Suspension of civil proceedings pending criminal investigation under Article 413 C. proc. civ. in rem and sufficiency of reasoning

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în data de 18.11.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C., pentru ca prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună nulitatea absolută parţială a convenţiei din data de 05.05.2015 (încheiată cu prima pârâtă), respectiv a clauzei de la art. 3.3.1 (pentru lipsa totală a consimţământului) şi să fie obligaţi pârâţii în solidar ca, în baza art. 1382 C. civ. să achite reclamantului următoarele sume: 1.262.243,39 euro (sume transferate din contul reclamantului în lipsa acordului său); 153.620,88 RON (dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.11.2015); dobânda legală penalizatoare ce sa va calcula în continuare; 10.000 euro (contravaloare cheltuieli necesare venirii în România a reclamantului); cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3308 din 31 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; de asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. şi chemaţii în garanţie D. şi E.; au fost respinse cererile de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect; şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 9.003 RON către pârâta C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Soluţia instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel principal reclamantul A. şi apel provocat pârâta B. S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din data de 03 iunie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării apelurilor formulate de apelantul A. şi de apelanta B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3308/31.10.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii C., D., şi E., până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pentru continuarea judecăţii.

Întemeindu-şi calea de atac pe prevederile pct. 5 şi pct. 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a relevat succinta prezentare a situaţiei de fapt a cauzei şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu intervine în cazul începerii urmăririi penale in rem.

Astfel, recurentul consideră că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu ar avea relevanţă dacă urmărirea penală este începută in rem sau in personam, având în vedere că organele de urmărire penală au obligaţia de a începe urmărirea penală cu privire la fapta săvârşită, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor reglementate de lege în privinţa actului de sesizare.

După redarea dispoziţiilor art. 305 alin. (1) C. proc. pen., recurentul susţine că în configuraţia C. proc. pen., desfăşurarea urmăririi penale in rem este un efect firesc al sesizării legale a organelor judiciare. Cu toate acestea, faptul că urmărirea penală s-ar derula in rem nu ar trebui să conducă în mod automat la suspendarea judecăţii dosarului civil, cu atât mai mult cu cât în dosarul de urmărire penală se desfăşoară doar acte de cercetare pentru o perioadă semnificativă de timp (în speţă, timp de 5 ani), fără a exista la momentul suspendării judecăţii cauzei civile indicii în sensul constatării săvârşirii unor infracţiuni.

În acest context, recurentul a prezentat practica judiciară relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În opinia recurentului, în speţă, soluţionarea cauzei civile se poate realiza independent de cauza penală, întrucât, în litigiul de faţă, cererea de chemare în judecată vizează constatarea nulităţii unui act juridic civil în baza motivelor de fapt şi a cauzelor de nulitate invocate de către reclamant, putând fi soluţionată de către instanţa civilă fără a fi încălcată în vreun fel competenţa atribuită organelor de urmărire penală sau a instanţei penale sau a unei eventuale autorităţi de lucru de judecat din procesul penal.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că încheierea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa de apel neanalizând argumentele reclamantului referitoare la faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru dispunerea suspendării judecăţii, dar nici nu a prezentat motivele pentru care acestea nu au fost luate în considerare, iar soluţia instanţei de apel, practic, se rezumă la câteva paragrafe, care prezintă situaţia de fapt, fără a fi expuse motivele care au stat la baza soluţiei adoptate.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul E. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea încheierii recurate.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa reluării judecării procesului.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus punct de vedere, în scris, la raport.

Prin încheierea de la 17 iunie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 30 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate încheierea pronunţată în data de 03 iunie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a suspendat judecarea cauzei în baza articolului 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.., până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Direcţia Naţională Anticorupţie.

Curtea de Apel a reţinut că soluţia din prezenta cauză depinde de soluţia ce se va pronunţa în acel dosar penal, având în vedere că, pentru soluţionarea capetelor de cerere cu care a fost învestită instanţa civilă de judecată (nulitatea absolută parţială a convenţiei din data de 05.05.2015 încheiate de apelantul-reclamant A. cu apelanta-pârâtă B. S.A. şi plata anumitor sume de bani), este necesar a se cunoaşte dacă, pentru aceleaşi aspecte (fapte), se va reţine şi răspunderea penală a vreunei persoane, şi dacă acestea urmează a fi obligate sau nu la repararea vreunui prejudiciu material generat de respectivele fapte (în principal, prejudiciul material invocat de apelantul-reclamant A.).

La aceeaşi concluzie ajunge şi Înalta Curte, în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident cauzei.

Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, cazurile de suspendare facultativă fiind cele prevăzute de art. 413 din C. proc. civ., în afara acestor cazuri existând şi alte dispoziţii legale, cuprinse fie în acelaşi cod, fie în alte acte normative speciale.

Una din situaţiile de suspendare facultativă este cea prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.., atunci când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Acest caz de suspendare are în vedere existenţa unui dosar penal, a cărui soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, problema de a cărei rezolvare depinde soluţia din proces trebuind să facă obiectul unei cercetări penale pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale.

Printr-o primă critică de nelegalitate invocată, recurentul-reclamant susţine că suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.. nu intervine în cazul începerii urmăririi penale in rem, nefiind suficientă începerea urmăririi penale cu privire la faptă, ci ar trebui să fie declanşată şi etapa urmăririi penale in personam.

Critica este nefondată, şi nesusţinută pe temeiul legii.

Printr-o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2016 (decizia nr. 21 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 460 din 20/06/2017), s-au reţinut următoarele:

36. "... textul legal al art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. este clar şi neechivoc, reglementând posibilitatea suspendării sub condiţia începerii urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

37. Suspendarea prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. este o suspendare facultativă, lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Textul legal nu face nicio distincţie în funcţie de stadiul şi tipul urmăririi penale - cu privire la faptă sau cu privire la persoană - astfel că interpretarea textului de lege trebuie să se realizeze conform principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

38. Aşadar, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, se poate aprecia că începerea urmăririi penale in rem este suficientă pentru a opera suspendarea legală facultativă a judecăţii, sens în care sunt şi opiniile doctrinare exprimate. În alţi termeni, mai concişi, textul de lege permite judecătorului cauzei să aprecieze asupra oportunităţii sistării temporare a judecăţii în condiţiile în care s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.".

Aşadar, în mod cu totul nejustificat se susţine de către recurentul-reclamant că începerea urmăririi penale in rem nu este o condiţie suficientă, prin sine însăşi, a conduce la suspendarea judecăţii, fiind necesar să se dispună începerea urmăririi penale in personam.

De altfel, aşa cum tot în cuprinsul acestei decizii s-a reţinut, "40. ...Or, din modul de edictare al normei legale nu rezultă o asemenea distincţie, posibilitatea suspendării cauzei în condiţiile declanşării unei urmăriri penale pentru o infracţiune fiind circumstanţiată de evidenţierea elementelor care să conducă la concluzia că respectiva infracţiune ar avea o înrâurire determinantă asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării".

Faţă de acestea, în mod corect instanţa de apel a apreciat că este îndeplinită condiţia impusă de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., " când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea".

Şi cea de-a doua condiţie impusă de text, a apreciat corect, Curtea de Apel că este îndeplinită.

În mod corect Curtea de Apel Bucureşti a făcut aplicarea textelor legale mai sus enunţate, reţinând că urmărirea penală şi punerea în mişcare a urmăririi penale in rem cu privire la infracţiunile de dare de mită (prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 290 C. pen.), de uzurpare a funcţiei (prevăzută de art. 300 coroborat cu art. 308 şi 309 C. pen.), de înşelăciune (prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.), de fals în înscrisuri sub semnătură privată (prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.) şi de uz de fals (prevăzută de art. 323 C. pen.), constituie motiv pentru suspendarea procedurii civile până la soluţionarea dosarului penal, fiind, astfel, în situaţia în care dezlegarea cauzei depinde de soluţia pronunţată în penal.

Astfel, prin acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C., a solicitat să se dispună nulitatea absolută parţială a convenţiei din data de 05.05.2015 (încheiată cu prima pârâtă), respectiv, a clauzei de la art. 3.3.1 (pentru lipsa totală a consimţământului) şi să fie obligaţi pârâtele, în solidar, ca, în baza art. 1382 C. civ., să achite reclamantului următoarele sume: 1.262.243,39 euro (sume transferate din contul reclamantului în lipsa acordului său) şi 153.620,88 RON (dobândă legală penalizatoare calculată până la 17.11.2015), dobândă legală penalizatoare ce sa va calcula în continuare; 10.000 euro (contravaloare cheltuieli necesare venirii sale în România).

Or, faţă de obiectul dosarului civil pendinte, modul în care va fi soluţionată acţiunea penală, ce presupune verificarea caracterului fraudulos sau nu al înscrisurilor de care partea reclamantă înţelege să se folosească, reprezintă elementele de bază ale materialului probator ce se impune a fi analizat de instanţa civilă pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale, cu impact direct, în ipoteza în care s-ar ajunge la atragerea răspunderii penale şi obligarea unor persoane (părţi ale acestui litigiu) la plata daunelor materiale şi morale.

Înalta Curte apreciază, astfel, ca fiind întemeiată concluzia Curţii de Apel, cu privire la faptul că pentru justa soluţionare a cauzei se impune suspendarea judecăţii până la soluţionarea definitivă a dosarului penal.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că posibilitatea de a decide asupra suspendării, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de natură să contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil. În vederea unei mai bune administrări a actului de justiţie, precum şi în respectarea principiului aflării adevărului, instanţa este datoare să valorifice în interesul tuturor părţilor din proces, dispoziţiile legale incidente fără a aduce atingere drepturilor şi interesele legitime ale celorlalte părţi.

Înalta Curte are în vedere, de asemenea şi practica Curţii Constituţionale, care, în Decizia sa nr. 29 din 27 ianuarie 2004, a reţinut că suspendarea cauzei într-o astfel de ipoteză este de natură să preîntâmpine situaţiile în care instanţele judecătoreşti (şi nu numai) ar pronunţa hotărâri contradictorii, cu efecte nedorite asupra stabilităţii raporturilor juridice existente între părţi. Suspendarea reprezintă un incident procedural survenit în cursul desfăşurării judecăţii şi are ca efect sistarea temporară a procedurii de judecată ca urmare a apariţiei unor împrejurări voite de părţi sau independente de voinţa lor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte găseşte a fi nefondate criticile formulate de recurentul-reclamant prin primul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.., încheierea recurată nefiind afectată de vicii de nelegalitate; instanţa de apel nu a încălcat reguli de procedură, iar măsura suspendării dispusă, este legală, recurentului-reclamant nefiindu-i vătămate drepturile şi interesele lui legitime.

În continuare, examinând recursul declarat, prin prisma celuilalt motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), se constată că şi acesta este nefondat.

Înalta Curte reţine că raportat la dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. şi în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului sarcina ca, în soluţionarea unei cereri, o cerere de suspendare în cazul de faţă, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa care a pronunţat încheierea de suspendare, a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia de suspendare, respectiv motivele pentru care consideră că este îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., astfel că Înalta Curte apreciază că încheierea de suspendare recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.

Aşadar, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale, se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte verificate anterior, dar lipsa de motivare ori nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la hotărârea atacată şi la limitele cu care a fost învestită instanţa prin cererea de suspendare. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-a invocat ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă pentru admiterea cererii de suspendare ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei că încheierea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat se susţine de către recurentul-reclamant.

Înalta Curte mai reţine că, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa prezentându-şi argumentele care au justificat soluţia sa.

Împrejurarea că recurentul- reclamant nu este de acord cu motivarea instanţei, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii, ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţine acesta, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găseşte a fi nefondate criticile formulate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.., republicat, şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurentul-reclamant să plătească intimatei- pârâte B. S.A. suma de 5.861,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

În ceea ce priveşte cererea privind stabilirea unui onorariu, direct în recurs, formulată de curatorul special desemnat pentru intimatul E., F., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 58 C. proc. civ.. stabileşte limitativ două ipoteze în care se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane fizice, respectiv în caz de conflict de interese între persoana fizică şi reprezentantul său legal, sau când persoana fizică nu are reprezentant:

potrivit art. 58 alin. (1) C. proc. civ.., "(1) În caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are reprezentant".

Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, " (4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere, stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată".

Curatorii speciali prevăzuţi de art. 58 C. proc. civ.. sunt numiţi de instanţa care judecă procesul, şi sunt avocaţi anume desemnaţi în acest scop de Barou pentru fiecare instanţă judecătorească; în vederea numirii curatorului special, instanţa va emite o adresă către Baroul corespunzător.

Instanţa va fixa prin încheierea prin care s-a dispus numirea unui curator special şi remuneraţia provizorie a acestuia, precum şi modalitatea de plată, putând fi chiar ulterior majorată, la cererea curatorului.

Astfel fiind, faţă de prevederile legale mai sus-arătate, şi modalitatea de desemnare şi de stabilire a remuneraţiei prevăzută de lege, Înalta Curte nu poate stabili, ea însăşi, direct în această etapă procesuală, onorariul curatorului special desemnat pentru intimatul E., F., atare atribut fiind în căderea instanţei care l-a numit, încât, cererea acestuia urmează a fi respinsă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă publică din data de 3 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 5.861,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Respinge cererea privind stabilirea unui onorariu, formulată de curatorul special desemnat pentru intimatul E.- F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.