Admissibility of constitutional challenge to abrogated wage equalization statutes based on continued legal effects in labor litigation

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 decembrie 2019 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006);

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale, reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legii nr. 293/2015, Legii nr. 71/2015 şi ale Codului muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 1360/PI din 4 decembrie 2020, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Oradea; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei pentru perioada 09.04.2015-29.12.2016.

Prin aceeaşi sentinţă, a admis, în parte, acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu Tribunalul Bihor şi cu citarea obligatorie a Consiliului pentru Combaterea Discriminării şi a obligat pârâtul Tribunalul Bihor să plătească reclamantei diferenţele de drepturi salariale aferente perioadei 30.12.2016-04.12.2020 rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00, respectiv la nivelul indemnizaţiei procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., sume actualizate cu rata inflaţiei, precum şi la plata dobânzii legale, calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial şi până la data plăţii. A respins în rest acţiunea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta şi pârâtul Tribunalul Bihor, înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Prin cererea înregistrată la 25.03.2021, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, cu încălcarea art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României.

Prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii şi a fost dispusă suspendarea judecăţii apelurilor formulate de către apelanta-reclamantă A. şi de către apelantul-pârât Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1360/4.12.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, până la soluţionarea dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Împotriva încheierii din 18.06.2021, cu privire la soluţia privind respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a formulat recurs intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, apreciind că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 47/1992.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificări şi completări a fost abrogat art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

Sub acest aspect, arătă că în cazul controlului exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, jurisprudenţa CCR în ceea ce priveşte normele juridice care nu mai sunt în vigoare, dar care sunt aplicabile cauzei, este în sensul controlului pe fond al acestor norme. Astfel, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

Astfel, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, că are ca obiect neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-o ordonanţă în vigoare, că are legătură cu soluţionarea cauzei şi nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, solicită instanţei de judecată să observe că excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă şi să dispună în consecinţă sesizarea Curţii Constituţionale.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

Recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în considerentele deciziei nr. 321 din 09 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 580 din 20 iulie 2017, în cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa imediat superioară celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale are o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii hotărârii pronunţate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, recursul exercitat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale reprezentând un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului reglementat de C. proc. civ.

Aşadar, în cadrul prezentului recurs, este necesar a se realiza un control de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, independent de încadrarea sau neîncadrarea criticilor formulate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., care reglementează cazurile de casare specifice recursului în materie civilă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol, dispune că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze asupra relevanţei ori nerelevanţei textului denunţat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

Ca atare, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei de a putea respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în a constata condiţiile de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Instanţa supremă reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa Curţii de Apel Timişoara şi vizează dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii.

În speţă, curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că dispoziţiile art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015(introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) nu au legătură directă cu soluţionarea cauzei, nefiind invocate de reclamantă ca temei juridic în susţinerea cererii de chemare în judecată şi nefiind avute în vedere de prima instanţă prin sentinţa apelată, că prima instanţă nu şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015), precum şi că recurentul-intimat nu a indicat, în concret, dispoziţiile criticate din cadrul Ordonanţelor de Urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016.

Din perspectiva îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reaminteşte că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede ca dispoziţiile pretins neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textelor a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi faţă de obiectul cauzei se constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât, normele vizate de excepţie având legătură cu soluţionarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, prin decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În plus, reclamanta a arătat că, prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, urmarea intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie şi în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim, precum şi că, înainte de intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, prin art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim.

Nu în ultimul rând, reclamanta a arătat că instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare" la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

A concluzionat reclamanta că, din considerentele Curţii Constituţionale la care a făcut referire, considerente preluate şi în decizia nr. 36/04.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Acţiunea reclamantei a fost admisă, în parte, prima instanţă reţinând, în esenţă, că, reclamanta este discriminată în sensul art. 2 alin. (1)-(3) şi art. 6 din O.U.G. nr. 137/2000, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparţine la o anumită categorie socio-profesională şi sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000).

Prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 1360/PI a Tribunalului Timiş, pârâtul Tribunalul Bihor a susţinut, în esenţă, că hotărârile menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, chiar şi în interpretarea dată prin decizia nr. 7/2019 a Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi-au încetat efectele la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi nu pot constitui temei pentru recunoaşterea retroactivă a unei pretinse stări de discriminare, precum şi că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 (aprobată prin Legea nr. 71/2015) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 43/2016) au fost aplicate greşit de către prima instanţă.

În acest context, Înalta Curte reţine că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă sunt pertinente şi au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, pe de o parte, reprezintă temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, iar, pe de altă parte, interpretarea şi aplicarea greşită a aceloraşi dispoziţii legale, respectiv art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, constituie unul dintre motivele de apel cu a cărui soluţionare instanţa a fost învestită prin memoriul pârâtului Tribunalul Bihor.

Nu pot fi primite considerentele instanţei de apel privind faptul că soluţia primei instanţe a fost pronunţată pe baza altor motive de drept decât cele care fundamentează excepţia de neconstituţionalitate, cât timp aceste dispoziţii au fost invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Faptul că prima instanţă a reţinut existenţa unei discriminări a reclamantei din punct de vedere salarial, rezultată din aplicarea criteriului apartenenţei la o anumită categorie socio-profesională, în temeiul altor acte normative nu prezintă relevanţă, din acest punct de vedere, întrucât judecata în apel presupune o nouă judecată asupra fondului cauzei, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, în limitele prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ., toate acestea în contextul în care pârâtul Tribunalul Bihor a contestat soluţia primei instanţe de obligare a sa la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00, respectiv la nivelul indemnizaţiei procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., apreciind atât inexistenţa unei discriminări, cât şi faptul că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă trebuie aplicate restrictiv şi în mod contrar celor susţinute de reclamantă.

Nu în ultimul rând, întrucât reclamanta, prin apelul formulat, a criticat soluţia primei instanţe cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, rezultă interesul evident al recurentului-pârât în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 a căror incidenţă a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, recurentul urmărind, în concret, respingerea acţiunii reclamantei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 au fost abrogate prin art. 44 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituţională a stabilit că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece obiectul principal al cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate îl reprezintă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fie obligaţi pârâţii, în principal, la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), motivat de apartenenţa reclamantei la aceeaşi categorie profesională şi familie ocupaţională şi de munca în aceleaşi condiţii cu procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Totodată, Ordonanţele de Urgenţă nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016 prin care au fost introduse dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă pot face obiectul sesizării Curţii Constituţionale, raportat la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind acte normative ce pot face obiectul controlului de constituţionalitate.

Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva încheierii din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019, va casa, în parte, încheierea atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aceleiaşi instanţe.

Având în vedere că, prin prezentul recurs, recurentul-pârât a formulat critici numai cu privire la soluţia dată, prin încheierea recurată, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva încheierii din 18 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, încheierea atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, aceleiaşi instanţe.

Menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.