Eligibility for counter-guarantee of insolvent enterprise under contract and insolvency law

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 martie 2018 sub dosar nr. x/2018 reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM) în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea pârâtului la plata contragaranţiei în valoare de 810.562,70 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă contragaranţiei de 810.562,70 RON, calculată de la data de 11 mai 2016 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data de 11 februarie 2016 - data adresei Fondului nr. RG 5589, prin care acesta a transmis toate documentele prevăzute convenţional) şi până la data plăţii integrale a contragaranţiei, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în proces.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, ale H.G. nr. 2105/2004, ale H.G. nr. 1211/2001 şi ale O.G. nr. 13/2011, dispoziţiile art. 1270, art. 1523 si art. 1535, art. 2009 si urm. şi art. 2280 şi urm. C. civ., dispoziţiile art. 192 - art. 455 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1208 din 7 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A..

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A..

Prin decizia civilă nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1208 din 7 mai 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A..

Prin recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea apelului astfel cum a formulat, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În acest context, se susţine că hotărârea a fost pronunţată fără ca instanţa să arate motivele pentru care a înţeles să înlăture apărările reclamantei cu privire la respectarea de către aceasta a mandatului acordat conform Anexei CI la Convenţia nr. 1/2012, precum şi cu privire la analiza efectuată, conform art. 4.1. la Norma 1/2012.

In primul rând, recurentul arată că instanţa nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul contragaranţiei se afla în stare de insolvenţă prezumată, ci a fost învestită să constate dacă intimata a respectat sau nu prevederile din Convenţie atunci când a refuzat plata contragarantiei şi, dacă a probat faptul că reclamanta a încălcat mandatul primit conform Anexei C1.

În acest context, se susţine că instanţa nu motivează de ce prevederile art. 1481 (1) si art. 1518 C. civ., care prevăd că "debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis." şi "debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale", nu ar fi aplicabile în prezenta cauză.

In concret, instanţa omite să argumenteze elementul esenţial al speţei şi anume, când şi cum anume a intervenit culpa reclamantei în executarea mandatului potrivit Convenţiei nr. 1/2012 şi, implicit incidenţa răspunderii contractuale a reclamantei şi de ce este justificat refuzul de plată a contragarantei întemeiat pe o decizie a Curţii de Conturi emisă în urma controlului efectuat la FRC, document care nu este opozabil FNGCIMM.

Fundamentul motivului de nelegalitate privind nemotivarea hotărârii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 (1) lit. b) C. proc. civ., aşa încât, motivarea hotărârii nu trebuie să se rezume doar la înşiruirea elementelor de fapt, astfel cum a procedat instanţa de apel în decizia atacată, ci să răspundă în drept la argumentele părţilor, astfel încât să se desprindă într-un mod logic şi convingător soluţia din dispozitiv.

Într-o altă critică, recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, se susţine nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1170.1266-1268,1270 şi 1272 din C. civ. în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau constituie o aplicare greşită a normelor de drept material astfel că în prezenta cauză este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul consideră că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1270 din C. civ. la momentul stabilirii obligaţiilor asumate de recurent, stabilind în mod nelegal că pentru verificarea existentei stării de dificultate a beneficiarului avea obligaţia de efectua o analiză a situaţiei financiare a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvenţă prezumată, care în opinia instanţei de apel "ar califica IMM-ul ca fiind în dificultate".

Raportat la aceste aspecte şi potrivit tuturor documentelor prevăzute convenţional beneficiarul nu era societate în dificultate, respectiv A.: (i) nu a pierdut mai mult de 1/2 din capitalul social în ultimii 2 ani; (ii) nici mai mult de 1/4 din acest capital în ultimele 12 luni şi, în conformitate cu bilanţurile contabile din 31 decembrie 2009 şi 31 decembrie 2010; (iii) nu este subiect al unei proceduri de insolvenţă, conform extrasului din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă din 24 noiembrie 2011 (unde nu figura ca fiind societate în insolvenţă).

Recurentul apreciază că din interpretarea coroborată şi sistematică a prevederilor art. 4.1. si 8.3 din Norma 1/2012, respectiv din Anexa CI "Conţinutul mandatului" şi din Anexa CI" Criterii de verificare a eligibilităţii, precum şi a prevederilor art. 3.1. şi 3.3.1. din Convenţia 149 din 2011 semnată cu Banca Finanţatoare, precum si din clarificările transmise de FRC prin adresa nr. x/25.06.2012, înregistrată la sediul recurentei cu nr. x/28.06.2012, concluzia care se impune este cu totul diferită decât cea la care a ajuns instanţa de apel.

În acest sens, se arată că o întreprindere este în dificultate, când face obiectul procedurii colective de insolvenţă, or, art. 26 (1) din Legea nr. 85/2006 stipulează că procedura începe pe baza cererii introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori, iar conform art. 33, alin. (4), judecătorul sindic stabileşte starea de insolvenţă şi deschide printr-o sentinţă procedura generală.

Astfel, fără o sentinţă de deschidere a procedurii insolventei, societatea nu poate fi încadrată în categoria "întreprinderi în dificultate", iar în speţa de faţă, raportat la momentul acordării contragaranţiei, aceasta nu se regăseşte într-o astfel de situaţie.

In cazul beneficiarul A. S.R.L. procedura generală a insolvenţei a fost deschisă la data 21 octombrie 2013 (în dosarul nr. x/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Constanta la data de 4 septembrie 2013), ulterior datei acordării garanţiei (6 noiembrie 2012) cât şi datei prelungirii acesteia (29 aprilie 2013), fapt ce demonstrează fără dubiu că la momentul verificării documentaţiei necesare pentru acordarea contragaranţiei, beneficiarul nu se află în insolvenţă.

Aşadar, în toate situaţiile, o întreprindere aflată în dificultate este eligibilă numai în cazul în care se poate demonstra că nu se poate redresa prin resurse proprii sau cu fonduri obţinute de la proprietari/acţionari sau din surse de pe piaţă (pct. 11 Recomandare Comisie).

În acest context, se menţionează că atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au acceptat apărările FRC şi au respins cererea de chemare în judecată a reclamantului, reţinând un singur aspect, şi anume că prin situaţiile financiare întocmite de IMM (documente pe care recurentul le-a avut în posesie la data analizării acordării contragaranţiei), se atesta faptul că societatea beneficiară avea datorii de peste 900.000 RON a căror scadenta depăşea 90 zile, fapt ce ar duce la concluzia ca beneficiarul IMM era o societate a cărei insolvenţă era prezumată ca fiind vădită, ceea ce însemna, în mod evident, că unul dintre criteriile de eligibilitate (respectiv de a nu fi întreprindere în dificultate) nu era îndeplinit.

Însă, trebuie observat că deschiderea procedurii de insolvenţă nu presupune doar existenţa creanţelor (cu o anumită vechime şi într-un anumit cuantum, precizate prin Legea insolvenţei), ci şi inexistenta lichidităţilor (art. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006), respectiv "insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile. Prin urmare, analiza stării patrimoniale a debitorului din perspectiva Legii nr. 85/2006, efectuată de tribunal şi confirmată de curtea de apel nu este completă.

De asemenea, în ceea ce priveşte aspectul referitor la încadrarea debitorului beneficiar al garanţiei în categoria IMM, este important a fi reţinute prevederile art. 3.3.1 din Convenţia nr. 149/2011 semnată de recurent cu Finanţatorul B., potrivit cărora, în cazul prelungirii garanţiilor acordate în baza prezentei convenţii, beneficiarul finanţării trebuie să se încadreze în categoria IMM, conform Declaraţiei pe propria răspundere completată la data solicitării prelungirii.

In speţă, s-a arătat că emiterea Confirmării de includere în plafonul de garantare s-a făcut avându-se în vedere declaraţia debitorului privind încadrarea în categoria IMM completată, la data solicitării prelungirii garanţiei.

Prin urmare, diligenţa practicată de recurent la acordarea garanţiei contragarantate a fost aceeaşi cu cea aplicată în cazul garanţiilor necontragarantate, în ambele situaţii fiind respectate fără discriminare dispoziţiile art. 3.3.1 din Convenţia nr. 149/2011.

În acest sens, se constată că F.N.G.C.I.M.M. nu este în culpă, respectând întocmai prevederile convenţionale.

Prin întregul probatoriu depus la dosarul cauzei s-a arătat că această obligaţie a fost îndeplinită, fiind analizate înscrisurile impuse de către intimată, iar din acestea nu reieşea existenţa stării de dificultate a beneficiarului la momentul acordării contragaranţiei.

Atâta timp cât dispoziţiile Anexei CI şi C7 din Convenţia 1/2012 şi din Norma 1/2012 sunt legale şi au fost asumate chiar de intimată în procesul semnării convenţiei acestea trebuiau aplicate ca atare.

Ceea ce a reţinut instanţa este lipsit de relevanţă şi conduce la concluzia că în executarea contractului intimata poate să îl modifice în mod unilateral ori de câte ori nu îi este convenabil, fără nicio consecinţă.

Este evident că un astfel de raţionament trimite în derizoriu întreg contractul şi contravine flagrant dispoziţiilor art. 1170,1270 şi 1272 din C. civ.

Având în vedere că după parcurgerea etapelor prevăzute la art. 4.3 din Convenţia 1/2012 intimata a confirmat contragaranţia acordată beneficiarului A. S.R.L., rezultă fără dubiu că a constatat ca fiind suficiente demersurile efectuate de către recurent şi, totodată că au fost respectate clauzele convenţiei cu privire la acordarea contragaranţiei.

In aplicarea dispoziţiilor legale evocate, recurentul consideră că instanţa nu poate modifica contractul după aprecierea sa, atunci când există un acord expres al părţilor privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor referitoare la starea de dificultate a beneficiarului final. Oportunitatea pentru care părţile au convenit documentele şi modalitatea prin care se va face dovada criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului nu poate fi cenzurată de către instanţă pe baza susţinerilor pro causa ale intimatei.

Având în vedere aspectele prezentate, recurentul solicită instanţei să observe că aspectele reţinute de către instanţa de apel cu privire la temeinicia refuzului de onorare a cererii de executare a contragaranţiei sunt netemeinice şi nelegale.

Prin întâmpinarea depusă, la 16 decembrie 2020, intimatul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat în principal, anularea recursului pentru nemotivare şi, în subsidiar, ca nefondat a acestuia, cu menţinerea ca legală a deciziei civile nr. 467/10.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 februarie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 8 martie 2021, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 23 septembrie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a răspuns motivat criticilor formulate de reclamantă, arătând argumentele pentru care înlătură criticile referitoare la opozabilitatea definiţiei dată "întreprinderii în dificultate", aplicabilitatea art. 4 par. 1 lit. d) coroborat cu art. 2.1. lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012 şi a articolelor relevante din Legea nr. 85/2006, rolul declaraţiei pe propria răspundere şi al situaţiilor financiare în verificarea acestui criteriu de eligibilitate, obligaţiile prevăzute la art. 3.1, 4.1 şi art. 5.1 din Convenţia de contragrantare nr. 1/2012.

Mai susţine recurenta că soluţia este nemotivată deoarece instanţa nu reţine de ce este justificat refuzul de plată a contragaranţiei întemeiat pe o decizie a Curţii de Conturi emisă în urma controlului efectuat de FRC, document care nu este opozabil FNGCIMM.

În acest context, se constată că instanţa de apel a reţinut refuzul la plată motivat de prevederile convenţionale art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarntare nr. 1/2012, iar nu pe o decizie a Curţii de Conturi.

De asemenea, se invocă faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia cu privire la momentul la care a intervenit culpa pârâtei în executarea mandatului potrivit Convenţiei 1/2012, deoarece aceasta nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul se afla în insolvenţă prezumată sau iminentă.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât culpa garantului-reclamant în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constă în aceea că a acordat contragaranţia, deşi nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma 1/2012, aspect ce atestă faptul că hotărârea a fost motivată în raport cu normele convenţionale şi legale aplicabile speţei.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1170, 1266-1268, 1270 şi 1272 din C. civ. în dezlegarea dată de către instanţă cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau constituie, în opinia sa, o aplicare greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte cadrul normativ privind criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o interpretare corectă a cadrului convenţional şi legal aplicabil în speţă, reţinând că, în temeiul art. 3.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, pot fi contragarantate garanţiile acordate în beneficiul IMM-urilor care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de Norme, reclamanta asumându-şi obligaţia, prin art. 4.1. din aceeaşi convenţie, de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme şi să acorde contrgaranţiile IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Aşadar, analizând criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, instanţa de apel a constatat, prin art. 2.1 lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012, că o întreprindere se află în dificultate şi atunci când întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa a stabilit în mod nelegal că pentru verificarea existenţei stării de dificultate a beneficiarului exista obligaţia de a efectua o analiză financiară a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvenţă prezumată, invocându-se în acest sens Convenţia nr. 149/2011, încheiată între recurentă şi B. şi o corespondenţă între FRC şi FNGCIMM.

Din analiza prevederilor contractuale, reţinute în motivarea deciziei atacate se constată că rezultă această obligaţie a FNGCIMM de a verifica, din situaţiile financiare, dacă societatea beneficiară întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă, iar mandatul pe care-1 avea recurenta o obliga în acest sens, potrivit Anexei C.1.

În acest context, se reţine că în mod corect a apreciat instanţa de apel că ce se înţelege prin întreprindere în dificultate nu rezultă numai din art. 3.1.1 din convenţia nr. 149/2011, ci şi din Norma nr. 1/2012 - ce face parte integrantă din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, astfel cum reiese din cuprinsul art. 4.1 şi art. 12.8.

Aşadar, potrivit art. 2.1. lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012, o întreprindere este în dificultate şi atunci când întruneşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvenţă, iar din interpretarea acestor clauze rezultă că unul din criteriile de eligibilitate vizează faptul ca IMM-ul să nu îndeplinească condiţiile pentru a i se putea aplica procedura insolvenţei.

În acest sens, recurenta susţine că o întreprindere este în dificultate, când face obiectul procedurii colective de insolvenţă şi că fără o sentinţă de deschidere a procedurii insolvenţei, societatea nu poate fi încadrată în categoria "întreprinderi în dificultate", iar raportat la momentul acordării contragaranţiei, aceasta nu se regăsea într-o astfel de situaţie.

Cu privire la aceste susţineri, potrivit cărora, intimata ar fi clarificat ce înseamnă întreprindere în dificultate şi că prin aceasta se are în vedere doar întreprinderile împotriva cărora s-a declanşat procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006, se constată că acestea nu pot primite, întrucât nu există ataşată o astfel de corespondenţă emisă de intimată şi oricum aceasta nu ar fi relevantă, în condiţiile în care s-ar susţine prin aceasta că a avut loc o modificare a normei şi implicit a contractului în discuţie cu privire la acest criteriu de eligibilitate şi la înţelesul acestuia, având în vedere art. 12.5 din Convenţia nr. 1/2012 care stipulează că prevederile acesteia pot fi modificate numai în mod explicit, prin acte adiţionale, iar adresa invocată nu poate avea natura unui act adiţional.

Susţinerea recurentei, potrivit căreia, o întreprindere este în dificultate când face obiectul procedurii colective de insolvenţă, arătând că,fără o sentinţă de deschidere a procedurii insolvenţei, societatea nu poate fi încadrată în categoria întreprindere în dificultate, se constată că nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, în analiza cadrului convenţional instanţa de apel a constatat că "prevederea din Normă - art. 4.1 par. 1 lit. d) coroborat cu art. 2.1 lit. f) pct. III - nu impune ca împotriva IMM-ului să se fi deschis procedura insolvenţei pentru a fi considerată întreprindere în dificultate întrucât acest criteriu de eligibilitate, de a nu se afla în procedura insolvenţei, este stipulat separat în art. 4.1 par. 1 lit. e) din Norma nr. 1/2012. Totodată, se reţine că Anexa C7 la Convenţia nr. 1/2012 şi Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. prevăd cele două situaţii - starea de dificultate deoarece firma se află în insolvenţă prezumată şi insolvenţă declarată - ca fiind condiţii separate de eligibilitate.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că analiza stării patrimoniale a debitorului din perspectiva Legii nr. 85/2006, efectuată de cele două instanţe nu este completă, deoarece deschiderea procedurii insolvenţei nu presupune doar existenţa creanţelor, ci şi inexistenţa lichidităţilor.

În acest sens, se constată că susţinerile recurentei vizează un alt criteriu de eligibilitate şi anume declanşarea insolvenţei, în timp ce motivarea respingerii plăţii contragaranţiei este dată de faptul că întreprinderea se afla în dificultate fiind în insolvenţă vădită, conform art. 3 pct. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2006, iar din această perspectivă, instanţa a reţinut corect că beneficiarul se afla în stare de dificultate şi deci nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei.

Aşadar, în susţinerea faptului că beneficiarul se afla în stare de dificultate, instanţa de apel a reţinut că prin situaţiile financiare întocmite de IMM se atestă că societatea beneficiară avea datorii de peste 900.000 RON a căror scadenţă depăşea 90 zile, iar din perspectiva dispoziţiilor art. 3 pct. 1 lit. a) şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006, beneficiarul IMM era o întreprindere în dificultate a cărei insolvenţă era prezumată ca fiind vădită, aspect confirmat prin deschiderea procedurii generale a insolvenţei prin sentinţa nr. 2820 din 21 octombrie 2013 a Tribunalului Constanţa, aspect ce confirmă că unul din criteriile de eligibilitate - respectiv de a nu fi întreprindere în dificultate - nu era îndeplinit, iar din această perspectivă se constată că situaţia de fapt a fost stabilită, în mod definitiv, de cele două instanţe.

Cu privire la neexecutarea corespunzătoare a mandatului de către recurentă, reţinută de instanţa de apel, aceasta critică faptul că nu s-a făcut vreo analiză cu privire la argumentele prezentate de către instanţa de apel, apreciind că aspectele referitoare la aplicabilitatea art. 2.1 lit. f) pct. III din Norma nr. 1/2012 raportat la Legea nr. 85/2006 nu îi sunt opozabile şi le consideră ca fiind contrare înţelegerii părţilor.

În speţă, se reţine că mandatului încheiat între părţi i se aplică regulile mandatului cu titlu oneros, prevăzut de art. 2018 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., iar obligaţiile din contractul de mandat pe care le are recurenta se completează cu normele de drept comun în materia mandatului.

In acest context, se constată că nu a avut loc o modificare a contractului, ci acordul părţilor privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor de eligibilitate referitoare la încadrarea în categoria de întreprindere în dificultate a fost interpretat în lumina dispoziţiilor legale aplicabile. În speţă, Norma nr. 1/2012 face parte integrantă din Convenţia nr. 1/2012, astfel cum reiese din cuprinsul art. 4.1 şi art. 12.8 din aceasta, iar dispoziţiile acestei norme au caracter special şi se aplică cu prioritate, fiind nefondate susţinerile recurentei, în sensul că instanţa a încălcat ceea ce părţile au stabilit în baza Convenţiei nr. 1/2012 şi a Normei nr. 1/2012 cu privire la mandatul acordat.

Aşadar, pentru plata contragaranţiilor era necesară îndeplinirea condiţiilor legale, iar Ordinul MECMA nr. 2199/2011 privind Condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A. prevede că beneficiarii contragaranţiilor sunt întreprinderile care nu se află în dificultate, aspect reluat prin Norma nr. 1/2012, or starea de dificultate a beneficiarului a fost demonstrată în faţa celor două instanţe.

În acest context, se reţine că raportul juridic dedus judecăţii este supus unor dispoziţii legale imperative, astfel că încălcarea acestora poate fi cenzurată de către instanţa de judecată, în consecinţă, părţile nici nu ar putea deroga de la dispoziţiile legale aplicabile cauzei - Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, prin stipularea în convenţii de contragarantare a unor dispoziţii derogatorii.

Tot în acelaşi context, se reţine că recurenta avea obligaţia verificării criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate la acordarea contragaranţiei, având în vedere obligaţia asumată prin art. 4.1. din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 coroborat cu pct. 2 din Anexa C.l la Convenţie, în sensul de a verifica încadrarea beneficiarului în condiţiile de contragarantare prevăzute în Norma aplicabilă.

Prin urmare, pentru a fi contragarantate, garanţiile trebuie să îndeplinească condiţiile de eligibilitate specifice acordării, aşa cum sunt acestea prevăzute în convenţiile de garantări; iar din analiza documentelor ataşate cererii de executare a contragaranţiei se constată că garantul a acordat această contragaranţie beneficiarului, în numele şi contul FRC, la momentul prelungirii garanţiei - moment la care a fost acordată şi contragaranţia, fără efectuarea analizei specifice acordării de garanţii conform art. 3.3.1 din Convenţia cadru-plafon de garantare nr. 149/26.09.2011 încheiată de FNGCIMM cu B..

În consecinţă, recurenta nu a respectat prevederile evocate şi nici art. 5.1 şi art. 12.8 din Convenţia de contragarntare nr. 1/2012, întrucât nu a verificat condiţiile specifice acordării unei garanţii şi a acordat contragaranţia unui beneficiar care nu îndeplinea condiţiile de acordare a unei garanţii.

Aşadar, la momentul verificării condiţiilor de eligibilitate de către recurentă, debitorul se afla într-o stare de insolvenţă prezumată de lege ca fiind vădită, culpa sa în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constând în aceea că a acordat contragaranţia, deşi nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma 1/2012, astfel că, susţinerile recurentei privind îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile delictuale sunt nefondate.

Prin urmare, Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 prevede că nu se acordă contragaranţi unei întreprinderi aflate în stare de dificultate, întrucât contractul dintre părţi prevede că cererea de executare se respinge în cazul în care, în etapa executării contragaranţiilor, o etapă distinctă de etapa acordării şi confirmării contragaranţiei, intimata constată că nu sunt respectate criteriile de eligibilitate şi, având în vedere că recurenta nu a îndeplinit corespunzător mandatul, acordând contragaranţia unui beneficiar neeligibil se constată, în temeiul art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia nr. 1/2012, că aceasta nu se poate plăti.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 467 din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2021.