformitate a scrisorii de garanţie bancară nr. 327/26.10.2009 cu prevederile Regulilor Uniforme pentru Garanţii la Cerere, Publicaţia nr. 758 a Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris. Văzând obiectul cererii (constatarea nulităţii absolute) şi faptul că recurentul-reclamant a adus în dezbatere pretinsa încălcare atât a unor dispoziţii legale de ordine publică, cât şi a unora de ordine privată, instanţele anterioare au procedat în mod legal la calificarea motivelor de nulitate şi le-au examinat numai pe cele absolute, care ar fi putut justifica admiterea demersului judiciar astfel cum a fost dedus judecăţii.

Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un angajament irevocabil, scris şi necondiţionat, prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane (ordonator), în considerarea unui raport obligaţional preexistent, însă independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Titularul căii de atac de faţă a criticat dezlegarea instanţelor de fond, care au reţinut caracterul de recomandare al Regulilor Uniforme, însă Înalta Curte notează, sub un prim aspect, că altul a fost argumentul pe care curtea de apel l-a prezentat, pentru a-şi fundamenta decizia (respectiv că Regulile Uniforme pentru Garanţii la Cerere, Publicaţia nr. 758 a Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris au intrat în vigoare ulterior datei emiterii scrisorii de garanţie bancară), iar acest aspect nu a fost contestat în recursul principal.

Un atare considerent este pe deplin fondat şi nu reflectă încălcarea legii, ci aplicarea principiului de drept tempus regit actum.

În continuare, curtea de apel a notat că motivul de nulitate derivat din pretinsa încălcare a Regulilor Uniforme, Publicaţia nr. 458 a Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris, care le-au precedat pe cele evocate mai sus, a fost invocat pentru prima dată în calea de atac, însă l-a examinat şi l-a înlăturat, cu motivarea că numai în situaţia în care părţile consimt în acest sens, regulile în discuţie sunt aplicabile în raporturile juridice civile, iar în speţă nu s-a făcut dovada consimţământului părţilor asupra aplicării acestui set de reguli uniforme în raportul juridic obligaţional.

Şi această dezlegare este legală, căci decurge din analiza chiar a art. 1 din Regulile regăsite în Publicaţia nr. 458 a C. civ..I. Paris, care prevede aplicabilitatea lor doar în măsura în care părţile consimţeau expres la aceasta.

Mai mult, concluziile expuse nu sunt înfrânte de faptul că ulterior emiterii scrisorii de garanţie bancară, în notificarea emisă la 04.03.2011 s-a făcut referire la prevederile Regulilor Uniforme pentru Garanţii la Cerere, Publicaţia nr. 758 a Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris, deoarece cauza de nulitate trebuie să fie concomitentă înscrisului atacat, iar regulile evocate nu intraseră în vigoare la data emiterii scrisorii, 26.10.2009.

În aceste condiţii, în care Regulile Uniforme pentru Garanţii la Cerere, regăsite în Publicaţiile nr. 458 şi 758 ale Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris nu se aplică, primele pentru că părţile nu au consimţit, iar celelalte pentru că au intrat în vigoare ulterior scrisorii de garanţie bancară, devine irelevantă critica recurentului-reclamant, care a susţinut - de principiu, fondat, altminteri - că respectivele Reguli au un caracter obligatoriu, iar nu de recomandare.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că, în măsura în care sunt aplicabile, iar părţile nu înţeleg să deroge de la ele, Regulile Uniforme sunt obligatorii; în speţă însă, ele nu sunt aplicabile, în considerarea argumentelor expuse în precedent.

În continuare, se cuvine subliniat că recursul principal nu critică aspectele reţinute în apel, în examinarea motivelor de nulitate care ar afecta valabilitatea scrisorii de garanţie bancară, privind forma ei, calitatea părţilor şi obligaţiile care le revin, frauda la lege şi cauza imorală şi/sau ilicită - toate acestea fiind doar formal invocate, în lipsa oricărui argument care să fundamenteze concluzia că ar fi întemeiate; omisiunea de a le critica a produs efectul consolidării dezlegărilor oferite în etapele procesuale anterioare, care au dobândit, astfel, puterea lucrului judecat.

Celelalte critici, care vizează caracterul pretins neconform al cererii de plată a Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, aduc în dezbatere numai chestiuni de temeinicie, căci nu indică nicio normă legală încălcată ori greşit aplicată, iar Înalta Curte nu poate examina aspectele care evocă locul în care a fost prezentată cererea de plată şi nici pe cele care privesc eventuale omisiuni în documentele care ar fi trebuit să o însoţească, deoarece ar presupune reevaluarea unor elemente ataşate situaţiei de fapt. Se cuvine subliniat că instanţele anterioare au analizat aceste condiţii şi, în urma interpretării probatoriului administrat, au apreciat că cererea de plată nu a fost neconformă; or, modalitatea în care au fost examinate probele nu mai poate forma obiect de analiză în recurs, cale de atac extraordinară şi nedevolutivă, prin care, aşa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se exercită un control exclusiv de legalitate. Aceste concluzii se adaugă celor reţinute de instanţele anterioare, care au subliniat că unele dintre actele subsecvente scrisorii de garanţie bancară nu pot fi atacate decât pe calea specială a contestaţiei la executare, iar aceste considerente au rămas necriticate în recurs.

Pe calea recursului incident Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale a criticat soluţia de respingere a excepţiilor lipsei calităţii sale procesuale pasive, inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, recurenta-pârâtă a arătat că, raportat la obiectul acţiunii, ar putea avea calitate procesuală pasivă doar în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea cererii prin care a solicitat executarea scrisorii de garanţie bancară, nu şi în privinţa celorlalte.

Chiar dacă, în principiu, calitatea procesuală trebuie să fie examinată prin raportare la fiecare capăt de cerere, analiza realizată de instanţele anterioare din perspectiva ansamblului acţiunii şi a scopului demersului judiciar - care ar fi putut determina repercusiuni importante asupra situaţiei juridice a titularului recursului incident - nu justifică, în sine, casarea deciziei atacate, de vreme ce în ipoteza admiterii unor capete de cerere care nu ar fi recunoscut vreun drept faţă de recurenta-pârâtă, hotărârea judecătorească nu ar fi produs niciun efect.

În continuare, autoarea căii de atac de faţă a arătat că sunt incidente art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, însă nici aceste critici nu sunt fondate, niciunul dintre actele juridice civile a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constată nefiind act administrativ; prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile; mai mult, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurentul-reclamant C. împotriva încheierii din 27.01.2020 şi deciziei civile nr. 78/Ap/11.02.2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2021.