Enforceability of unsigned insurer liability-limitation clauses in commercial B2B insurance contracts

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 67.317 Euro reprezentând contravaloare despăgubiri cuvenite, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală, de la 27.08.2017 şi până la data plăţii efective. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 592/18.12.2019, pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 58.204 Euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând despăgubire, actualizată cu dobânda legală de la 27.08.2017 şi până la data plăţii efective; a fost obligată pârâta B. S.A. către reclamanta A. S.R.L. la plata sumei de 15.771 de RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei Tribunalului Brăila, în termen legal, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 165/2020 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, la 3 septembrie 2020, a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea atacată conţine motive contradictorii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta arată că instanţa de apel a utilizat un raţionament juridic şi a făcut o interpretare neunitară şi diferenţiată pentru soluţionarea unor chestiuni de drept similare, astfel, considerentele instanţei fiind în sensul următor: clauzele care sunt cuprinse în contractul de asigurare, atât în condiţiile generale, cât şi în clauza adiţională-acoperire suplimentară pentru riscul furt, sunt clauze externe, sunt clauze standard (pag. 11 alin. (10). Ori, arată recurenta, în continuarea considerentelor care au motivat respingerea apelului, instanţa aplică această dispoziţie strict faţă de clauza adiţională, nu şi condiţiilor generale, care la rândul lor nu sunt semnate de către reclamantă.

Susţine autoarea căii de atac că aplicarea unitară a raţionamentului juridic utilizat de instanţa de apel ar fi condus, în mod logic şi legal, la concluzia că niciuna din prevederile poliţei de asigurare, constând în condiţiile de asigurare şi clauzele adiţionale, nu s-ar fi aplicat în soluţionarea cauzei, nefiind semnate şi asumate expres de către reclamantă, însă, instanţa motivează respingerea apelului şi admiterea pe fond a acţiunii prin luarea în considerare tocmai a prevederilor poliţei de asigurare (condiţiile de asigurare), dând eficienţă juridică doar unei părţi din dispoziţiile aplicabile poliţei şi desconsiderând fără temei orice alte dispoziţii din aceleaşi condiţii de asigurare în afara celor pe care îşi motivează decizia.

Mai arată recurenta că instanţa de apel nu a procedat la o analiză judicioasă a motivelor de apel, nu s-a pronunţat asupra lor, în condiţiile în care unul dintre acestea îl reprezintă greşita apreciere de către instanţei de fond a condiţiilor generale, în raport de clauza adiţională, în ceea ce priveşte exigenţa semnăturii.

În concluzie, apreciază că soluţia instanţei de apel este susţinută de considerente contradictorii, în condiţiile în care pe de o parte reţine exigenţa semnăturii şi faţă de condiţiile generale ale contractului de asigurare, iar pe de altă parte această exigenţă este reţinută doar în ceea ce priveşte clauza adiţională.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă apreciază că decizia conţine motive străine faţă de natura cauzei, întrucât instanţa a reţinut incidenţa prevederilor Ordinului CSA nr. 23/2009, neaplicabil speţei în cauză, deoarece, arată recurenta, acest ordin este aplicabil exclusiv clienţilor persoane fizice.

Totodată, invocarea de către instanţă a incidenţei art. 2200 alin. (1) şi (3) C. civ. este făcută pur formal, fără ca instanţa de apel să aprecieze în concret, dacă aceste prevederi au fost sau nu respectate la încheierea contractului de asigurare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1203 C. civ.

Autoarea căii de atac arată că, din prevederile par. 19 din Directiva nr. 93/13/CEE referitoare la clauze care pot fi considerate standard, rezultă că, în cazul contractelor de asigurare, clauzele care definesc sau delimitează în mod clar riscul asigurat şi răspunderea asigurătorului nu se supun unei astfel de aprecieri, deoarece aceste restricţii sunt luate în considerare la calcularea primei plătite de către consumator.

Prin urmare, clauzele care privesc excluderile din asigurare, adică cele care delimitează şi circumstanţiază riscul asigurat, nu pot fi considerate clauze standard în sensul art. 1203 C. civ., reţinut în speţă de către instanţa de apel. Arată că atât condiţiile generale, cât şi clauzele adiţionale, nu sunt nici clauze externe faţă de acesta şi nici clauze neuzuale, având în vedere că fac referire la obiectul poliţei, la mecanismul de funcţionare al acesteia.

Mai susţine recurenta că, prevederea din cuprinsul clauzei adiţionale, prin care se stabileşte că asiguratorul nu răspunde în cazul nerespectării obligaţiei de a depune la asigurător certificatul de înmatriculare al autovehiculului în original, nu este o clauză externă în înţelesul art. 1201 C. civ., având în vedere legătura intrinsecă cu obiectul poliţei de asigurare - asigurare maşină pentru furt - respectiv că documentele de identificare ale vehiculului nu se păstrează în maşină.

Arată că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în acelaşi sens şi anume că, acele clauze care privesc obiectul principal al unui contract de asigurare pot fi considerate ca fiind redactate în mod clar şi inteligibil în cazul în care expun în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului asigurării, ţinând seama de ansamblul contractual în care se înscriu, astfel încât rezultă consecinţele economice în ceea ce îl priveşte pe consumator.

Prin notele scrise depuse la 14 octombrie 2020, recurenta-pârâtă precizează că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 26.10.2020 (dosar recurs).

La 23 noiembrie 2020, în termen legal, intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă nu a precizat dacă că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 04.12.2020, iar la 14.12.2020, aceasta a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 18 mai 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prin recursul formulat, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată prezintă considerente contradictorii în ce priveşte faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut caracterul de clauze externe, clauze standard al clauzelor cuprinse în contractul de asigurare, atât Condiţiile generale, cât şi în clauza adiţională - Acoperire suplimentară pentru riscul de furt, totuşi a reţinut necesitatea semnării doar în privinţa clauzei adiţionale, în timp ce condiţiilor generale nu le-a aplicat aceeaşi exigenţă.

Critica astfel formulată, subscrisă punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat într-un mod structurat şi logic raţionamentul juridic care a dus la formarea convingerii instanţei, decizia conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Instanţa de apel a reţinut că, la dosarul cauzei, au fost depuse Condiţiile generale şi Acoperirea suplimentară pentru riscul de furt - clauza adiţională, niciunul dintre aceste înscrisuri nefiind semnat de către asigurat.

S-a mai reţinut că, în înscrisul intitulat Acoperirea suplimentară pentru riscul de furt - clauza adiţională, pe lângă riscul şi costul acoperit, se precizează şi excluderile, menţionându-se la art. 5.v şi la art. 7 pct. iii), că:

"În baza prezentei clauze adiţionale, B. nu acordă despăgubiri dacă asiguratul nu depune la B., în termen de 48 ore de la momentul când a cunoscut producerea evenimentului certificatul de înmatriculare".

De altfel, prin memoriul de apel, chiar recurenta-pârâtă a susţinut că pct. 7 alin. iii) din Clauza adiţională nr. 03.01.01E.008.0. C reprezintă o limitare a răspunderii asigurătorului, pentru situaţiile în care fapta asiguratului determină o creştere a riscului, mai exact prin diminuarea şansei de recuperare a vehiculului.

În urma stabilirii situaţiei de fapt, necontestată de părţi, şi a cadrului legal aplicabil, respectiv dispoziţiile art. 2200 alin. (1) şi (3) şi art. 1203 C. civ., instanţa de apel a reţinut că, în poliţa de asigurare este menţionat codul documentului anexat poliţei pentru riscul asigurat, respectiv nr. 03.01.01E.008.0. C, documentul fiind evident extrinsec acestei poliţe. Însă, a reţinut că prima teză a art. 1201 C. civ. prevede însăşi condiţia în care o astfel de clauză este obligatorie pentru părţile contractante, respectiv "dacă prin lege nu se prevede altfel", iar dispoziţiile art. 1203 C. civ. prevăd expres că o clauză standard care prevede în folosul celui care o propune o limitare a răspunderii, nu produce efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

În acelaşi timp, a reţinut că sunt clauze externe, clauze standard, clauzele care sunt cuprinse în contractul de asigurare, atât în condiţiile generale cât şi în clauza adiţională.

Prin urmare, instanţa supremă constată că nu sunt contradictorii considerentele instanţei de apel. Ceea ce a făcut instanţa de prim control judiciar a fost să constate că toate clauzele contractuale sunt clauze externe, însă clauza adiţională, de limitare a răspunderii asigurătorului, spre deosebire de celelalte condiţii generale, trebuia semnată pentru a se aplica între părţi, întrucât a analizat-o ca fiind nu o simplă clauză standard, extrinsecă ci o clauză neuzuală, reglementată de dispoziţiile art. 1203 C. civ., care nu produce efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

În ceea ce priveşte întemeierea soluţiei pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existenţa pe lângă motivele consistente şi a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Prin urmare, chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 23/2009, textul acestui act normativ se aplică doar în relaţiile dintre societăţile de asigurări şi persoanele fizice, atât timp cât soluţia din dispozitiv este justificată de raţionamentul logic al instanţei întemeiat pe dispoziţiile de drept comun expres indicate, respectiv cele ale art. 2200 alin. (1) şi (3) şi art. 1203 C. civ., aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa supremă nu poate reţine prezenţa unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii.

Critica privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1203 C. civ., subsumată de recurentă cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată.

Instanţa supremă reţine că recurenta motivează lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 1203 C. civ. în cauză, în acest sens invocând jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dată în interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, însă acest text normativ european este inaplicabil raportului juridic născut între doi profesionişti, concluzie care se desprinde din dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. b) şi c) din Directivă, potrivit cărora dispoziţiile directivei se aplică clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor şi un consumator.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/2020 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 165/2020 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.