Limits of Contestație în Anulare: No Re-Litigation of Motions on Illegality Allegedly Omitted by the Cassation Court

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 602 din 11 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 152 din 02 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii- pârâţi B., C. şi D..

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare, reclamantul A., solicitând, admiterea contestaţiei în anulare, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei contestate, şi rejudecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 152/02.03.2020 a Curţii de Apel Bucureşti; cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei căi de atac.

Întemeindu- şi calea extraordinară de atac pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.., contestatorul a relevat, foarte pe larg, prezentarea situaţiei de fapt a cauzei, în referire la: cererea de chemare în judecată şi soluţia primei instanţe, cererea de apel şi soluţia instanţei de apel, cererea de recurs şi soluţia instanţei de recurs; considerente privind competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, termenul de exercitare a contestaţiei în anulare şi admisibilitatea acesteia şi, în dezvoltarea motivelor de contestaţie, pornind de la scurte consideraţii teoretice şi repere jurisprudenţiale, a invocat omisiunea cercetării motivelor de casare invocate de reclamant în termen.

Astfel, a arătat contestatorul, referitor la prima critică din recurs privind încălcarea de către Curtea de Apel Bucureşti a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., încălcare săvârşită cu ocazia respingerii criticii din apel ce viza nemotivarea sentinţei primei instanţe în privinţa celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii introductive şi necercetarea de către Tribunalul Bucureşti a fondului cauzei în privinţa aceluiaşi capăt de cerere, aceasta nu a fost în mod efectiv examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel fiind analizată în recurs prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contestatorul susţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut confuzie între nemotivarea sentinţei primei instanţe, aspect criticat prin cererea de apel, şi nemotivarea deciziei din apel, aspect analizat în recurs, lăsând neexaminat motivul de recurs prin care reclamantul se plângea de greşita respingere a criticii sale din apel, vizând nemotivarea hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

În concluzie, apreciază că instanţa de recurs nu a răspuns criticii de nelegalitate cu care a fost sesizată, în cuprinsul deciziei contestate neregăsindu-se niciun răspuns cu privire la aspectele semnalate de reclamant.

Contestatorul a mai susţinut că nici a doua critică din recurs, respectiv, cea privind încălcarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ.., nu a fost în mod real analizată de I. C. civ..J., care, fără a se pronunţa asupra legalităţii soluţiei de constatare a decăderii reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul pârâţilor, s-a limitat doar să reţină câteva argumente.

Aspectul criticat de reclamant prin cererea sa de recurs, respectiv, aplicarea greşită a sancţiunii decăderii sale din dreptul de a solicita în apel încuviinţarea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor, arată acesta că nu a format obiect al analizei instanţei de recurs.

Astfel, solicită a se observa că raţionamentul instanţei de recurs are în vedere o ipoteză neîntâlnită în speţă, respectiv, cea în care, nefiind incidenţă sancţiunea procedurală ce împiedica discutarea încuviinţării probei solicitate de reclamant, instanţa de apel s-ar fi pronunţat asupra utilităţii probei din perspectiva dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.

În concluzie, întrucât ipoteza anterior prezentată nu este confirmată de datele speţei, contestatorul consideră că nu se poate susţine cu temei că motivul său de recurs a primit un răspuns din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a omis să cerceteze dacă a fost legală sancţiunea decăderii din probă a reclamantului.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând contestaţia în anulare formulată, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 503 C. proc. civ.

Dispoziţiile legale menţionate au un câmp limitat de aplicare, astfel că, ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv; fiind o cale de retractare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond ce au fost soluţionate de instanţă, care s-a pronunţat asupra motivelor de casare invocate de parte.

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent - dintre cele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Condiţiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.. nu sunt îndeplinite în speţă, întrucât, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită.

Astfel, sub un prim aspect, contestatorul a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că instanţa de recurs nu a soluţionat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs nu a examinat în mod efectiv prima critică privind încălcarea de către Curtea de Apel Bucureşti a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., I. C. civ..J. făcând confuzie între nemotivarea sentinţei primei instanţe, aspect criticat prin cererea de apel, şi nemotivarea deciziei din apel, aspect analizat în recurs, lăsând neexaminat motivul de recurs prin care reclamantul se plângea de greşita respingere a criticii sale din apel, vizând nemotivarea hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Această critică nu poate fi primită, întrucât, nu se relevă în mod real omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul de casare, ci se critică însăşi soluţia şi motivarea acesteia; or, această ipoteză excedează situaţiilor limitative reglementate ca motive de contestaţie în anulare.

În mod similar, se constată că, deşi contestatorul susţine că instanţa nu ar fi răspuns criticii de nelegalitate cu care a fost sesizată, în realitate este nemulţumit de modul în care instanţa s-a pronunţat, iar faptul că instanţa de recurs nu a considerat întemeiate criticile recurentului şi a analizat mai multe argumente prin considerente comune invocate de acesta, nu constituie o omisiune a instanţei de a se pronunţa.

De altfel, analizând decizia a cărei anulare se cere, Înalta Curte constată că instanţa de recurs a răspuns şi criticilor întemeiate de recurent pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Instanţa de recurs a reţinut că decizia instanţei de apel corespunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, iar considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Mai mult, contrar susţinerilor contestatorului, instanţa de recurs se pronunţă doar asupra motivelor de nelegalitate invocate, nu asupra unor capete de cerere, precum instanţa fondului, pe calea recursului neputându-se pune în discuţie aspecte care ţin de reaprecierea situaţiei de fapt.

De fapt, deşi se invocă dispoziţiile art. 503 C. proc. civ., contestatorul reia analiza considerentelor deciziei din apel prin prisma motivelor de recurs, exprimându-şi, în realitate, nemulţumirea faţă de argumentele instanţei de recurs. Or, instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanţa de recurs şi-a motivat soluţia.

Raţiunea anulării deciziei instanţei de recurs, în situaţia admiterii contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 503 C. proc. civ., este aceea de a sancţiona incompleta soluţionare a cauzei ori a căii de atac a recursului, iar nu reaprecierea asupra soluţiei din dispozitiv ori a considerentelor, cum eronat pretinde contestatorul.

Instanţa de control judiciar a analizat motivele de recurs, astfel cum au fost formulate de parte, recursul reclamantului fiind respins prin decizia contestată.

De altfel, contestatorul circumscrie acestui motiv de contestaţie în anulare aspecte similare cu cele formulate în recurs, care a fost soluţionat prin decizia atacată.

În acest context al analizei evidenţiată de considerentele deciziei atacate prin contestaţia în anulare pendinte, argumentele critice expuse de către contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la chestiuni de fond deduse judecăţii în recurs, respectiv, critici de nelegalitate pe care acesta, cu nesocotirea regimului special ce guvernează calea de atac în discuţie, le aduce hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, iar nu la o nemotivare pretins săvârşită în mod involuntar de către Înalta Curte prin adoptarea soluţiei de respingere a recursului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei. Contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental." De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Contestatorul a mai criticat decizia atacată şi din perspectiva faptului că instanţa de recurs nu ar fi analizat în mod real motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., prin care a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ.., sub acest aspect susţinându-se că, aspectul criticat prin cererea de recurs, privitor la aplicarea greşită a sancţiunii decăderii sale din dreptul de a solicita în apel încuviinţarea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor, nu a format obiect al analizei instanţei de recurs.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât, deşi contestatorul susţine că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra criticii din recurs astfel formulate, în realitate, este nemulţumit de modul în care instanţa a analizat-o şi s-a pronunţat asupra ei, reţinând, în esenţă că, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probatoriului propus de către reclamant în apel, cu referire la proba cu interogatoriu, nu formează obiect al examinării Înaltei Curţi.

Aşa fiind, nu se poate susţine cu temei că instanţa de recurs nu ar fi examinat criticile de nelegalitate propuse de parte, ori vreun aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., ca nefondată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestaţie în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 602 din 11 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.