Salary-restoration claim fails; refusal of inadmissible constitutional referral upheld.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Bihor, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor, ca o consecinţă a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi indemnizaţia rezultată luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - conform O.U.G. nr. 27/2006), pentru perioada 5 iulie 2010 - 8 aprilie 2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective şi obligarea pârâţilor, ca o consecinţă a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi indemnizaţia rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referinţă sectorială (VRS), conform prevederilor art. 1 din O.G. nr. 10/2007 (5%, 2% şi 11%), în concret VRS de 405 RON, pentru perioada 5 iulie 2010 - 8 aprilie 2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Pârâţii Tribunalul Bihor şi Ministerul Justiţiei au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa nr. 2348/2020 din 9 noiembrie 2020, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă si Asigurări Sociale a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţi, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de aceiaşi pârâţi, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., iar pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat apel incident.

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2019, astfel cum a fost completată, reclamanta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, art. 6, art. 14, art. 17 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000, a art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 520 alin. (4) şi art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.. A admi în parte cererea fomulată de reclamantă şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, art. 6, art. 14, art. 17 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000 şi a art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. A respins cererea formulată de reclamantă având ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea căii de atac formulate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2020/a1.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta susţine că întregul său demers judiciar se întemeiază pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 şi arată că este greşită soluţia curţii de apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi statuarea că aceste prevederi legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 întrucât actul normativ continuă să producă efecte chiar dacă nu mai este în vigoare.

Autoarea căii de atac se consideră discriminată deoarece o parte dintre judecătorii Curţii de Apel Oradea au încasat sume de bani, reprezentând VRS 405/coeficient de multiplicare 19, pentru perioada cuprinsă între 2010 şi aprilie 2015, în temeiul Legii nr. 330/2009 şi a considerentelor Deciziei nr. 7/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Afirmă că dispoziţiile legale menţionate mai sus contravin art. 16 din Constituţie şi practicii CEDO.

Intimaţii Tribunalul Bihor şi Ministerul Justiţiei au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin încheierea recurată, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale la 8 iunie 2021, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Textul de lege invocat prevede că "(2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege."

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: excepţia de neconstituţionalitate să fie ridicată într-un litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj; excepţia de neconstituţionalitate să vizeze o lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare; dispoziţia legală care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; prevederile legale care formează obiectul excepţiei să nu fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 impun îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a sesizării deci neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii atrage respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 714 din 2017 a Curţii Constituţionale, "respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a excepţiei ar putea privi exclusiv condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar recursul împotriva încheierii se va limita la aceste aspecte (…). De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii."

Înalta Curte constată că din încheierea recurată rezultă că instanţa care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a verificat temeiul cererii de chemare în judecată şi a reţinut că reclamanta nu a invocat în susţinerea pretenţiilor sale dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009. Constatând că nu este îndeplinită una din condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege şi faţă de faptul că aceste condiţii sunt cumulative, în mod corect Curtea de Apel Cluj a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a sesizării Curţii Constituţionale a României.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.