Moral damages for forged signature: Prescription start date tied to cessation of harmful effects, not discovery of illicit act

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului şi subliniind, cu titlu prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 02.03.2018 pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., S.C. C. S.R.L. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să-i plătească suma de 100.000 euro, cu titlu de daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 3673/07.06.2018, Judecătoria Oradea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 13.07.2019.

Prin sentinţa comercială nr. 209/LP/08.10.2019, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a luat act că reclamantul a renunţat la judecată faţă de pârâta S.C. C. S.R.L., a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii D. şi B. S.A.

Împotriva acestei sentinţe, A. a declarat apel, iar B. S.A., apel incident.

Prin decizia nr. 163/2020 - A/C/02.07.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident şi a dispus înlăturarea din considerentele sentinţei a alin. (9), respectiv:

"instanţa reţine că prin înregistrarea în data de 23.03.2009 a plângerii penale acest termen de prescripţie de 3 ani s-a întrerupt în condiţiile art. 2537 pct. 3 noul C. civ., iar un nou termen de 3 ani a început să curgă de la data comunicării din 04.07.2014 a ordonanţei de clasare împreuna cu referatul nr. x/2010 din 29.05.2014 întocmit de organele de cercetare penală în condiţiile art. 2541 alin. (6) noul C. proc. pen..", acestea urmând a fi înlocuite cu considerentele reţinute în cuprinsul deciziei.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

În motivare, a arătat că instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, astfel că nu se poate da efect cazului de întrerupere a termenului de prescripţie reglementat de art. 2.537 pct. 2 din noul C. civ., întrucât un asemenea caz de întrerupere a prescripţiei nu este prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în cauză.

Potrivit recurentului, deşi acest considerent are acoperire legală, dispoziţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este nelegală, întrucât prescripţia trebuie raportată la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2099/2016 a Judecătoriei Oradea, respectiv când Tribunalul Bihor a pronunţat decizia civilă nr. 1643/A/2016.

În acest sens, autorul căii de atac a arătat că acţiunea care face obiectul prezentului dosar derivă dintr-un dosar penal, în cadrul căruia a sesizat organele penale de pe raza Curţii de Apel Oradea în legătură cu comiterea infracţiunii de înşelăciune calificată, în baza art. 215 din C. pen. anterior. Plângerea penală a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi a fost soluţionată prin ordonanţă de clasare ulterior intrării în vigoare a noului C. pen., care prevede alte limite de pedeapsă în cazul infracţiunii de înşelăciune şi alte termene de prescripţie. Urmare a acestei soluţii, s-a adresat instanţei civile în cadrul unei proceduri speciale reglementată încă de art. 25 din vechiul C. proc. pen., solicitând constatarea caracterului fals al semnăturii executate pe biletul la ordin şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea înscrisului. Cererea a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Oradea şi a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2299/14.03.2016, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi constatării nulităţii avalului dat pe biletul la ordin, materializat prin semnătura din partea dreaptă a rubricii "avalizat" atribuită reclamantului. Soluţia a fost menţinută de Tribunalul Bihor, care prin decizia nr. 1643/A/2016 a respins apelul declarat de B. S.A.

În opinia recurentului, nu avea deschisă calea acţiunii în pretenţii până la momentul în care a avut confirmarea faptului că nu este autorul acelei semnături şi că fost victima unor manopere frauduloase întreprinse de D., confirmări dobândite la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, la care trebuie raportată prescripţia dreptului material la acţiune.

La 02.11.2020, intimata B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în motivarea căreia a susţinut că recurentul nu a invocat niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar critica potrivit căreia momentul de la care curge prescripţia dreptului la acţiune de 3 ani este cel al rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2099/2016 a Judecătoriei Oradea a fost invocată pentru prima dată în recurs. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, întrucât în mod corect au reţinut instanţele de fond, raportat la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă la 23.03.2009, când recurentul-reclamant a formulat plângerea penală.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă B. S.A. şi-a prezentat punctul de vedere.

În şedinţa de la 19.05.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu calea de atac exercitată şi a acordat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării ei în fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond derivă dintr-o împrejurare, care a survenit în cursul lunii martie 2009, când recurentul a fost înştiinţat de intimata B. S.A. că i-a fost poprit contul, în baza unui bilet la ordin, emis în favoarea băncii de către S.C. C. S.R.L. la 26.07.2007, pentru suma de 275.861,62 RON, reprezentând credit ridicat de societate, bilet la ordin refuzat pentru lipsă totală de disponibil. S-a mai reţinut că la rubrica "avalizat", biletul la ordin conţine două semnături, dintre care una îi aparţine intimatului D., iar una recurentului. În continuare, instanţele de fond au notat că D. este asociat majoritat la S.C. C. S.R.L., că recurentul a fost angajat al aceleiaşi societăţi, în cadrul căreia, între 04.02.2006 şi 04.10.2008, a avut calitatea de asociat minoritar.

De asemenea, s-a mai reţinut că recurentul a sesizat organele penale, cărora le-a solicitat să efectueze cercetări pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215, 290, 291 şi 293 din C. pen. anterior, formându-se, astfel, dosarul nr. x/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, în care la 04.07.2014 a fost adoptată o ordonanţă de clasare, motivat de faptul că, ulterior intrării în vigoare a noului C. pen., a intervenit prescripţia răspunderii penale.

Instanţele anterioare au luat act că în subsecvenţa acestei soluţii, recurentul a solicitat instanţei civile să constate caracterul fals al semnăturii executate pe biletul la ordin şi, pe cale de consecinţă, să dispună desfiinţarea înscrisului.

Prin sentinţa civilă nr. 2299/14.03.2016 a Judecătoriei Oradea, cererea a fost admisă în parte şi s-a constatat nulitatea avalului dat pe biletul la ordin în discuţie, aval materializat în semnătura din partea dreaptă a rubricii "Avalizat", atribuită reclamantului.

Sentinţa evocată a rămas definitivă la 12.12.2016, când Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 1643/A.

Acestea sunt circumstanţele factuale reţinute de instanţele devolutive, care au apreciat că dreptul la acţiune este stins prin prescripţie, deoarece încă din luna martie 2009 recurentul a cunoscut atât fapta (de înşelăciune), cât şi pe cel care a comis-o, aspect care rezultă din promovarea, la 23.03.2009, a plângerii penale. Şi doar din perspectiva legii aplicabile, raţionamentul primei instanţe diferă de cel al curţii de apel: dacă cea dintâi a apreciat că prescripţia este supusă dispoziţiilor noului C. civ., în calea devolutivă de atac s-a apreciat că prevederile Decretului nr. 167/1958 au incidenţă.

În raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, s-a propus să fie avut în vedere caracterul omisso medio al criticii expuse prin memoriul de recurs, potrivit căreia momentul de la care ar fi început să curgă prescripţia este cel al rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2299/14.03.2016 a Judecătoriei Oradea.

O atare critică a fost, într-adevăr, formulată direct în recurs, fără să fi fost supusă cenzurii şi în apel, aşa încât nu poate forma obiect al examinării în recurs, pentru că se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate acestea, în condiţiile în care instanţa de apel a statuat, în aplicarea art. 201 din Legea nr. 71/2011, că prescripţia, începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., este guvernată de Decretul nr. 167/1958, iar o asemenea dezlegare, necriticată în recurs, a intrat în puterea lucrului judecat, Înalta Curte, subliniind că decretul evocat instituie un regim de ordine publică al regulilor privind prescripţia, constată că sunt incidente dispoziţiile art. 18 din acesta, care obligă instanţele judecătoreşti ca, din oficiu, să cerceteze incidenţa prescripţiei.

Prin urmare, chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentului recurs constă în a stabili dacă dreptul valorificat pe calea demersului judiciar de faţă este prescris; această analiză presupune evaluarea măsurii în care hotărârile pe care le-au pronunţat instanţele anterioare sunt afectate de vreun viciu de legalitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Acestea sunt cele două repere pe care instanţele anterioare ar fi trebuit să le verifice pentru a se pronunţa asupra prescripţiei.

În speţă însă, încălcând conţinutul normativ evocat mai sus, curtea de apel a confirmat raţionamentul tribunalului, apreciind că în luna martie 2009 recurentul a cunoscut atât fapta (de înşelăciune), cât şi pe cel care a comis-o; or, Înalta Curte subliniază că ceea ce ar fi trebuit stabilit este momentul la care titularul acţiunii a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, iar nu fapta (chiar dacă este probabil ca ea să fi constituit fundamentul lanţului cauzal) şi pe cel care răspunde de ea.

În aceste condiţii, analiza instanţelor devolutive, eronat plasată pe premisa expusă mai sus, a determinat şi ignorarea, în etapele procesuale anterioare, a cauzei acţiunii, astfel cum a fost dedusă judecăţii.

Paguba a cărei reparare este pretinsă în demersul judiciar de faţă derivă din contrafacerea semnăturii din partea dreaptă a rubricii "Avalizat", contrafacere pe care recurentul i-o atribuie intimatului D. şi din iniţierea, de către B. S.A., a unor proceduri execuţionale, conduită pe care titularul căii de atac o consideră a fi expresia unui abuz, de vreme ce comunicase deja băncii că nu aplicase semnătura de avalizare. Consecinţa acestor proceduri a constat, potrivit afirmaţiilor recurentului, în indisponibilizarea oricărei sume, în imposibilitatea de a obţine vreun credit şi de a-şi găsi un loc de muncă, în condiţiile legii; totodată, aşa cum susţine recurentul, starea de lucruri prezentată s-a repercutat nu doar asupra evoluţiei sale profesionale şi patrimoniale, ci şi asupra celei personale, cauzându-i şi afecţiuni de ordin medical.

Se cuvine subliniată şi afirmaţia recurentului, în sensul că efectele acestor demersuri s-au întins pe o perioadă de timp cuprinsă între anii 2009 şi 2016.

Prin urmare, din această perspectivă şi în această cheie ar fi trebuit evaluată chestiunea prescripţiei.

În egală măsură, Înalta Curte ia act că efectul păgubitor este sinteza selectivă a unui complex de fapte care, împreună, au alcătuit un câmp cauzal; între acestea există corelaţii indisolubile, iar ele au contribuit, împreună şi efectiv, mijlocit sau mediat la producerea prejudiciului a cărui reparaţie se solicită. De aceea, în această analiză trebuie decelate atât faptele principale, cât şi cele secundare sau conexe, concurente ori asociate care au condus în mod progresiv şi succesiv la cauzarea unui prejudiciu unic, aşa cum este cel caracterizat de recurent.

Procedând însă de o manieră care a încălcat prevederile exprese ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţele anterioare, în mod greşit, au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, aşa încât Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 497, cu trimitere la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., va casa atât decizia atacată, cât şi sentinţa Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, primei instanţe.

În rejudecare, ţinând cont de dezlegările oferite de prezenta decizie, în sensul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., analiza va trebui să indice momentul de la care cursul prescripţiei dreptului pretins a început să curgă, pornind de la cauza demersului judiciar de faţă; ţinând cont că situaţia de fapt descrisă face posibilă examinarea faptei fiecăruia dintre intimaţi şi permite identificarea datei producerii pagubei şi a datei la care autorul demersului judiciar a cunoscut-o, ea coincide cu data la care recurentul nu a mai suferit efectele păgubitoare ale executării silite, iar această dată va trebui să fie stabilită, în urma evaluării afirmaţiilor recurentului şi a materialului probator administrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 163/2020 - A/C din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi sentinţa comercială nr. 209/LP/2019 din 8 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2021.