Agency liable for delayed housing delivery under state mandate; appeal quashed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 23 august 2018, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat-o în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare A.N.L.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 1.300 euro/lună, respectiv 6.065,67 RON/lună la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, pentru perioada 23 martie 2015 - 23 martie 2018, în total suma provizorie de 46.800 euro, echivalent al sumei de 218.364,12 RON la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, cu titlu de daune-interese, constând în:

- despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei în sumă de 1.200 euro/lună, echivalentul sumei de 5.599,08 RON/lună la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659 pentru perioada 23 martie 2015 - 23 martie 2018, în sumă totală de 43.200 euro, echivalentul a 201.566,88 RON la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, precum şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip I23C, situată în sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 11790 din 2 august 2004;

- daune morale în sumă de 100 euro/lună, echivalentul sumei de 466,59 RON/lună la cursul B.N.R din 23 martie 2018 de 1 euro/4,6659, aferentă perioadei 23 martie 2015 - 23 martie 2018, în sumă totală de 3.600 euro, echivalentul sumei de 16.797,24 RON la acelaşi curs bancar, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip I23C, situată în sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscrisă în C.F. individuală nr. x, conform încheierii nr. 11790 din 2 august 2004.

Au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 5 şi art. 61 punctele 4 - 5 din Legea nr. 152/1998.

Prin încheierea din 18 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a înaintat cauza spre soluţionare secţiei a VI-a Civilă din cadrul aceleiaşi instanţe, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 1622 din 5 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. şi D..

A admis în parte cererea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 43.330 euro, în echivalent în RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii efective, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 23 martie 2015 - 12 martie 2019 şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.081 RON.

A respins în rest ca neîntemeiată cererea reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 319 din 19 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a anulat ca netimbrat apelul reclamanţilor şi a respins ca nefondat apelul pârâtei; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant C. a sumei de 1.785 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta A.N.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 497 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că este neîntemeiată dispoziţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. şi D., deoarece la 15 ianuarie 2016 reclamantul A. şi-a preluat locuinţa, iar la 7 martie 2018 a returnat subvenţia primită de la bugetul statului, ieşind din programul dezvoltat de pârâtă, context în care mandatul acordat de A.N.L. a încetat.

Astfel, a fost apreciată ca neîntemeiată argumentaţia instanţei de apel, potrivit căreia reclamanţii C. şi D. au dobândit toate drepturile şi obligaţiile pe care le aveau autorii lor, astfel că celelalte părţi ar trebui să accepte oricând schimbările de situaţie create de acesta din propria voinţă.

Recurenta a susţinut că, de vreme ce mandatul său a încetat şi, mai mult, reclamantul şi-a asumat răspunderea pentru finalizarea lucrărilor de construire, reclamanţii C. şi D. nu intră în sfera părţilor contractante, contractul de mandat încheiat între A.N.L. şi reclamantul A. neproducându-şi efectele faţă de aceştia, astfel că nu poate fi invocată neîndeplinirea anumitor obligaţii care nu au fost asumate de A.N.L. faţă de aceste părţi.

A mai arătat că nu existenţa unui contract de vânzare-cumpărare este condiţia accesării programului derulat de recurentă, aşa cum eronat a interpretat instanţa de apel, apartenenţa la un astfel de program fiind condiţionată de îndeplinirea mai multor condiţii, printre care şi existenţa unui contract de mandat încheiat în nume personal cu pârâta.

Or, în cauză, reclamanţii C. şi D. nu au solicitat înscrierea în programul dezvoltat de pârâtă, aceştia achiziţionând locuinţa de la vânzătorii A. şi B. în condiţiile pieţei libere, preluând bunul imobil în starea în care aceasta se afla.

Pe fondul recursului, recurenta a susţinut în esenţă că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale asumate în baza contractului de mandat, ca urmare a culpei sale în neîndeplinirea obligaţiei de realizare şi predare a locuinţei pârâţilor în termenul contractual, cât şi a celei de nerealizare a utilităţilor.

Sub acest aspect, recurenta a arătat, în esenţă, că obligaţia ei este cea de a depune toate diligenţele necesare obţinerii unui anumit rezultat, fără a se obliga însă la obţinerea rezultatului, că în contract nu este prevăzută o clauză contractuală pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor asumate de pârâtă, astfel că trebuie să răspundă numai în condiţiile stipulate la art. 14 din contractul de mandat, potrivit cărora părţile sunt obligate să respecte clauzele acestui contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora.

Astfel, atât timp cât recurenta a făcut dovada respectării obligaţiilor de diligenţă asumate prin contractul de mandat, nu-i poate fi antrenată răspunderea civilă contractuală pentru predarea cu întârziere a locuinţei, obligaţia construirii şi predării la cheie fiind a constructorului S.C. E. S.R.L.

Recurenta a apreciat că a depus toate diligenţele necesare către toţi antreprenorii generali şi toate instituţiile implicate în realizarea şi finalizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, neputând fi reţinută culpa mandatarului în executarea mandatului.

Aşa fiind, a afirmat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că este probată culpa contractuală a recurentei.

Cu privire la penalităţile de întârziere, a susţinut că instanţa de apel recunoaşte faptul că antreprenorii sunt cei care datorează penalităţi pentru întârzierea în efectuarea lucrărilor de construire şi totuşi apreciază că responsabil pentru neîndeplinirea acestei obligaţii trebuie să fie mandatarul, reprezentant al reclamantului în relaţia cu constructorul.

Or, a arătat recurenta, antrenarea răspunderii sale contractuale, conform raţionamentului expus de instanţa de apel, nu trebuie analizată numai în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de A.N.L., a tuturor actelor normative care îi guvernează activitatea şi în baza tuturor relaţiilor stabilite de această entitate.

A mai susţinut că neîncasarea presupune un refuz de a accepta o sumă de bani cu titlu de plată datorată, ceea ce presupune că instanţa trebuia să constate faptul că atitudinea pârâtei a fost de a refuza încasarea unei sume oferite sau plătite de antreprenor, aspect care, însă, trebuie dovedit de reclamanţi, conform art. 1169 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

De asemenea, recurenta a susţinut că promovarea unei acţiuni în justiţie pentru obligarea antreprenorilor la plata penalităţilor de întârziere datorate reclamantului presupune existenţa unui mandat special acordat A.N.L. în acest sens. Numai că obiectul contractului de mandat nu conţine şi această ipoteză, tocmai pentru ipoteza în care reclamantul are o relaţie contractuală proprie, directă cu constructorul, prin intermediul contractului de construire, în care au evaluat convenţional prejudiciul produs ca urmare a nerespectării termenului de predare a locuinţei şi au determinat persoana responsabilă de acoperirea acestui prejudiciu.

A mai subliniat faptul că nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea sa în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, astfel că nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau mai ales inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu, obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei fiind distincte de obligaţiile asumate de recurentă, părţile trebuind să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea sa, iar obligaţiile recurentei nu au nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea convenţiei.

În final, recurenta a sintetizat argumentele expuse, arătând că a depus toate diligenţele pe lângă toţi membrii semnatari ai convenţiei MM 1909/2004 pentru realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, susţinând că instanţa de apel în mod corect a constatat îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale a pârâtei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Acesta a fost analizat de completul de filtru, care a dispus comunicarea lui către părţile litigante, cu menţiunea că acestea sunt în drept să depună puncte de vedere la raport.

Niciuna dintre părţi nu a uzat de dreptul de a depune punct de vedere la raport.

La termenul din 19 mai 2021 instanţa de recurs a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea căii de atac cu citarea părţilor.

Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerente care vor fi dezvoltate succesiv.

Reţine, astfel, că un prim motiv de casare deduce controlului de legalitate al deciziei din apel greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor C. şi D., justificat de împrejurarea reţinută în apel că, prin cumpărarea imobilului de la contractantul iniţial - A., reclamanţii au devenit titularii drepturilor şi obligaţiilor transmiţătorilor şi că toate celelalte părţi trebuie să accepte, oricând, aceste efecte.

A mai subliniat recurenta că reclamantul A. a revocat mandatul dat A.N.L. prin solicitarea de a ieşi din programul dezvoltat de această entitate, împrejurare dedusă din returnarea subvenţiei primite de la bugetul de stat, devenind astfel singular răspunzător faţă de cumpărători pentru finalizarea lucrărilor de construire. Efectele contractului încheiat de înstrăinător cu A.N.L. nu se produc faţă de reclamanţii C. şi D., cu atât mai mult cu cât accesul la resursele şi beneficiile acestui program a presupus mai multe condiţii, între care şi încheierea, în nume personal, a contractului de mandat între beneficiari şi A.N.L.

Or, reclamanţii a căror calitate procesuală este tăgăduită nu au solicitat accesul şi înscrierea la programul dezvoltat de pârâtă, nu au semnat un contract cu Agenţia ori cu celelalte entităţi implicate în proiect, ci au achiziţionat locuinţa de la vânzătorii A. şi B. pe piaţa liberă, acceptând că aceasta nu este racordată la utilităţi şi asumând plata costurilor necesare finalizării şi funcţionării imobilului prin investiţii proprii.

Înalta Curte subliniază că, deşi critica de nelegalitate este invocată sub aparenţa aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material, nicio normă de drept nu a fost evocată de către recurentă spre a justifica greşita aplicare ori intrepretare a legii, concordant motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurenta propune instanţei de recurs reexaminarea împrejurării considerate de această parte, aceea a încetării mandatului încheiat de A. cu A.N.L. la 7 martie 2018, când reclamantul a returnat subvenţia primită de la bugetul se stat, ieşind, astfel, din programul Agenţiei.

Cu privire la acest aspect, însă, instanţa de apel a arătat, examinând excepţia de fond ridicată de apelanta A.N.L., că aspectele derivate din încetarea raportului de mandat şi descărcarea de obligaţii a Agenţiei se integrează analizei de temeinicie a pretenţiei deduse judecăţii, în timp ce verificarea calităţii procesuale active presupune o analiză delimitată la identitatea dintre părţile procesului şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum impun dispoziţiile art. 36 C. proc. civ.

Or, în aceste condiţii, instanţa de apel a explicat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1282 alin. (2) C. civ. şi faţă de clauzele contractului de vânzare, la care chiar pârâta a consimţit, cumpărătorii C. şi D. au preluat de la vânzătorii A. şi B. toate drepturile autorilor lor în conformitate cu contractul de construire, a celui de mandat şi de antrepriză generală, astfel cum a rezultat din probele examinate nemijlocit în apel.

Aceste justificări potrivit adaptate specificului problemei examinate nu au fost însă combătute în recurs, iar Înalta Curte arată că ele sunt corecte pentru justificarea soluţiei date în acest proces chestiunii litigioase a calităţii procesuale active a reclamanţilor C. şi D., aşa încât criticile formulate de recurentă în privinţa acestor aspecte nu au aptitudinea de a conduce la concluzia greşitei aplicări a legii în apel, urmând să fie înlăturate.

Mai departe, printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale a A.N.L. în baza contractului de mandat, în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiei de realizare a obiectivului, respectiv de realizare şi predare a locuinţei către intimaţi în termenul contractual şi de racordare a acesteia la utilităţi.

Recurenta a arătat, în acest scop, că în calitatea asumată contractual faţă de reclamantul A., aceea de mandatar, avea obligaţia de a-l reprezenta pe mandant în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite în contractul de construire, de a utiliza în acest scop sumele din conturile de avans şi de credit ale mandantului, precum şi obligaţia de reprezentare, de gestionare şi utilizare a garanţiei de bună execuţie a lucrării.

În aceste limite, recurenta a subliniat că obligaţia sa avea un conţinut concret echivalent unei obligaţii de diligenţă, dar şi că în contratul de mandat nu a fost inserată o clauză penală referitoare la neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor A.N.L., de natură să justifice condamnarea acesteia la plata unor despăgubiri egale celor inserate în contractul de construire încheiat de titular, în nume propriu, cu antreprenorul lucrărilor.

Or, obligând A.N.L. la plata despăgubirilor raportate la contractul de construire, recurenta a considerat că s-au încălcat principiul forţei obligatorii şi cel al relativităţii efectelor convenţiei, fiind eludate dispoziţiile contractuale expres prevăzute la art. 14 din contractul de mandat. Recurenta a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile derivate din mandat, acelea de a urmări diligent executarea proiectului de investiţii, persoana responsabilă pentru eşecul proiectului fiind exclusiv firma constructoare, astfel cum rezultă din toate probele dosarului, dintre care unele sunt evaluate în memoriul de recurs.

Înalta Curte subliniază, într-un prim considerent, că în cadrul acestui motiv de casare, fondat, la rândul lui, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., A.N.L. a afirmat că obligaţiile asumate prin contract aveau natura unora de diligenţă, neangajând obligaţia de finalizare a obiectivului ori de predare a locuinţei la cheie în termenul determinat prin contractul de construire.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a statuat că A.N.L. nu şi-a asumat o obligaţie simplă, ci una cu caracter complex, care a presupus acte concrete de urmărire şi intervenţie pentru executarea lucrărilor la termen şi în condiţiile cunoscute tuturor părţilor în contextul unor contracte multiple, cu atât mai mult cu cât Agenţia a fost iniţiatorul şi coordonatorul proiectului de locuinţe Henri Coandă. A conchis instanţa de apel că răspunderea contractuală nu poate fi delimitată, pe aceste repere, la analiza îndeplinirii unei simple obligaţii de diligenţă, ci trebuie examinată mai riguros, dat fiind că mandatul A.N.L. a avut caracter oneros şi că această parte reprezintă o autoritate a statului, cu atribuţii de coordonare a resurselor de finanţare, având autoritate deplină în iniţierea, coordonarea directă şi dezvoltarea proiectului imobiliar.

Or, examinarea conţinutului şi efectelor clauzelor convenţiei de mandat a presupus evaluarea, în apel, a contractului în ansamblul său, concordant regulilor de interpretare a convenţiilor, a reperelor legale identificate cu precizie în apel, chestiuni rămase necontestate în recurs. O reevaluare a clauzelor convenţiei şi stabilirea, prin examinarea substanţei lui, a naturii obligaţiilor angajate, bazată pe analiza contractului ori pe reexaminarea probelor, nu presupune examinarea legalităţii deciziei, ci o reinterpretare a convenţiei, subsumată unei analize devolutive a clauzei.

O astfel de posibilitate este oprită însă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care trasează recursului obiectivul de a verifica examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii din apel cu regulile de drept aplicabile.

De aceea, nemulţumirea părţii referitoare la modul de interpretare a clauzelor convenţiei, în măsura în care aceasta critică nu este specific justificată pe încălcarea regulilor de drept impuse instanţei pentru această operaţiune litigioasă, nu se integrează controlului specific în recurs şi va fi înlăturată.

În ceea ce priveşte încălcarea efectelor convenţiei şi depăşirea, în apel, a principiului relativităţii efectelor contractului şi al forţei obligatorii a acestuia, Înalta Curte arată că motivul de casare nu este fondat şi îl va înlătura

Ca o primă observaţie, se cuvine subliniat faptul că instanţa de apel nu a raportat valoarea despăgubirii la clauza penală inserată în contractul de construire şi nici nu a stabilit despăgubirea în considerarea unui reper considerat prin analogie cu acest contract.

Plecând de la atribuţiile concrete ale A.N.L. în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă şi stabilind, pe baza probelor analizate, că nu se poate reţine propunerea pârâtei de a considera încetat contractul de mandat încheiat între A.N.L. şi reclamantul A., instanţa de apel a examinat cu rigoare toate elementele răspunderii civile contractuale derivate din această convenţie.

În acest cadru, în apel s-a stabilit esenţial că apelanta A.N.L. este în culpă pentru alegerea antreprenorului, alegere care i-a aparţinut exclusiv, că Agenţia a avut toate mijloacele juridice de a asigura realizarea conformă şi la termen a proiectului, că putea şi trebuia să acţioneze în numele celor reprezentaţi pentru constrângerea pecuniară a tuturor entităţilor implicare în proiect, însă, dintre toate acestea, nu a întreprins în concret niciun demers sau a acţionat tardiv şi neconvingător.

S-a mai reţinut în apel şi că imposibilitatea utilizării imobilului nu a fost consecinţa singulară a nefinalizării construcţiei, ci şi a lipsei infrastructurii adecvate şi a utilităţilor şi că acest lucru a fost efectul încheierii de către A.N.L. a unor contracte cu entităţile responsabile în termeni generali, care, coroborat cu lipsa unor măsuri concrete de realizare şi implementare a unor proiecte specifice, cu lipsa de coordonare a instituţiilor statului, cu care Agenţia avea autoritatea să intermedieze, au condus la întârzieri excesive şi nejustificate în finalizarea executării contractului, fapte plasate în responsabilitatea pârâtei.

Toate acestea au condus, concertat, la producerea prejudiciului solicitat de reclamanţi, stabilit, contrar afirmaţiilor recurentei, pe baza unor expertize evaluatorii, iar nu pe temeiul unor clauze contractuale pe care A.N.L. nu le-ar asumat. A fost examinată şi legătura cauzală specifică, aşa încât instanţa de apel a stabilit răspunderea pârâtei prin analiza exhaustivă a condiţiilor răspunderii contractuale în mod propriu şi în acord cu dispoziţiile legale.

Se constată că instanţa de apel nu a inclus în cuprinsul considerentelor prezentate niciun reper de determinare a prejudiciului bazat pe contractul de construire încheiat între reclamantul A. şi antreprenor ori pe o clauză contractuală inexistentă în contractul de mandat, cum fără niciun suport a criticat recurenta.

Prin urmare, fiind respectat principiul răspunderii contractuale impus de chiar forţa obligatorie a acestuia, pârâta a fost obligată, în mod legal, la plata unei despăgubiri stabilite judiciar pentru prejudiciul suportat de reclamanţi.

A mai criticat recurenta şi faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut corect că antreprenorii sunt cei care datorau beneficiarilor penalităţi pentru executarea întârziată a construcţiei, a stabilit în mod greşit că A.N.L. putea şi trebuia să acţioneze în numele celor reprezentaţi. În acest context, recurenta a arătat că, pentru a acţiona judiciar, trebuia să prezinte dovada unui mandat ad processum, special, pe care A.N.L. nu l-a primit de la reclamanţi şi că, procedând astfel, în alte litigii i-a fost opusă excepţia lipsei puterii de reprezentare.

Înalta Curte înlătură şi acest motiv de recurs ca nefondat. Se cuvine reamintit, în primul rând recurentei, că instanţa de apel a reţinut şi imputat acesteia o sumă de inacţiuni, între care o pasivitate culpabilă în a acţiona cu mijloace juridice concrete şi directe împotriva antreprenorului, iar aceasta este numai una dintre faptele plasate în autoratul pârâtei, considerate în justificarea răspunderii ei civile.

Chiar în aceste condiţii, critica recurentei vădeşte o înţelegere precară a deciziei, în măsura în care instanţa de apel nu a imputat A.N.L. inacţiunea în instanţă pentru valorificarea dreptului la penalităţile de întârziere al reclamanţilor, născut în puterea contractului de construire încheiat de aceştia cu antreprenorul. Instanţa de recurs reaminteşte că instanţa de prim control judiciar a reţinut că în contractul de antrepriză generală, în care A.N.L. a avut calitatea de parte, aceasta a avut mijloace juridice utile pentru a asigura executarea la termen şi conformă a construcţiei, prin inserarea, în acest contract, a unor prevederi distincte de cele regăsite în contractul individual de construire, încheiat între beneficiarul A. şi acelaşi antreprenor.

În fine, o ultimă parte a memoriului de recurs opune critici referitoare la modul în care instanţa de apel a identificat în sarcina A.N.L. faptele imputate, ca sumă a unor inacţiuni derivate din contracte şi atribuţii care au excedat contractul de mandat pe baza căruia a fost solicitată obligarea la despăgubiri. S-a susţinut, în esenţă, ca A.N.L. poartă responsabilitatea neîndeplinirii obligaţiilor rezultate din mandat, însă extrapolarea acestor limite a determinat instanţa de apel să angajeze, de fapt, o răspundere delictuală, iar nu contractuală, în măsura în care recurentei i-au fost imputate fapte care rezultă din alte contracte ori din norme legale exterioare convenţiei de mandat. Astfel, în opinia recurentei, au fost încălcate dispoziţiile art. 1593 C. civ.. Recurenta subliniază că este lipsită de orice suport obligarea sa la plata despăgubirilor determinate de lipsa utilităţilor în cartierul Henri Coandă şi că această chestiune a fost deja tranşată judiciar.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Răspunderea angajată a avut ca fundament contractul de mandat, prin raportare la conţinutul şi efectele acestuia. În aceste sens, instanţa de apel a justificat cu rigoare că obligaţiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului şi trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, instanţa de prim control judiciar a identificat care erau atribuţiile A.N.L., stabilite potrivit legii şi altor angajamente care, deşi erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenţia faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului - beneficiarii proiectului, între care şi reclamanţii, au intrat în relaţia juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate. Enumerarea tuturor acţiunilor A.N.L., pe care aceasta trebuia şi putea să le execute nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Instanţa de apel a examinat întocmai contextul încheierii contractului de mandat spre a identifica conţinutul şi limitele acestuia.

Astfel, a subliniat că A.N.L., în puterea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei naţionale pentru Locuinţe, a Normelor metodologice adoptate pentru punerea în aplicare a acestei legi, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003 - 2004, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de pârâtă. Au fost încheiate: convenţia cadru nr. MM 1909 din 2 decembrie 2003 cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Consiliul Local Sector 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A., Distrigaz Sud S.A., S.C. Proiect S.A., convenţia din 2 octombrie 2003 cu F. pentru asigurarea fluxului de resurse financiare, convenţia din 22 decembrie 2003 pentru realizarea reţelei de gaze, convenţia din 9 ianuarie 2003 pentru realizarea reţelei de alimentare cu energie electrică, contractul de antrepriză generală nr. x din 6 aprilie 2004 etc, care au reprezentat pentru reclamanţi contextul concret al încheierii contractului şi garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat în art. 1-13 din convenţia de mandat.

Or, toate aceste obligaţii, consfinţite contractual, al căror mijloc de realizare s-a bazat pe competenţele şi angajamentele A.N.L., nu au fost executate corespunzător. De aceea, A.N.L. nu se poate prevala, în acest proces, de împrejurarea că reclamanţilor li s-a creat un drept care nu era recunoscut prin mandat ori nu era efectul direct al acestuia, în măsura în care numai în considerarea acestui ansamblu de mijloace beneficiarii au încheiat contractul considerat în acest proces a fi fundamentul juridic al răspunderii.

În aceste sens, răspunderea contractuală angajată s-a delimitat la efectele contractului de mandat şi nu a transgresat în domeniul răspunderii delictuale, cum fără fundament a susţinut recurenta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înlăturând, aşadar, toate criticile de recurs formulate de recurenta-pârâtă, apreciază că în cauză nu se verifică existenţa niciunuia din motivele de casare invocate de către recurentă, constată caracterul nefondat al căii de atac şi, în condiţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

Va fi, de asemenea, respinsă ca nefondată cererea intimaţilor-reclamanţi privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constatând că aceştia, ca titulari ai sarcinii probei pretenţiilor formulate potrivit art. 249 C. proc. civ., nu au administrat în proces dovezi corespunzătoare referitoare la cheltuielile efectuate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 319 din 19 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.