Consumer denied restitution of pre-termination interest after rescission of bank contract ruled ex nunc only.

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, la data de 07.06.2017, sub nr. x/2017, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, înregistrată sub nr. dosar x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună rezilierea contractului de credit bancar nr. x/07.08.2007 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi la creditul acordat, ca efect al clauzei abuzive prevăzută de art. 5, începând cu luna august 2008.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1373 din 27 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.A.; a dispus rezilierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/7.08.2007, încheiat între reclamantul-pârât şi pârâta-reclamantă; a obligat pârâta-reclamantă să restituie reclamantului-pârât suma de 12.286,33 euro, reprezentând dobândă achitată din luna mai 2015 până în prezent; a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 40.690,22 euro reprezentând diferenţă de credit aflat în sold; a compensat reciproc obligaţiile părţilor până la concurenţa celei mai mici şi, în consecinţă, a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 28.403,89 euro reprezentând diferenţă de credit aflat în sold; a respins cererea reconvenţională; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 747/2019 din 11 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins apelul formulat de B. S.A. împotriva încheierii din 13 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi; a admis apelul formulat de B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1373 din 27 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o în parte; a respins cererea reclamantului-pârât având ca obiect obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi pentru perioada cuprinsă între luna august 2008 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii având ca obiect rezilierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/07.08.2007; a obligat reclamantul- pârât la plata către pârâta- reclamantă a sumei de 38.787,33 euro reprezentând diferenţă credit aflat în sold la momentul pronunţării prezentei decizii; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu au contravenit deciziei; a obligat intimatul la plata către apelant a sumei de 4.377 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotă­rârii atacate cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea către reclamant a sumelor cu titlu de dobânzi la creditul acordat, percepute şi încasate ca efect al aplicării clauzei abuzive pre­văzute la art. 5 ultima teză din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/07.08.2007, începând cu luna august 2008 de derulare a contractului şi până la data rămânerii definitive a soluţiei din prezenta cauză.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire principiul restituito in integrum consacrat atât de legislaţia naţională şi comunitară, cât şi de jurisprudenţa CJUE. Astfel, Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a fost transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, care la art. 6 prevede că "clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare cu acordul consumatorului numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În opinia recurentului, constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acesteia, având efect retroactiv prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzelor abuzive (art. 992 şi urm. din C. civ. de la 1864).

A susţinut că raţionamentul instanţei de apel se dovedeşte a fi în deplină contradicţie cu prevederile Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE, conducând spre situaţia în care s-au anulat clauzele contractuale abuzive, însă consumatorul nu poate beneficia de principiul restitutio in integrum ca efect nemijlocit al acestei nulităţi.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., dispoziţii care instituie obligaţia instanţei de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică a capătului doi al cererii introductive cu privire la restituirea prestaţiilor efectuate de reclamant în baza clauzei anulate ca abuzive.

Apărarea formulată

Intimata- pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat; cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

III. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei I Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 mai 2020 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 6.

Prin raportul privind admisibilităţii în principiu a recursului, s-a reţinut că partea are deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei atacate, recursul este formulat în termenul legal, este scutit de la plata taxei judiciare de timbru şi îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurent, raportorul şi-a exprimat opinia în sensul că acestea pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat în cererea de recurs.

Completul filtru nr. 6, prin rezoluţia din 16 noiembrie 2020, constatând că raportul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia părţilor pentru ca acestea să depună punct de vedere, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părţile nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin formularea, în scris, a unui punct de vedere la raport.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la 27 ianuarie 2021, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea analizării admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2021, prin încheierea nr. 103 a şedinţei din Camera de Consiliu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a dispus trimiterea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 747 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, spre competentă soluţionare, secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 23.04.2021, sub nr. x/2017*.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esenţă, criticile formulate de recurentul-reclamant se referă la respingerea de către instanţa de apel a solicitării sale de obligare a intimatei- pârâte la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânzi pentru perioada cuprinsă între luna august 2008, şi până la rămânerea definitivă a hotărârii având ca obiect rezilierea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2213/07.08.2007.

Astfel, în accepţiunea recurentului, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu se impune restituirea acestor sume, ignorând cu desăvârşire principiul restitutio in integrum, câtă vreme, constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acesteia, având efect retroactiv, prin restituirea tuturor sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive.

Critica este nefondată.

Fără a nega principiul efectivităţii protejării drepturilor conferite la nivel european sau importanţa legislaţiei speciale referitoare la protecţia consumatorilor, Înalta Curte reţine, astfel cum corect a subliniat şi instanţa de apel, doar că, mijlocul procesual ales de reclamant nu poate conduce la obţinerea rezultatului urmărit, deoarece, legea care instituie acest mijloc nu permite a se aduce atingere, pe această cale, efectelor rezilierii contractelor, care se produc numai ex nunc.

Astfel, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă de control judiciar, recurentul- reclamant, solicitând rezilierea contractului de credit bancar, în mod legal a subliniat Curtea faptul că admiterea acţiunii în reziliere nu poate produce efectul restituirii totale/parţiale a prestaţiilor, întrucât, însuşi actul normativ vorbeşte despre instituţia rezilierii, şi nu de cea a rezoluţiunii.

Mai mult, raportat la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, o astfel de critică este formulată cu depăşirea limitelor în care a învestit instanţa.

Aşadar, în cazul în care instanţa ar fi dat curs solicitării reclamantului, ar fi schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ. şi care presupune faptul că părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, instanţa fiind astfel obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă/precizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Totodată, este de reţinut, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Pe cale de consecinţă, dacă după eliminarea clauzei contractul mai poate continua, acesta se derulează, cu acordul consumatorului, iar, în situaţia în care, după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, contractul nu îşi mai poate produce efectele, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Înalta Curte nu neagă dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restituto in integrum, însă, în condiţiile în care însuşi recurentul- reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, devin cu atât mai evidente efectele sancţiunii rezilierii contractului de credit bancar în cauză, care, în niciun caz nu se pot produce ex tunc, cum nelegal pretinde recurentul, dată fiind natura contractului său, cu executare succesivă.

Faptul că în textele menţionate, legiuitorul a reglementat efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, fie în sensul derulării în continuare a contractelor după anularea parţială a acestora, fie în sensul rezilierii, cu posibilitatea stabilirii răspunderii în forma daunelor interese, nu poate fi considerat a avea semnificaţia atribuită de recurentul-reclamant, pe de o parte, recurentul neformulând atare solicitare de daune- interese, iar, pe de altă parte, cele două sancţiuni au caracter autonom şi nu-şi pot împrumuta trăsăturile, consecinţa rezilierii fiind tocmai nulitatea clauzei contractuale.

Soluţia de restituire a dobânzilor, în sensul avut în vedere de recurentul- reclamant nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a C.J.U.E. care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi.

Astfel, în Hotărârea Curţii din 14 iunie 2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito, S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze".

Mai mult, într-o recentă hotărâre a Curţii, din 29 aprilie 2021, pronunţată în cauza C-19/20, I. W. şi R. W. c/Bank BPH S.A., s-a statuat că, "4) Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că revine instanţei naţionale care constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator sarcina de a-l informa pe acesta din urmă, în cadrul normelor naţionale de procedură şi în urma unei dezbateri contradictorii, cu privire la consecinţele juridice pe care le poate determina anularea unui astfel de contract, independent de reprezentarea consumatorului de către un mandatar profesionist".

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, critica recurentului privind interpretarea dată de instanţa de apel solicitării de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei referitoare la dobândă, este nefondată.

Verificând, în continuare decizia recurată prin prisma modalităţii de respectare a dispoziţiilor legale, care instituiau în sarcina instanţei obligaţia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică exactă a unui capăt de cerere (în speţă, cel de-al doilea capăt de cerere), Înalta Curte reţine, că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.., "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Deopotrivă, dispoziţiile alin. (6) al aceluiaşi articol stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Aceste dispoziţii reglementează principiul disponibilităţii, principiu consacrat de art. 9 C. proc. civ.., potrivit cărora, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

În cererea de chemare în judecată reclamantul trebuie să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia pe care o supune judecăţii, precum şi motivarea în fapt şi în drept, iar instanţa este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţile din proces, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile şi apărările formulate în condiţiile legii, prin cererile principale, accesorii sau incidentale, iar pe de altă parte, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor din proces.

În speţă, aşa cum, de altfel, corect a remarcat şi instanţa de apel, trecând peste faptul că încă din prima instanţă s-a apreciat acest capăt de cerere ca având caracterul unei cereri accesorii, recurentul- reclamant a fost cel care, însuşi, a dat calificarea exactă capătului de cerere privind restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei constatate ca abuzivă, prin întâmpinarea depusă în apel.

Fundamentul juridic al acţiunii a fost dat de rezilierea contractului de credit, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 163/2000, acestea fiind limitele judecării, iar faptul admiterii acţiunii în reziliere nu poate produce efectul restituirii prestaţiilor, astfel cum se solicită prin cel de-al doilea capăt de cerere, accesoriu, pe un alt fundament juridic, acela al restitutio in integrum, cum încearcă recurentul prin această critică.

Căci, aşa cum s-a subliniat, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului. Astfel, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, respectând principiul instituit prin art. 22 C. proc. civ. şi analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) din acelaşi cod, a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea corectă a normelor legale incidente de către instanţa de fond, în raport de care, a constatat că cererea dedusă judecăţii nu poate fi soluţionată din perspectiva celor solicitate de reclamant, ca o consecinţă a rezilierii neputându-se dispune, în mod legal, obligarea la restituirea prestaţiilor executate în baza clauzei vizând dobânda, iar soluţia la care s-a oprit este legală.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găseşte a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 2.880,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 747/2019 din 11 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul- reclamant A. să plătească intimatei- pârâte B. S.A. suma de 2.880,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.