Contractual liability for delegated rail transport services: exoneration via third-party fortuitous event and validity of pactum commissorium

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 14 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 551.410,70 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, până la data plăţii efective, reprezentând daune-interese compensatorii, şi a dobânzii legale aferente pe intervalul cuprins între data la care reclamanta avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii cererii, precum şi în continuare până la data plăţii efective.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.164, art. 1.169, art. 1.350, art. 1.516, art. 1.530 şi următoarele din C. civ., art. 30, art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., precum şi prevederile H.G. nr. 581/1998, O.U.G. nr. 12/1998, H.G. nr. 1409/2007, H.G. nr. 643/2011 şi O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa nr. 27 din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei acestei instanţe, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 1878 din 19 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, cauza fiind declinată spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, care, prin sentinţa civilă nr. 4574 din 29 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 2057/2018 din 27 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe, invocată de reclamantă, şi a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă, cauza fiind declinată Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a - contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, între Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Prin decizia nr. 3656 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia Civilă.

Prin notele de şedinţă depuse la 21.05.2019, reclamanta a precizat cererea introductivă în sensul că prejudiciul solicitat reprezintă beneficiul nerealizat, actualizarea cu indicele de inflaţie urmează a se efectua de la data de 16.06.2015 până la data achitării efective a despăgubirilor iar daunele interese sunt în cuantum de 554.410,70 RON, calculate pentru perioada 16.06.2015-30.10.2018.

Prin sentinţa nr. 261/2019 din 5 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în totalitate.

Prin decizia nr. 511/2020 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii, la 28 decembrie 2020, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât a reţinut în mod greşit că prima instanţă a respectat dispoziţiile art. 9 alin. (2), respectiv art. 22 alin. (6) C. proc. civ., constatând că încetarea contractului s-a produs de drept, iar nu din culpa pârâtei.

Recurenta arată că, în condiţiile în care intimata considera că notificarea de reziliere este nelegală, avea posibilitatea să solicite în instanţă anularea acesteia şi constatarea unei alte modalităţi de încetare a contractului, prin urmare aceasta şi-a asumat responsabilitatea privind încetarea contractului, motiv pentru care nu a înţeles să atace actul de reziliere.

Cu toate acestea, instanţa de apel a menţinut dispoziţia primei instanţe în sensul că responsabilă de încetarea contractului este fapta unui terţ.

Recurenta arată că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel în sensul că obligaţia intimatei-pârâte de a asigura cerinţele de transport nu poate fi înţeleasă ca o obligaţie de a presta transportul de călători, această apărare fiind înlăturată de prevederile art. 9.2 din contract, prin care pârâta şi-a asumat deplina responsabilitate faţă de locator, indiferent de modul de realizare a activităţilor de transport, direct sau prin intermediar.

Potrivit recurentei, instanţa a reţinut greşit că retragerea certificatului de siguranţă s-a dovedit a fi un eveniment invincibil, insurmontabil pentru societatea pârâtă întrucât nu avea posibilitatea de a prelua şi efectua transportul de călători, iar potrivit art. 32.1 din contract, acesta se consideră reziliat de plin drept, fără a mai fi necesară intervenţia unei instanţe judecătoreşti atunci când operatorul de transport feroviar nu mai are licenţă.

Aceste considerente vin în contradicţie cu clauzele contractuale şi cu însăşi esenţa contractului, acesta fiind încheiat tocmai în vederea realizării simultan a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar de călători şi marfă, iar pârâta avea, potrivit art. 7.1 alin. (25) din contract, obligaţia contractuală de a asigura cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar.

Prin urmare, susţine recurenta că obligaţia pârâtei era de a prezenta, la semnarea contractului de închiriere, contractul de acces încheiat cu persoana juridică care va prelua traficul de călători, în cazul în care realizarea traficului de călători şi marfă se realiza prin intermediul altor persoane juridice.

Conform art. 9.2 din contract, B. S.R.L. nu poate răspunde personal faţă de recurentă întrucât nu are relaţii contractuale cu această societate, care a încheiat contract de acces cu pârâta A. S.R.L..

În ceea ce priveşte invocarea art. 1352 C. civ. de către instanţa de apel, recurenta arată că nu se poate reţine existenţa cazului fortuit deoarece în cauză cazul fortuit nu este exonerator de răspundere. Astfel, retragerea certificatului de siguranţă nu poate fi considerată eveniment neprevăzut din moment ce este menţionată în mod expres în contracte ca situaţie ce duce la rezilierea acestora.

În condiţiile în care societatea B. S.R.L. nu şi-a putut îndeplini obligaţiile contractuale faţă de pârâta A. S.R.L., aceasta avea obligaţia de a rezilia contractul şi de a încheia un alt contract cu alt operator de transport feroviar sau să preia şi să efectueze în mod direct transportul de călători pentru a nu risca neîndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau faţă de recurentă în temeiul contractului de închiriere.

Recurenta susţine că neîndeplinirea obligaţiei societăţii B. S.R.L. asumată în temeiul contractului de acces pe infrastructură, este irelevantă şi nu înlătură răspunderea acesteia pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii născute din raporturile contractuale cu recurenta.

Din moment ce contractul stipulează pactul comisoriu şi enumeră limitativ situaţiile în care intervine de plin drept rezilierea contractului, printre care şi neîndeplinirea obligaţiei de a realiza cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim necesar, art. 13.2 lit. d), din contract, consideră recurenta că instanţa de apel a reţinut eronat faptul că nu putea fi invocat pactul comisoriu în conformitate cu dispoziţiile art. 1553 alin. (1) C. civ.

La 26 martie 2021, intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, arătând că recurenta-reclamantă a reiterat motivele de apel, recursul nefiind motivat raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 22 octombrie 2021, intimata A. S.R.L. a formulat punct de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care a solicitat, în esenţă, anularea recursului.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata A. S.R.L., a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi a stabilit termen de judecată la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal de recurentă, întrucât din cuprinsul recursului nu rezultă niciuna din tezele reglementate de motivul de nelegalitate invocat, respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia pronunţată fără a indica cel puţin una din tezele reglementate de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu justifică invocarea motivului de recurs.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii procesuale şi a limitelor învestirii prevăzute la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi sunt nefondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii sau principii de drept.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sunt respectate dispoziţiile privind principiul disponibilităţii procesuale şi limitele învestirii, întrucât rezilierea contractului s-a produs de drept, din culpa pârâtei, iar aceasta nu a contestat modalitatea de încetare a contractului. Prin urmare, susţine recurenta că nu mai era necesară analiza modalităţii de încetare a contractului de către instanţele fondului, atât timp cât pârâta şi-a asumat încetarea contractului.

Se reţine că, în cauză, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de despăgubire într-o acţiune în răspundere contractuală pentru rezilierea contractului de închiriere nr. x din 23.10.2019, încheiat între părţi.

Prin urmare, pentru a verifica dreptul la daune-interese al reclamantei pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor pârâtei cocontractante, instanţa de apel a confirmat analiza primei instanţe asupra modalităţii de încetare a contractului şi a condiţiilor răspunderii contractuale invocate, cu respectarea limitelor învestirii privind obiectul şi cauza.

Astfel, pentru ca instanţa de judecată să analizeze modalitatea de încetare a contractului şi condiţiile răspunderii contractuale nu se impunea ca pârâta să formuleze cerere reconvenţională pentru anularea notificării de reziliere, ci, dimpotrivă, instanţa în soluţionarea cererii de despăgubire era obligată să cerceteze pe cale incidentală aceste apărări.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu au fost încălcate principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei de judecată, criticile recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

De asemenea, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material este nefondat.

Critica recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1553 alin. (1) C. civ. privind incidenţa pactului comisoriu prevăzut la art. 13.2 din contract este nefondată.

Potrivit clauzei 13.1 din contract, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 23.10.2014, "nerespectarea obligaţiilor asumate prin prezentul contract de către una din părţi dă dreptul părţii lezate de a cere rezilierea contractului de închiriere şi de a pretinde plata de daune - interese" iar conform art. 13.2 "partea lezată poate rezilia prezentul contract de închiriere cu efecte depline (de jure) după acordarea unui preaviz de 15 zile calendaristice celeilalte părţi, fără necesitatea unei alte formalităţi şi fără intervenţia vreunei autorităţi sau instanţe de judecată în situaţia încălcării".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1553 alin. (1) C. civ. "pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului".

Din analiza clauzei 13.1 din contract rezultă că nu au fost identificate, în mod expres şi concret, astfel cum impun dispoziţiile art. 1553 alin. (1) C. civ., obligaţiile a căror nerespectare atrag rezilierea de drept a contractului.

Instanţa de apel în mod just a reţinut că adresa din 29.05.2015, prin care se notifică rezilierea de drept a contractului începând cu 15.06.2015, nu a avut ca efect rezilierea contractului în sensul art. 1553 alin. (1) C. civ., ci reprezintă voinţa unilaterală a reclamantei de a înceta contractul, cu consecinţa inexistenţei premisei răspunderii şi a dreptului la daune interese.

Critica recurentei privind inexistenţa cazului fortuit, cauză exoneratoare de răspundere în temeiul art. 1352 C. civ., este nefondată.

Între părţi, la 23.10.2009 a fost încheiat contractul nr. x având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie feroviară pe ruta Caracal-Corabia împreună cu toate elementele necesare desfăşurării circulaţiei. Intimata-pârâtă a delegat efectuarea serviciului de transport călători către B. S.R.L., situaţie acceptată de recurenta-reclamantă potrivit clauzei de la 7.1. (24) din contract, prin care contractul încheiat cu B. S.R.L. a constituit Anexa nr. 6.

La data de 16.03.2015, Autoritatea de Siguranţă Feroviară Română a adus la cunoştinţă B. S.R.L. că începând cu a doua zi i-a fost retras certificatul de siguranţă prin care era autorizat să efectueze serviciul de transport călători.

Astfel, în cauză, s-a reţinut că retragerea certificatului de siguranţă cu o zi înaintea aplicării măsurii este asimilată faptei unui terţ care are caracteristicile cazului fortuit, cauză exoneratoare de răspundere.

Potrivit art. 1352 C. civ. "fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere".

Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs potrivit art. 1351 alin. (3) C. civ.

Prin urmare, în analiza cazului fortuit trebuie plecat de la analiza condiţiilor necesare a fi îndeplinite pentru existenţa acestuia.

Prima condiţie privind caracterul imprevizibil al cazului fortuit, trebuie raportată la puterea de apreciere a persoanei chemată să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, respectiv la intimata-pârâta.

Instanţa de apel a reţinut că operatorului B. S.R.L. i s-a retras certificatul de siguranţă pentru prestarea serviciilor de transport călători în condiţiile în care cu două luni înainte îi fusese reînnoit acest certificat de aceeaşi autoritate, în baza aceloraşi criterii, retragerea intempestivă a certificatului de siguranţă având pentru intimata-pârâtă un caracter imprevizibil.

Cea de a doua condiţie privind caracterul inevitabil al cazului fortuit este apreciată din perspectiva puterii de reprezentare pe care o avea sau ar fi trebuit să o aibă intimata-pârâtă, care în lipsa reţinerii cazului fortuit ar fi fost trasă la răspundere pentru acoperirea prejudiciului.

În cauză, se reţine că retragerea certificatului de siguranţă a operatorului de transport feroviar B. S.R.L. de către autoritatea de resort este de neînlăturat pentru intimata-pârâta, întrucât intimata-pârâtă nu avea posibilitatea de a prelua şi efectua personal transportul de călători, nefiind autorizată în acest sens, premisă acceptată prin contract de către recurentă.

Totodată, s-a reţinut că prin clauzele contractuale părţile nu au încheiat o convenţie contrară şi nu au convenit să înlăture fapta terţului din categoria cauzelor exoneratoare de răspundere.

Prin urmare, retragerii certificatului de siguranţă al B. S.R.L. de către Autoritatea de Siguranţă Feroviară Română i s-au conferit efectele exonerării de răspundere, în condiţiile art. 1352 C. civ. şi art. 1351 alin. (1) C. civ. pentru plata unor despăgubiri.

De altfel, şi în cuprinsul căii extraordinare de atac, recurenta arată că retragerea certificatului de siguranţă, deşi era menţionată în cuprinsul contractului nr. x din 12.12.2014, încheiat cu B. S.R.L., la art. 2.1, ca motiv de reziliere, nu constituia şi un motiv de reziliere a contractului de închiriere încheiat de reclamantă şi pârâtă, dedus judecăţii prin acţiunea în despăgubire.

Reluând întocmai criticile din apel, recurenta se limitează să invoce dispoziţiile clauzei art. 9.2, potrivit cu care pârâta era singura responsabilă faţă de locator, indiferent de modul de realizare a activităţilor de transport, direct ori printr-un intermediar, ca fundament al răspunderii prin plata daunelor-interese, însă nu există motive de nelegalitate circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în legătură cu calificarea şi interpretarea dată de instanţa de apel privind obligaţiile asumate de pârâtă ca având natura unor obligaţii de diligenţă, cu consecinţe directe asupra aprecierii culpei în executarea contractului şi a răspunderii locatarului.

Prin urmare, nu se confirmă criticile de nelegalitate în legătură cu interpretarea voinţei părţilor şi aplicarea normelor de drept material în stabilirea inexistenţei răspunderii contractuale de către instanţele de fond.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova împotriva deciziei nr. 511/2020 din 21 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova împotriva deciziei nr. 511/2020 din 21 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.