RCA insurance liability appeal dismissed, upholding moral and material damages award against insurer

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi cu intervenientul forţat D., obligarea asiguratului la plata către reclamanta A. a sumei de 400.173 RON pentru, din care 400.000 RON daune morale şi 173 RON daune materiale, iar către reclamantul B. a sumei de 150.000 RON daune morale, pentru amândoi reclamanţii, cu penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data înregistrării acţiunii până la plata efectivă şi cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 663/2019 din 09 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D. şi, în consecinţă: a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a următoarelor sume de bani: - către reclamanta A. - 3.635 RON daune materiale şi 19.000 RON daune morale; - către reclamantul B. - 8.000 RON daune morale,cu penalităţi de întârziere pentru toate sumele mai sus amintite şi pentru amândoi reclamanţii calculate pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum de 0,2% începând cu data de 21.06.2017 până la plata efectivă şi a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 103/2020 din 18 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelanta C. S.A.; a respins apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă pronunţate în data de 18.10.2017, în dosarul nr. x/2017, a Tribunalului Maramureş; a admis apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 663 din 9.05.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 255.000 RON, cu titlu de daune morale, şi în sumă de 3089,75 RON, cu titlu de daune materiale, iar reclamantului B. la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat apelanta- pârâtă C. S.A. la plata către apelanţii- reclamanţi A. şi B. a sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele:

Prealabil prezentării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat constatarea lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor corelativ cu lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, având în vedere că intimaţii-reclamanţi în faza de urmărire penală au declarat că nu au nici o pretenţie materială sau de altă natură de la conducătorul autovehiculul în temeiul contractului de asigurare cu asiguratul intimat-intervenient forţat pârâta se subrogă în drepturile şi obligaţiile asiguratului său, iar obligaţia asiguratului fiind stinsă prin împăcarea părţilor implicate în evenimentului rutier.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârii recurate îi lipseşte motivarea cu privire la solicitarea înlăturării a completării la certificatul medico-legal nr. 35/11.01.2017 din materialul probator şi din considerentele hotărârii apelate.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că din considerentele deciziei recurate lipseşte motivarea cu privire la îndeplinirea condiţiilor de răspunderea delictuală şi cu privire la acordarea daunelor materiale, respectiv lipsa motivării respingerii solicitării recurentei de a constata tardivitatea majorării pretenţiilor materiale.

În acelaşi context al nemotivării deciziei recurate, recurenta- pârâtă susţine lipsa motivării cu privire la cuantificarea culpei reclamantei A. şi lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, respectiv legislaţia şi practica judiciară în domeniu, motivare care nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO şi că hotărârea dată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a arătat, în esenţă, că hotărâre recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 82 C. proc. civ., art. 411 şi art. 126 din Statutul profesiei de avocat în momentul respingerii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al avocatului E., având în vedere că între intimaţii- reclamanţi şi acesta nu există un contract de asistenta juridică nemijlocit.

Recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată este nelegală prin înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 şi pe cale de consecinţă, necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie.

În opinia recurentei- pârâte instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 şi ale art. 2208 C. civ., în privinţa penalităţilor de întârziere.

Apărarea formulată

Intimaţii- reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, înregistrată la data de 02.10.2020, prin care, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată în recurs, anexând dovada în acest sens.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimaţii- reclamanţi A. şi B. au depus punct de vedere, în scris, la raport, intitulat note scrise, prin care au arătat că nu au obiecţiuni la raportul întocmit, recurenta- pârâtă neformulând un atare punct de vedere.

Prin încheierea de la 17 iunie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 30 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor- reclamanţi, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică invocată, recurenta- pârâtă C. S.A. consideră că intimaţii-reclamanţi nu au calitate procesuală activă în cauză şi, corelativ, lipsa calităţii sale procesuale pasive, critică ce se găseşte a fi nefondată.

Potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienţi forţaţi.

Făcând trimitere la calitatea de intervenient forţat a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, s-a arătat că textul de lege care permite valorificarea directă a dreptului victimei la despăgubire împotriva asigurătorului de răspundere civilă este aplicabil în materie procesual-civilă, o astfel de calitate fiind străină procesului penal, în care autorul infracţiunii nu poate avea decât calitatea de învinuit sau inculpat, după caz, textul reglementând, aşadar, coexistenţa unei răspunderi complementare şi indirecte pentru fapta altuia, pe temei contractual, aşa cum este răspunderea asigurătorului.

Concluzia potrivit căreia articolul 54 din Legea nr. 136/1995 este aplicabil doar în cazul acţiunii civile exercitate la instanţa civilă, s-a arătat că, este susţinută, fără echivoc, şi prin faptul că textul de lege, în partea sa introductivă, face trimitere la stabilirea şi efectuarea despăgubirii conform art. 43 (în prezent abrogat) şi art. 49 din lege, acest din urmă text stipulând în mod expres că "…asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi tramvaie, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil".

Astfel, dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, în acord cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părţi, respectiv contractul aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie, face ca acesta să nu fie ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din C. civ., întrucât, nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat, ceea ce face ca, între cele două societăţi de asigurare ale autovehiculelor implicate în accident, să nu opereze solidaritatea în lipsa unei dispoziţii legale sau a unei clauze contractuale exprese.

În acelaşi sens sunt şi considerentele instanţei supreme în decizia amintită cu referire la limitele răspunderii asigurătorului în privinţa întinderii prejudiciului, argumentele fiind valabile mutatis mutandis.

De altfel, împăcarea părţii vătămate cu învinuitul în procesul penal, realizată în condiţiile art. 132 C. pen., nu are relevanţă cu privire la răspunderea asiguratorului RCA al autovehiculului faţă de daunele provocate părţii vătămate de către autorul accidentului şi, ca atare, are calitate procesuală activă în acţiunea civilă în despăgubiri formulată de partea vătămată împotriva asiguratorului de răspundere civilă.

Altfel spus, împrejurarea că intimaţii- reclamanţi, în faza de urmărire penală, au declarat că nu au nici o pretenţie materială sau de altă natură de la conducătorul autovehiculului în temeiul contractului de asigurare cu asiguratul- cazul în speţă, nu are relevanţă cu privire la răspunderea asiguratorului RCA faţă de daunele provocate de către autorul accidentului şi, ca atare, au deschisă acţiunea civilă în despăgubiri formulată împotriva asiguratorului de răspundere civilă, acesta având calitate procesuală pasivă.

În aceste coordonate, dar şi în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează latura civilă a cauzei, în mod corect s-a reţinut că societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi că are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, soluţie legală, în aplicarea corectă şi a Deciziei nr. 1/2016 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen.

Faţă de acestea, urmează a fi înlăturată prima critică formulată de recurenta- pârâtă.

În ceea ce priveşte următorul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, urmând a fi respins, după cum urmează:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiţii, este de observat că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a deciziei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat se susţine de către recurenta- pârâtă.

De altfel, Înalta Curte mai reţine că, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de părţi şi şi-a prezentat argumentele care au justificat soluţia sa.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii, ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţine aceasta, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

De asemenea, în cadrul motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată nu conţine motivele instanţei care ar întemeia respingerea solicitării sale de a înlătura din materialul probator completarea la certificatul medico- legal nr. 35/11.01.2017 din 22.02.2018, sau de ce a reţinut concluziile acestei completări, şi de ce nu concluziile certificatelor medico- legale anterioare (completare din 09.05.2017) şi, totodată, lipsa motivării cu privire la:

îndeplinirea condiţiilor de răspundere delictuală;

acordarea daunelor materiale, respectiv, lipsa motivării respingerii solicitării recurentei de a se constata tardivitatea majorării pretenţiilor materiale;

cuantificarea culpei reclamantei A.;

a acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, respectiv, legislaţia şi practica judiciară în domeniu, motivare care nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ.., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. şi art. 6 CEDO.

Contrar susţinerilor recurentei- pârâte, instanţa supremă constată că, în cuprinsul deciziei atacate, se regăsesc analizate probele administrate care au condus la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi interpretarea clauzelor contractuale relevante.

Nu poate fi primită argumentaţia recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns criticilor sale, astfel cum au fost sintetizate supra, la paginile 33 şi 34 din decizie regăsindu-se, pe larg, considerentele instanţei de apel, care s-a pronunţat asupra tuturor aceste aspecte.

Instanţei de apel nu-i poate fi imputată nici neîndeplinirea obligaţiei de motivare în expunerea considerentelor care susţin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară şi convingătoare, reţinându-se că, nu se poate nega suferinţa ce a fost pricinuită reclamanţilor, însă cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speţă a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanţe răspunzând argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei.

Faţă de considerentele arătate, criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, ceea ce face ca, motivul de casare invocat să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Analizând, în continuare, recursul, în ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică formulată în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, a dispoziţiilor art. 50 pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserţiunile recurentei nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ., din conţinutul cărora, rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă susţine nelegalitatea deciziei recurate pentru înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 50 pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 şi, pe cale de consecinţă, necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România, în materie, prin încălcarea acestor dispoziţii, dar, din nou, invocă practică judiciară favorabilă acesteia.

În continuare, recurenta- pârâtă invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 şi a dispoziţiilor art. 2208 C. civ. în privinţa penalităţilor de întârziere, arătând aceasta, că răspunderea sa se angajează în baza contractului de asigurare încheiat prin Poliţa RCA din 15.10.2016, când se afla în vigoare Norma ASF 23/2014, lege specială, care se aplică cu prioritate şi înlătură de la aplicare legea generală, O.U.G. nr. 54/2016, greşit fiind astfel reţinută aplicarea art. 20 alin. (5) din O.U.G., în baza cărora instanţa de apel a obligat-o la plata penalităţilor de întârziere.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, legea aplicabilă în materie de asigurare este cea de la momentul producerii riscului asigurat, în speţă, din momentul producerii accidentului, întrucât, atunci se naşte dreptul la dezdăunare, pe temeiul răspunderii civile delictuale, care rezidă din lege, şi nu de la momentul încheierii poliţei obligatorii RCA, care, în unele cazuri, poate fi mult anterior producerii unui accident.

Dacă s-ar accepta că asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în conformitate cu o Normă ASF valabilă din momentul încheierii contractului de asigurare, ar însemna a accepta ipoteza potrivit căreia, asigurătorul alege el însuşi momentul de la care începe să curgă obligaţia sa de plată a indemnizaţiei în cazul producerii riscului asigurat, lucru nepermis de lege.

Ca atare, Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, toate criticile formulate de recurentă subsumat acestui motiv de recurs, astfel cum au fost dezvoltate în scris, prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 şi ale art. 2208 C. civ. fiind legal aplicate de către instanţa de apel.

În fine, nu au fost aplicate greşit nici prevederile art. 82 C. proc. civ. ori ale art. 411 şi art. 126 din Statutul profesiei de avocat, câtă vreme acţiunea din litigiul pendinte a fost formulată de intimaţii- reclamanţi, prin avocat justificat cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, în baza unui contract de asistenţă juridică valabil încheiat, corect fiind respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al mandatarului Centrul European de Despăgubiri, S.R.L.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găseşte a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., republicat, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurenta- pârâtă să plătească intimaţilor- reclamanţi A. şi B. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 103/2020 din 18 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta- pârâtă S.C. C. S.A. să plătească intimaţilor- reclamanţi A. şi B. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.