Validity of non-individually negotiated currency clauses under Directive 93/13 and the principle of nominalism

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la 5 octombrie 2015, sub nr. x/2015, petentul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Centru Braşov a sesizat instanţa de judecată precizându-şi cererea, înaintând totodată şi procesul-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015 prin care a constatat existenţa clauzelor abuzive în contractul de credit ipotecar preformulat x din 3 martie 2007.

La 25 noiembrie 2017 A. şi B. au formulat cerere de intervenţie principală prin care au solicitat menţinerea procesului-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015, încheiat ca urmare a sesizării lor, proces-verbal care nu le-a fost comunicat, şi admiterea cererii de intervenţie principală prin care au solicitat să se constatate caracterul abuziv şi nulitatea absoluta parţiala a contractului de credit ipotecar nr. x din 3 septembrie 2007 în ceea ce priveşte clauze de la pct. 6.1., pct. 6.2., pct. 8.3., pct. 8.8. şi pct. 10.3.; să se desfiinţeze clauzele contractuale menţionate mai sus; să se desfiinţeze "scadenţarul de credit" în ceea ce priveşte clauzele menţionate; să se constate că prin act adiţional neînsuşit de intervenienţi, pârâta C. S.A. a modificat contractul de credit, în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 3pp la 6pp, prin perceperea unei rate a dobânzii majorate, în condiţiile scăderii ratei Libor de la 2,5pp la 0,0756pp; să fie obligată pârâta la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 3pp plus Libor la 3 luni; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite în plus de intervenienţi de-a lungul derulării contractului de credit nr. x din 3 septembrie 2007 şi până în prezent, cu dobânda legală pentru această perioadă; să fie obligată pârâta la restituirea comisionului de acordare a creditului, respectiv suma de 810 CHF; să fie obligată pârâta la îngheţarea cursului valutar al CHF la momentul semnării convenţiei de credit; să fie obligată pârâta la plata sumelor achitate de subsemnaţi prin practicarea cursului de schimb valutar agreat de bancă; să se dispună denominarea în monedă naţională a plăţilor pe principiul din regulamentul valutar care prevede obligativitatea efectuării plăţilor, între rezidenţi, ce fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, în monedă naţională; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii procesului-verbal de constatare şi excepţia prescripţiei extinctive referitor la aplicarea sancţiunii contravenţionale.

Prin încheierea de şedinţă din 13 aprilie 2016, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în principiu cererea de intervenţie în nume propriu formulată de A. şi B..

Prin sentinţa nr. 138 din 22 februarie 2017, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii procesului-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015 întocmit de către petentul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Braşov şi excepţia prescripţiei extinctive de aplicare a sancţiunii contravenţionale invocate de către pârâta S.C. C. S.A. A admis cererea formulată de către petentul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Braşov şi în consecinţă a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 6 pct. 6.2 referitor la revizuirea periodică a ratei dobânzii fără consimţământul consumatorului şi art. 8 pct. 8.8 referitor la modificarea taxelor şi comisioanelor fără consimţământul consumatorului, iar noul nivel va fi afişat la sediile băncii, din contractul de credit ipotecar x din 3 martie 2007.

A menţinut procesul-verbal de constatare nr. x din 3 septembrie 2015 întocmit de către petentul Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Braşov şi a obligat pârâta S.C. C. S.A. să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare ce conţin astfel de clauze, precum şi să elimine clauzele abuzive constatate din contractele preformulate şi destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. În baza prevederilor art. 13 raportat la art. 16 din Legea nr. 193/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat intimatei S.C.

C. S.A. sancţiunea amenzii contravenţionale în cuantum de 600 RON, sub sancţiunea plăţii a 50 RON pe zi întârziere cu titlu de daune după trecerea unui termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei. A admis, în parte, cererea de intervenţie principală formulată de intervenienţii A. şi B. şi în consecinţă a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 8 pct. 8.3 referitor la comisionul de acordare de 2% din valoarea creditului aferent contractului de credit ipotecar x din 3 martie 2007. A obligat pârâta S.C.

C. S.A. la plata către intervenienţi a sumei de 9.510,80 CHF şi dobânda legală aferentă până la data achitării efective, reprezentând sume percepute abuziv cu titlu de dobândă şi respectiv a sumei de 810 CHF, reprezentând comision de administrare. A obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata parţială a cheltuielilor de judecată către intervenienţi în sumă de 1.500 RON. A respins în rest cererea formulată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel intervenienţii în nume propriu A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins cererea intervenienţilor A. şi B. de obligare a pârâtei S.C. C. S.A. la plata sumei de 9.510,80 CHF şi a dobânzii legale aferente până la achitarea efectivă. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate. A respins apelul formulat de intervenienţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs intervenienţii A. şi B., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-intervenienţi susţin că motivarea respingerii capătului de cerere vizând stabilirea marjei fixe este în contradicţie cu motivele de admitere a capătului de cerere vizând caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 6 pct. 6.2 în sensul că instanţa a apreciat că nu are puterea de a interveni în convenţia părţilor, ci doar de a constata că anumite clauze sunt abuzive şi astfel, anulabile. Apreciază că nu se poate reţine o astfel de motivare întrucât Legea nr. 193/2000 şi legislaţia europeană la care a făcut trimitere în acţiune permit judecătorului sa intervină în situaţia în care constată clauze abuzive. În speţă, judecătorul a constatat existenţa clauzelor abuzive, a constatat nulitatea lor, însă a omis să stabilească nivelul exact al marjei fixe de aplicat contractului de credit, reţinând în mod greşit că nu poate interveni în contractul părţilor.

Recurenţii arată că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că în speţă nu ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte cererile vizând cursul valutar, respectiv îngheţarea cursului valutar şi restituirea sumelor de bani încasate în plus prin practicarea cursului valutar agreat de banca.

Autorii căii de atac apreciază că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că, desi achitarea ratelor în CHF era deosebit de împovărătoare pentru consumatori, nu este îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrul semnificativ în defavoarea recurenţilor, aceştia asumându-şi restituirea creditului în moneda contractată. Susţin că în mod greşit instanţa a respins cererea de denominare în monedă naţională, la valoarea de la momentul semnării contractului, deşi potrivit Normelor BNR, " plăţile, încasările, transferurile şi alte asemenea operaţiuni se realizează numai în monedă naţională", ceea ce impunea ca şi executarea contractului să se facă tot în RON. Afirmă că banca, deşi a încheiat contracte de credit în CHF, a eliberat consumatorilor contravaloarea în RON a sumelor acordate.

Consideră că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 2, art. 4 si art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, fiind stabilite fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura lor. Arată că banca nu a acţionat cu buna credinţă, întrucât deşi avea obligaţia de a explica riscurile contractului, de a pune la dispoziţie informaţiile necesare, nu a făcut acest lucru, astfel ca recurenţii nu au avut posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditului. Apreciază că este îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului major.

Autorii căii de atac apreciază ca se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei de credit, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de recurenţi. În opinia acestora, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligaţii, contractul neavând un caracter aleatoriu, ci comutativ.

Mai arată potrivit art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, contractele de credit pentru consum trebuie să conţină clauze clare, corecte şi care să nu determine interpretări echivoce, iar art. 77 prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Faţă de schimbarea condiţiilor de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi modificării efectelor juridice ale actului asumat de părţi, recurenţii apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, aplicată in jurisprudenţă, dar respinsa în mod greşit de către instanţa de fond, cu simpla motivare că nu este prevăzuta în vechiul C. civ. aplicabil în speţă.

Recurenţii-intervenienţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă şi intimatul-reclamant nu au depus întâmpinări.

Pe baza cererii de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-intervenienţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017 şi s-a stabilit termen la 6 noiembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

La termenul de la 6 noiembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea Cauzelor C-81/19 şi C-269/2019, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluţie, s-a fixat termen la 26 mai 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Prin încheierea de şedinţă din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la solicitarea avocatului recurenţilor-intervenienţi, a dispus amânarea cauzei la 29 septembrie 2021 în vederea repunerii cauzei pe rol şi judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii arată că din decizia instanţei de apel se desprinde o motivare contradictorie în ceea ce priveşte menţinerea în apel a soluţiei tribunalului de a respinge capătul de cerere referitor la stabilirea marjei fixe întrucât din considerentele expuse rezultă un raţionament corect şi logic. Statuările care susţin caracterul abuziv la clauzelor referitoare la dobândă, prevăzute la pct. 6 din contractul de credit sunt întemeiate pe analiza şi îndeplinirea condiţiilor stipulate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Acestea nu se opun celor reţinute de curtea de apel în legătură cu cererea de stabilire de către instanţă a marjei fixe a dobânzii creditului, fiind corectă şi necontradictorie concluzia instanţei de apel de a menţine soluţia tribunalului, cu motivarea că judecătorul nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor.

Instanţa supremă nu va reţine nici criticile prin care autorii demersului judiciar susţin că instanţa ar fi putut să intervină în contract şi să stabilească o rată a dobânzii, astfel cum a fost solicitată de recurenţi, şi nici pe cele referitoare la denominarea în moneda naţională a plăţilor în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională întrucât aceste solicitări ale recurenţilor-intervenienţi tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii-intervenienţi apreciază că este greşită soluţia prin care instanţa de apel a menţinut sentinţa tribunalului cu privire la respingerea solicitării de îngheţare a cursului valutar şi de efectuare a plăţilor la cursul CHF-leu de la data încheierii contractului de credit. Se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că prevederile contractuale contestate reflectă principiul nominalismului, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform art. 1578 C. civ. din 1864, "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părţile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Argumentele recurenţilor-intervenienţi referitoare la existenţa dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elveţian şi a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislaţiei europene şi naţionale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul şi în art. 1 alin. (2), "Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât şi norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reţinută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunţate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova şi C-186/16 Andriciuc, dar şi în Cauza C-81/19 N.G. şi OH împotriva D.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunţată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluţii, instanţa europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi dispoziţiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislaţia naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Argumentele din memoriul de recurs ce vizează aspectele legate de caracterul nenegociat al contractului, de reaua-credinţă a băncii şi de moneda în care a fost tras creditul reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Criticile referitoare la soluţia instanţei de apel de a respinge capătul de cerere referitor la revizuirea efectelor contractului de credit pe motivul intervenirii unui eveniment imprevizibil (fluctuaţia de curs valutar) nu pot fi primite deoarece analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, iar o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-intervenienţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-intervenienţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 591/2017 din 21 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.