Motion to annul cassation decision on penalty start date ruled inadmissible; prior ruling stands.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 mai 2018 pe rolul Tribunalului Piatra Neamţ, sub număr de dosar x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. şi pe intervenientul forţat D., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 42.236,96 RON, cu titlu de daune materiale şi de 400.000 RON, cu titlu de daune morale precum şi la plata sumei de 200.000 RON reclamantei B., cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, de la data de 22 august 2015.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 şi 27 C. proc. pen., ale art. 1349, 1381 şi 1391 C. civ., ale art. 54 din Legea nr. 136/1995, precum şi prevederile art. 37, 38 şi 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Prin sentinţa nr. 1083/C din 19 decembrie 2018, Tribunalul Piatra Neamţ a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 40.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 3.545,5 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a sumelor reprezentând debit principal.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 1 iunie 2016, până la plata efectivă a debitului principal.

A respins, ca nefondate, restul pretenţiilor solicitate de reclamanţi.

A obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant suma de 1.335,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate, au declarat apel pârâta C. S.A. şi reclamanţii A. şi B..

Prin apelul formulat, apelanta C. S.A. a solicitat schimbarea, în parte, a sentinţei în sensul respingerii capătului de cerere privind penalităţile de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei anterior menţionate, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă C. S.A. şi cu intimatul-pârât D..

A schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1083 din 19 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în sensul că a obligat pârâta să plătească intimatului-reclamant A. suma de 18.545 RON, cu titlul de daune materiale şi suma de 80.000 RON, cu titlul de daune morale şi intimatei-reclamante B. suma de 60.000 RON, cu titlul de daune morale. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bacău.

Prin decizia nr. 368 din 17 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 630/2019 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă. A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Împotriva acestei decizii, la 23.04.2021, contestatorii A. şi B. au formulat contestaţie în anulare, prin care au solicitat anularea hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi, procedând la soluţionarea cauzei, respingerea recursul ca nefondat.

Contestaţia a fost înregistrată pe rolul Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub dosar nr. x/2021.

Pentru început, contestatorii au evocat parcursul litigios al dosarului şi au arătat că instanţa de recurs a dat directive instanţei de apel, raportat la soluţia ce va trebui să fie dată în rejudecare, însă a interpretat greşit că dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 dispun aplicarea penalităţilor de întârziere cu începere de la a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Cu privire la admisibilitatea contestaţiei, se susţine că, dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. se referă la acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importate sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

Susţin că aceasta este şi situaţia în speţă, întrucât instanţa de recurs, analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, a apreciat în mod greşit că momentul de la care C. poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere nu poate fi data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării daunei).

Arată contestatorii că dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 fac trimitere la data plăţii despăgubirii şi nu la termenul de aplicabilitate a penalităţilor de întârziere, aşa cum eronat a apreciat instanţa de recurs.

Prin urmare, consideră că instanţa are obligaţia de a se raporta la C. civ., respectiv la art. 1386 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului", cu alte cuvinte, prin hotărârile date la fond şi apel, prin aplicarea penalităţilor de întârziere cu începere de la împlinirea termenului de 3 luni de la avizare.

Susţin contestatorii că au căutat să evidenţieze incidenţa unor confuzii şi greşeli materiale care s-au strecurat în judecarea prezentei cauze, aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa a depăşit limitele judecării recursului atunci când a instituit pentru judecătorii fondului obligativitatea reţinerii ca moment de început pentru calculul penalităţilor "data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea neavând până atunci un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment".

Arată contestatorii că legea dă putere hotărârii pronunţate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluţionate, nu şi la cele de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă putere deplină de apreciere instanţei care rejudecă fondul după casare.

Or, susţin aceştia că instanţa de recurs a procedat exact în acest fel, prin referirile la situaţia de fapt, respectiv a suprimat orice putere de apreciere pentru judecătorii fondului, substituindu-se acestora, fără a se raporta la limitele învestirii, respectiv analizarea hotărârii recurate exclusiv din punct de vedere al legalităţii, fără a se preocupa de situaţia de fapt.

Prin prisma acestor considerente, contestatorii susţin că se justifică necesitatea interpretării extensive a noţiunii de eroare materială, ca motiv întemeiat pentru admiterea contestaţiei în anulare, având în vedere că atunci când o hotărâre judecătorească rămâne definitivă şi totuşi este vădit netemeinică sau esenţial ilegală, aceasta trebuie anulată, pentru ca, rejudecându-se procesul, să se poată da o soluţie corectă.

Nu în ultimul rând, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Drepturilor Omului, erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice, prin promovarea unei căi extraordinare de atac, tocmai pe motivul că nu mai este posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare (concluzie afirmată în cauza Mitrea c. Ro/2008, Stanca Popescu c. României/2009).

Contestaţia a fost comunicată intimatei C. S.A. la 17 mai 2021, care a formulat întâmpinare, la 09 septembrie 2021, prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Înalta Curtea a luat în examinare cu prioritate excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 503 şi art. 457 alin. (1) din acelaşi cod, reţinând următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele anume prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de către contestatori, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Conturând presupusa eroare materială, contestatorii au susţinut că aceasta ar consta în faptul că instanţa de recurs a interpretat greşit dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv a stabilit în mod greşit că momentul de la care intimata poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere nu poate fi data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării daunei), ci data de la care hotărârea prin care s-a stabilit un anumit cuantum al despăgubirii a rămas definitivă.

În dezvoltarea motivului de contestaţie în anulare, autorii prezentei căi de atac au făcut precizări cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 şi art. 1386 din C. civ. şi au arătat că instanţa de recurs a statuat atât în drept, cât şi în fapt, suprimând libertatea de apreciere a situaţiei de fapt de către instanţele devolutive.

Noţiunea de eroare materială prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu poate fi interpretată în sensul de greşeală de judecată, ci se referă la greşeli cu caracter procedural şi în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului. Eroarea materială trebuie să fie evidentă şi nu trebuie să fie rezultatul interpretării sau aplicării unor dispoziţii legale, pentru că s-ar ajunge la rejudecarea cauzei prin transformarea unei contestaţii în anulare într-un recurs neprevăzut de lege. Nu sunt asimilate "erorii materiale" greşelile de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Aspectele invocate prin contestaţia în anulare de faţă au făcut obiectul dezbaterilor în recurs, fiind analizate şi dezlegate de instanţa care a pronunţat decizia atacată.

Examinând recursul formulat de recurenta-pârâtă C. S.A., şi care a vizat, în parte, chiar interpretarea dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, critica recurentei vizând soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere de la data de 01.06.2016 (trei luni de la data avizării), până la data plăţii efective a debitului principal, instanţa de recurs a constatat că, "Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei(teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

Or, în aplicarea textului legal anterior menţionat, nu se poate face abstracţie de efectele sentinţei definitive nr. 30/2018 pronunţate în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Roman, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte existenţa faptei şi persoana făptuitorului şi care a stabilit răspunderea asiguratului RCA D. pentru producerea accidentului, ceea ce înseamnă că penalităţile de 0,2 pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă după împlinirea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, având în vedere că numai în această ipoteză sunt îndeplinite cerinţele actului normativ - art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014".

A mai reţinut instanţa de recurs că, "De altfel, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment."

Prin întâmpinarea formulată în cadrul recursului, reclamanţii-contestatori s-au apărat susţinând că termenul de la care curg penalităţile este cel precizat de prima instanţă şi de instanţa de apel şi nu cel reliefat de asigurător, întrucât nu a existat o cerere de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului, respectiv de plată a despăgubirii. Totodată, au precizat că o interpretare în sensul că necesitatea de a se verifica aplicabilitatea dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 doar raportat la termenul de 10 zile de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă, contravine dispoziţiilor exprese ale celor două texte legale.

Considerentele reproduse în privinţa erorii materiale invocată de contestatori, relevă rezultatul analizării şi interpretării de către instanţa de recurs a aspectelor invocate prin contestaţia în anulare, fapt ce demonstrează că nu poate fi vorba de o "eroare materială" în accepţiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce invocă contestatorii fiind eventuale greşeli de judecată, de apreciere a legalităţii motivului de casare referitor la interpretarea dispoziţiilor legale ale art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014.

În realitate, ceea ce urmăresc contestatorii prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a aspectelor analizate de instanţa de recurs şi reevaluarea acestora, acestea constituind critici directe ale raţionamentului instanţei de control judiciar.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

Faţă de temeiurile expuse, rezultă cu evidenţă că prin motivele formulate, contestatorii nu vizează greşeli materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., aşa cum neîntemeiat se susţine, deoarece tind să pună în discuţie elemente ale cauzei care, departe de a fi greşeli care să privească aspecte de ordin formal ale judecăţii, ţin de dezlegarea dată de către instanţa de recurs aspectelor pricinii, respectiv de interpretarea dispoziţiilor legale care au fundamentat soluţia instanţei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 368 din 17 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei nr. 368 din 17 februarie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.