Commission dispute rulings upheld; annulment of arbitral award rejected, incidental appeal on fees unfounded

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată la 14 iulie 2020 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. Arad a solicitat obligarea pârâtei B. Bucureşti la plata sumei de 855.120,65 RON cu titlu de diferenţă de comision precum şi a cheltuielilor arbitrale.

În drept, reclamanta a invocat art. 6, art. 1203, art. 1268, art. 1269, art. 1270, art. 1516, art. 1527, art. 2080, art. 2087, art. 2089, art. 2091 şi art. 2094 C. civ.

Prin sentinţa arbitrală nr. 72 din 19.11.2020, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte acţiunea introdusă de reclamantă şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 829.541,89 RON cu titlul de comision şi 49.263,28 RON cheltuieli arbitrale.

Totodată, a fost respinsă cererea privind plata sumelor de 14.655,68 RON şi 10.923,08 RON, cu titlu de venit minim garantat.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat acţiune în anulare pârâta B., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ., solicitând anularea ei în parte, reţinerea cauzei în vederea soluţionării litigiului pe fond şi respingerea în tot a cererii de arbitrare.

Prin sentinţa civilă nr. 82/2021 din 12 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acţiunea în anulare formulată de pârâtă ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe, la 1 iulie 2021 pârâta B. a formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că hotărârea primei instanţe nu este motivată.

Potrivit recurentei, instanţa nu a analizat argumentele pârâtei privind motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

Recurenta susţine că în cuprinsul acţiunii în anulare a criticat lipsa motivării hotărârii arbitrale în orice modalitate, atât sub aspectul calificării convenţiei ca fiind contract de adeziune, cât şi ca având caracterul unui contract negociat.

În aprecierea recurentei-pârâte motivul de nelegalitate nu este unul pur subiectiv, care tinde la o reanalizare a fondului, dimpotrivă, sentinţa arbitrală nu cuprinde niciuna din tezele opuse în apărare, referitoare la caracterul contractului, negociat sau de adeziune, acest aspect fiind neanalizat.

Astfel, recurenta consideră că deoarece instanţa nu a efectuat o analiză temeinică a motivului de nulitate a hotărârii arbitrale, însăşi sentinţa recurată nu a beneficiat de o motivare adecvată.

De asemenea, recurenta susţine că prin raportare la motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., instanţa a făcut aprecieri de natură subiectivă asupra temeiurilor de fapt şi de drept invocate prin acţiunea în anulare, fără însă să analizeze temeinic argumentele invocate.

Potrivit recurentei-pârâte faptul că instanţa a considerat că tribunalul arbitral a avut un raţionament juridic coerent, fără însă a arăta în concret ce a vizat acest raţionament, dovedeşte că sentinţa recurată nu este motivată.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit că argumentele pârâtei ar ascunde în realitate nemulţumiri legate de modalitatea în care tribunalul arbitral a interpretat în concret clauzele convenţiei încheiate între părţi.

În realitate, pârâta a arătat pe larg în acţiunea în anulare formulată că principalele critici la adresa hotărârii arbitrale vizează lipsa aplicării legale a prevederilor referitoare la regulile de interpretare, tribunalul arbitral nesocotind succesiunea reglementată a regulilor de interpretare enunţate în C. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că normele de drept material ce au fost ignorate sunt prevederile art. 14, art. 15, art. 1170, art. 1266, art. 1268, art. 1270 şi art. 1272 C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că prima instanţă, prin considerentele reţinute, a procedat la aplicarea greşită a normelor de drept material, considerând că aplicarea sau nu a regulilor de interpretare şi a condiţiei de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor cu bună-credinţă reprezintă un atribut lăsat la aprecierea tribunalului arbitral şi nu o normă imperativă, a cărei încălcare determină implicit şi încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Din prevederile art. 1270 şi 1272 C. civ., precum şi din doctrină, drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor trebuie analizate nu doar din perspectiva clauzelor expres stipulate, ci şi din perspectiva obligaţiilor implicite ale acestora, în acord cu voinţa reală a părţilor.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat regulile de interpretare a contractului prevăzute la art. 1266 şi 1268 C. civ. şi a invocat jurisprudenţă, prin care susţine că în cazul exercitării unor căi extraordinare de atac în baza unor motive de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, instanţa supremă a reţinut că modalitatea în care instanţele de fond au apreciat convenţia legal încheiată între părţi şi principiul pacta sunt servanda, constituie motive solide pentru a critica legalitatea unei hotărâri.

Astfel, în cadrul acţiunii în anulare, instanţa era chemată să verifice dacă sentinţa arbitrală a fost dată cu încălcarea acestor dispoziţii legale imperative care conturează atât principiul forţei obligatorii a contractului, cât si regulile stabilite de lege pentru interpretarea acestuia.

Recurenta-pârâtă consideră că algoritmul de calcul al comisionului perceput potrivit contractului nu a fost modificat, această metodă de calcul agreată de părţi fiind utilizată încă de la momentul semnării convenţiei, respectiv menţinută pe întreaga durata de valabilitate a acesteia, atât anterior anului 2018, cât şi în perioadă ulterioară Actelor Adiţionale.

Procedând la interpretarea convenţiei într-o modalitate denaturată, străină de voinţa reală a părţilor, tribunalul arbitral nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului, respectiv regulii potrivit căreia acesta nu obligă doar la ceea ce este expres stipulat, ci şi la toate urmările pe care practicile, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului.

Prin urmare, susţine recurenta pârâtă că sentinţa arbitrală a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii privind forţa obligatorie a contractului şi de interpretare a convenţiei părţilor prevăzute la art. 1266, art. 1266, art. 1270, respectiv art. 1272 din C. civ., ignorând atât voinţa reală a părţilor cu privire la remunerarea reclamantei, cât şi practica statornicită între ele în această privinţă.

Potrivit recurentei, instanţa, învestită cu aceste critici, în loc să verifice dacă, în concret, tribunalul arbitral s-a raportat la voinţa reală a părţilor, respectiv la uzanţele conturate între acestea, a preferat să reţină că reprezintă simple nemulţumiri legate de interpretarea înţelegerii părţilor.

Procedând astfel, instanţa a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material care presupun ca, pentru ca o hotărâre să fie legală, instanţa să se raporteze la regulile de interpretare a contactului, precum şi la forţa obligatorie a contractului prin prisma voinţei reale a părţilor, astfel cum a fost conturată de uzanţe.

La 13.09.2021 intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, totodată, recurs incident împotriva aceleiaşi sentinţe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de plată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial, aceleiaşi instanţe.

Potrivit recurentei-reclamante, soluţia instanţei de cenzurare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat nu a fost motivată. Aceasta susţine că nu critică modalitatea în care instanţa s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, ci lipsa motivării în acord cu dispoziţiile art. 425 Cod procedură civilă.

Recurenta-reclamantă consideră că simpla afirmaţie privind complexitatea redusă a cauzei nu reprezintă o motivare a soluţiei de reducere a onorariului avocaţial.

Prin urmare, susţine recurenta că formularea simplistă a redactării întâmpinării, care a avut 15 file şi alte 132 de file reprezentând jurisprudenţă, fără a se ţine seama şi de redactarea concluziilor scrise care au avut 12 file şi despre care instanţa nu menţionează şi prezenţa la două termene, care impun pregătirea prealabilă a unui dosar cu sute de file, nu justifică soluţia pronunţată şi nu reflectă o analiză concretă a particularităţilor cauzei, ceea ce conduce la imposibilitatea de verificare a raţionamentului logico-juridic al instanţei de fond la pronunţarea soluţiei de cenzurare a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a fost obligată să îşi asigure apărarea într-un litigiu promovat abuziv, împotriva unei sentinţe în mod evident legală şi temeinică, iar activitatea avocatului a presupus parcurgerea unei acţiuni în anulare de 42 de file, analizarea înscrisurilor ataşate acţiunii în anulare totalizând 160 de file, redactarea întâmpinării prin care a combătut fiecare argument juridic regăsit în acţiunea în anulare având 15 pagini şi alte 132 de file de jurisprudenţă, studierea răspunsului la întâmpinare, redactarea concluziilor scrise în cuprinsul cărora a extras esenţa contra-argumentelor împotriva solicitărilor din acţiunea în anulare, din răspunsul la întâmpinare şi a celor expuse în şedinţă publică şi reprezentarea la cele două termene de judecată.

Toate aceste aspecte care determină în concret complexitatea cauzei, dar şi circumstanţele cauzei, criterii cumulative, nu sunt analizate de către instanţa de fond, care a lăsat nemotivată soluţia de reducere a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Aşadar, pentru a oferi o motivare adecvată cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., adică o motivare efectivă, reală, concretă, instanţa trebuia să analizeze particularităţile speţei, să prezinte raţionamentul logico-juridic în baza căruia a pronunţat soluţia din dispozitiv, să descrie în concret care sunt motivele pentru care apreciază că prezenta cauză prezintă un grad de complexitate redus, şi nu să se limiteze la o unică frază, formulată în mod simplist şi general, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

La 21 octombrie 2021, recurenta-pârâtă pârâta B. S.R.L.a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat, iar, la 12 noiembrie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L., a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare, ca neîntemeiate, şi admiterea recursului incident.

4. Cauza a fost înregistrată la 8 iulie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020 iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul formulat de pârâta B. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondat.

Criticile recurentei privind nemotivarea hotărârii curţii de apel subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, curtea de apel nu a analizat argumentele pârâtei privind lipsa motivării hotărârii tribunalului arbitral sub aspectul calificării naturii convenţiei, circumscrise motivului de nulitate a sentinţei arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

Verificând hotărârea recurată se constată că instanţa a reţinut că hotărârea arbitrală este motivată, argumentând că din considerentele acesteia rezultă în mod clar expunerea raţionamentelor logico-juridice privind chestiunile deduse judecăţii corelate cu soluţia din dispozitiv.

Totodată, instanţa a reţinut că nemulţumirea recurentei-pârâte vizează în realitate calificarea convenţiei, însă lipsa considerentelor privind natura convenţiei în sensul solicitat de aceasta relevă faptul că tribunalul arbitral nu a reţinut apărările pârâtei.

Motivarea unei hotărâri reprezintă un silogism juridic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, nefiind imperativ un răspuns la toate argumentele aduse de parte, ci prezentarea argumentelor fundamentale susceptibile să sprijine soluţia.

Or, tribunalul arbitral a apreciat că prevederile contractuale privind modalitatea de calcul a comisionului erau clare, fiind stipulat explicit faptul că stabilirea comisionului se face pe baza numărului de litri vânduţi, fără a fi prevăzută vreo pondere a fiecărui tip de carburant din totalul carburantului vândut şi a înlăturat justificat apărările pârâtei privind interpretarea convenţiei deduse judecăţii.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată nu este motivată nici din perspectiva respingerii motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât deşi instanţa a considerat că tribunalul arbitral a avut un raţionament juridic coerent, nu a arătat în concret ce a vizat acest raţionament.

Analizând hotărârea recurată, se constată că instanţa a reţinut că interpretarea clauzelor contractuale reprezintă o chestiune de fond ce nu se poate încadra în motivul de anulare a hotărârii arbitrale invocat, iar faptul că tribunalul arbitral a stabilit un alt înţeles al clauzelor decât cel afirmat de recurenta-pârâtă nu reprezintă o încălcare a principiului pacta sunt servanda.

De asemenea, referitor la buna sau reaua-credinţă a părţilor în derularea raporturilor contractuale, curtea de apel a reţinut că reprezintă un aspect de fapt ce nu se încadrează în motivul de nulitate invocat, de strictă interpretare.

Prin urmare, motivarea curţii de apel conţine argumentele pentru care s-a respins acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, răspunde criticilor din acţiunea în anulare şi apărărilor formulate în cauză şi este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii recurate, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă.

În acest context, împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu considerentele instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

Criticile recurentei-pârâte privind aplicarea greşită a normelor de drept material în analiza motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., nu sunt fondate.

În susţinerea motivului de casare, recurenta critică hotărârea tribunalului arbitral sub aspectul încălcării regulilor privind interpretarea convenţiei, a principiului pacta sunt servanda şi a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor din contract.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează în mod direct hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material ale tribunalului arbitral, deşi prin calea extraordinară de atac a recursului hotărârea curţii de apel este supusă controlului judiciar şi nu cea a instanţei arbitrale, potrivit art. 483 alin. (1) Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit curtea de apel a constatat că nu este incident motivul de nulitate al hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât normele care reglementează interpretarea convenţiei, principiul pacta sunt servanda şi buna-credinţă în exercitarea drepturilor si obligaţiilor din contract, sunt imperative.

Dispoziţiile art. 1270 C. civ. reglementează principiul forţei obligatorii a actului juridic şi irevocabilitatea efectelor acestuia, fundamentate pe necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice.

De asemenea, prevederile art. 1266, art. 1268 şi art. 1272 C. civ. privind regulile de interpretare a convenţiei au rolul de a suplini sau interpreta voinţa insuficient exprimată sau neexprimată a părţilor dintr-o convenţie.

Normele dispozitive au rolul de a suplini voinţa părţilor, astfel că prevederile evocate nu sunt norme imperative pentru a se putea reţine incidenţa motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Criticile recurentei nu se încadrează în limitele judecăţii acţiunii în anulare, întrucât deşi formal se invocă greşita soluţionare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) Cod procedură civilă, se încearcă repunerea în discuţie a modalităţii în care au fost analizate în fond raporturile dintre părţi, precum şi probatoriile administrate de către tribunalul arbitral, precum şi a dezlegărilor date problemelor de fapt şi de drept de către instanţa arbitrală.

Or, sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală, fiind analizate criticile formulate prin acţiunea în anulare, acestea fiind înlăturate motivat, raportat atât la specificul acţiunii în anulare cât şi la dezlegările şi probatoriile administrate de instanţa arbitrală.

Chiar dacă recurenta este nemulţumită de motivarea instanţei arbitrale nu are deschisă acţiunea în anulare, în sensul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa arbitrală a procedat la interpretarea voinţei părţilor şi la stabilirea răspunderii contractuale, neîncadrându-se în ipoteza încălcării "ordinii publice" ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Raporturile contractuale dintre părţi fiind guvernate de principiul libertăţii de voinţă vizează raporturi de drept privat, de la care părţile pot deroga. Prin urmare, respectarea şi interpretarea greşită a prevederilor contractuale coroborate cu dispoziţiile incidente în materie, pe care le menţionează recurenta, nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică ori a dispoziţiilor imperative ale legii.

Dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se referă la accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, în înţelesul de sumă a unor reguli de conduită, cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc conduita subiecţilor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă, în acest context, se deosebeşte de legea părţilor care, deşi trasează o conduită inderogabilă pentru părţi, se rezumă la efectele contractului, adică la obligaţia părţilor de a se conforma acestuia.

Totodată, curtea de apel a reţinut în mod corect că şi motivele din acţiunea în anulare privind buna-credinţă reglementată de art. 14, art. 15 şi art. 1170 C. civ. vizează aspecte de fapt care nu se pot încadra în dispoziţiile art. 608 C. proc. civ., de strictă interpretare.

Modalitatea în care instanţa arbitrală a stabilit situaţia de fapt şi a apreciat probele administrate în cauză evaluând buna-credinţă în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale sunt aspecte ce ţin de fondul litigiului arbitral şi nu pot face obiectul controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare, întrucât s-ar transforma într-o cale de atac devolutivă, prin care s-ar putea rejudeca în fond litigiul arbitral.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 82/2021 din 12 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentei-reclamante privind nemotivarea soluţiei de cenzurare a cheltuielilor de judecată, întrucât curtea de apel nu a analizat complexitatea şi circumstanţele cauzei, criterii cumulative, pentru a putea dispune reducerea onorariului de avocat, este nefondată.

Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanţa a dispus în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat şi având în vedere complexitatea redusă a cauzei şi activitatea desfăşurată din partea avocatului privind redactarea întâmpinării şi prezenţa la două termene de judecată, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că se impune reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

Prin urmare, se constată că instanţa a prezentat atât temeiul, cât şi motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea onorariului de avocat, expunând în mod clar raţiunea măsurii dispuse.

Astfel, motivarea curţii de apel este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii recurate, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, astfel încât, va fi respins ca nefondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 Cod procedură civilă, "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura fiscală nr. x din 144 septembrie 2021 emisă de Cabinet Avocat C. în cuantum de 8.699,91 RON şi dovada achitării acesteia, respectiv extrasul din 20 septembrie 2021 emis de D. S.A..

Totodată, recurenta reclamantă a depus şi contractul de asistenţă juridică nr. x/2021, care la articolul II prevede că onorariul pentru combaterea recursului principal este în cuantum de 1000 Euro plus TVA, iar pentru susţinerea recursului incident este de 500 Euro plus TVA, ultima sumă menţionată neputând fi acordată urmare a respingerii recursului incident.

Înalta Curte constată culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului principal şi în raport cu solicitarea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată în combaterea acestei căi extraordinare de atac, urmează să fie admisă în parte cererea, în sensul obligării recurentei-pârâte la plata contravalorii în RON a sumei de 1000 Euro, la cursul de la data emiterii facturii, respectiv a sumei de 4.874 RON plus TVA, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 82/2021 din 12 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. să plătescă recurentei-reclamante A. S.R.L. suma de 4.874 RON plus TVA, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.