Defendant's appeal annulled; lease damages award for unpaid rent and penalties stands.

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 04 martie 2019 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta Cub S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 229.647,73 RON cu titlu de daune-interese, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 44.793,16 RON, calculate până la data de 21.02.2019, precum şi a penalităţilor de întârziere calculate în continuare până la data plăţii efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.350, art. 1.357, art. 1.530 şi art. 1.531 C. civ., art. 194 şi urm., art. 451 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1170/PI din 18 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Cub S.R.L. la 3 noiembrie 2020, solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei apelate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 159 din 25 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-au respins excepţiile tardivităţii formulării apelului şi netimbrării acestuia, a fost admis apelul declarat de reclamantă şi a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 64.056,77 RON, reprezentând contravaloare parţială factură fiscală nr. x din 19.10.2018, la care s-au adăugat penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la data scadenţei chiriei pentru perioada 01.01.2018-26.10.2018 şi s-a respins în rest acţiunea.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.386,12 RON, cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi a sumei de 3.693,06 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel.

3. Împotriva acestei decizii, la 30 aprilie 2021 a formulat recurs pârâta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate şi în urma rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamate la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat în soluţionarea cauzei deduse judecăţii principiul aflării adevărului prevăzut la art. 22 C. proc. civ., întrucât s-a limitat la a analiza conţinutul contractului încheiat între părţi strict prin raportare la terminologia folosită şi nu la esenţa acestuia, reţinând astfel că parte din obiectul contractului îl reprezenta închirierea depozitului.

Potrivit recurentei, din conţinutul contractului rezultă că între părţi nu a intervenit o locaţiune propriu-zisă, aceasta neexercitând niciunul dintre prerogativele chiriaşului, şi că, în realitate, presupusa închiriere priveşte depozitarea temporară a bunurilor de la recepţia acestora din depozitul său central şi până la distribuirea de către intimata-reclamantă la magazinele deservite.

De asemenea, recurenta precizează că din cuprinsul contractului se observă că părţile nu au stabilit data şi modalitatea de predare a spaţiului închiriat iar intimata-reclamantă nici nu a făcut dovada predării spaţiului, obligaţie esenţială specifică locaţiunii.

Prin urmare, consideră recurenta că deşi părţile au încheiat un contract elaborat, lipsa unor reglementări specifice şi de esenţa locaţiunii precum predarea spaţiului închiriat, sarcina reparaţiilor, răspunderea pentru vicii ascunse, arată fără echivoc că voinţa reală a părţilor nu a fost de a încheia un contract de locaţiune.

În consecinţă, recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile legale privind locaţiunea, "chiria" fiind în realitate un serviciu de stocare şi depozitare, strâns legat de activitatea de distribuţie, manipulare şi transport, iar în lipsa prestării serviciului de închiriere, obligaţia corelativă de plată a acestuia, nu există.

La 20 octombrie 2021, intimata Cub S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat ecepţia nulităţii recursului pentru nemotivare în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 15 noiembrie 2021 recurenta A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimată prin care a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 2 iunie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 12 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii prezentei căi extraordinare de atac, invocată de intimata-reclamantă, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865, ipoteză în care se încadrează şi motivarea necorespunzătoare a căii extraordinare de atac.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat de pârâtă este întemeiat doar formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât recurenta nu relevă normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea de către instanţa de apel a principiului aflării adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., norme de procedură privind desfăşurarea procesului civil.

Având în vedere că motivul de casare invocat de recurentă vizează nesocotirea normelor de drept material sub forma încălcării sau aplicării greşite a acestora, invocarea pe calea acestui motiv a nerespectării unor norme de procedură nu este posibilă.

Mai mult, această critică privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului aflării adevărului în procesul civil prevăzut de art. 22 C. proc. civ., ar putea fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nu celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Însă, şi aceste dispoziţii sunt invocate formal, întrucât, în realitate, recurenta nu relevă încălcări ale principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, ci solicită în realitate o reapreciere a probelor şi a situaţiei de fapt privind modul de caracterizare a raporturilor juridice dintre părţile în litigiul pendinte şi suma la care a fost obligată cu titlu de chirie.

În continuare, în cuprinsul motivelor de casare, recurenta reia descrierea situaţiei de fapt privind derularea raporturilor contractuale dintre părţi, critică modul în care instanţa de apel a interpretat situaţia de fapt şi prevederile contractului încheiat între părţi, susţinând că în mod greşit aceasta a constatat că o parte din serviciile prestate de reclamantă constau în închiriere în condiţiile în care, în realitate, acestea reprezintă servicii de stocare şi depozitare. Potrivit susţinerilor recurentei, suma la care a fost obligată nu este datorată întrucât nu au fost prestate serviciile facturate reprezentând servicii de stocare şi depozitare.

Astfel, reiterarea situaţiei de fapt pe care s-au întemeiat soluţiile instanţelor de fond privind derularea raporturilor contractuale precum şi criticile privind reinterpretarea clauzelor din contract şi a serviciilor prestate fără a se preciza în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, de strictă interpretare.

Mai mult, toate aceste critici nu reprezintă altceva decât trimiteri la elementele de fapt, care au fost deja analizate de instanţa de apel, prin prisma probatoriului administrat, în aprecierea culpei contractuale a recurentei-pârâte.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, sub aspectul nerespectării regulilor de drept.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate, respectiv ce dispoziţii legale de drept material au fost încălcate de către instanţa de prim control judiciar prin admiterea apelului formulat şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159 din 25 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante Cub S.R.L. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factura seria x nr. x din 4 noiembrie 2021, emisă de Cabinet de avocat B., şi dovada plăţii acesteia, respectiv ordinul de plată nr. x din 8 decembrie 2021.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4.948 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 159 din 25 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatei-reclamante S.C. CUB S.R.L. suma de 4.948 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2022.