Abusive variable interest rate clause: mandatory judicial motivation for rejection of unreasonableness claims in foreign-currency consumer loans

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 23.03.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 6.2 şi 8.1 din convenţia de credit nr. x/17.04.2007 şi, ca o consecinţă, să oblige pârâta să recalculeze rata dobânzii, începând cu data încheierii contractului, în funcţie de marja băncii şi de indicele de referinţă Libor la 3 luni, să îi restituie sumele încasate cu titlu de dobândă fără titlu legal şi/sau contractual, precum şi cu titlu de comision de acordare şi să refacă graficele de rambursare având în vedere indicele Libor actualizat la 3 luni şi marja fixă de la data încheierii contractului de credit, de 2,74%; de asemenea, a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit sus-menţionat şi să dispună eliminarea acesteia, dar şi stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia şi să dispună denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 12439/23.06.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la data de 15.09.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1725/10.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Prin decizia civilă nr. 1817A/25.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei pronunţate de tribunal.

Împotriva deciziei sus-menţionate, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa nu a analizat probatoriul administrat în cauză şi a pronunţat o hotărâre fundamentată pe motive contradictorii şi străine de natura cauzei, fără a avea în vedere nici măcar înscrisurile care i-au fost comunicate de intimate în perioada 2008-2012, depuse la dosar, prin care se recunoştea că nu s-a prevăzut în contract o modalitate imparţială de determinare a variaţiei dobânzii.

În acest context, a arătat că, prin sintagma "banca îşi rezervă dreptul", inserată la art. 6.2. din contract, s-a instituit în favoarea intimatelor posibilitatea de a modifica marja de dobândă pur potestativ, dar şi că dovada comportamentului abuziv al băncii rezidă în faptul că, deşi în ultimii ani indicele Libor a înregistrat scăderi semnificative, iar intimata a avut costuri mai reduse cu finanţarea creditului, aceasta nu a acţionat în sensul reducerii dobânzii.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, potrivit cărora variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract, iar marja băncii trebuie să fie fixă; or, în cuprinsul contractului de credit nu este prevăzut modul în care se calculează procentul de dobândă în funcţie de indicele Libor şi nu este prevăzută valoarea acestui indice.

De asemenea, a arătat că banca nu a aplicat dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 50/2010 şi a subliniat că se impune eliminarea din contract a clauzelor abuzive şi revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului iniţial, cu consecinţa firească a restituirii sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că este abuzivă clauza contractuală vizând comisionul de acordare a creditului.

În esenţă, a arătat că această clauză nu a fost negociată iar dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea acestei taxe sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin, determinabile, care să justifice perceperea unui atare comision. Totodată, recurentul a susţinut că sumele percepute de bancă cu acest titlu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

În ceea ce priveşte capetele de cerere vizând caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, a susţinut că în mod eronat a reţinut instanţa că acţiunea ar fi fost fondată doar în situaţia în care intimatele ar fi cunoscut potenţiala evoluţie semnificativă a cursului de schimb şi ar fi ascuns acest aspect împrumutatului.

În acest context, a arătat că, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992 şi Legii nr. 193/2000, profesionistul este obligat să ofere consumatorului, anterior încheierii convenţiei de credit, informaţii adecvate, exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil pentru o persoană obişnuită şi care sunt apte şi suficiente pentru a fundamenta decizia de a încheia contractul, iar proba îndeplinirii acestei obligaţii cade în sarcina profesionistului; or, în speţă, intimatele nu i-au furnizat informaţii cu privire la riscul valutar aferent francului elveţian.

De asemenea, a susţinut că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a inserării clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea echilibrului între prestaţiile părţilor prin îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

A subliniat recurentul, că această soluţie se impune şi prin prisma Normei B.N.R. nr. 17/2003, conform căreia banca trebuie să administreze riscul, în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare, dar şi a art. 969 C. civ., potrivit căruia părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă la negocierea, încheierea şi executarea contractelor.

Totodată, a susţinut că, întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii, consacrată de jurisprudenţă şi reglementată de noul C. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 09.02.2018.

La data de 01.03.2018, intimata B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 iunie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2018, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că recursul este o cale de atac nedevolutivă, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, în această cale extraordinară de atac nu se pot reanaliza probele şi nu se poate restabili situaţia de fapt, criticile prin care se antamează aspectele factuale neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică a recurentului-reclamant vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 8.1 din contractul de credit nr. x/17.04.2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de a achita un comision de acordare.

În esenţă, se invocă faptul că această clauză nu a fost negociată, fiind încălcate dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000. Recurentul susţine şi că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumei în cauză.

În primul rând, instanţa supremă reţine că aspectele privind negocierea contractului se analizează de către instanţele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Aşadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanţa de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate. Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al clauzei care instituie comisionul de acordare, astfel că această critică este lipsită de interes, în această privinţă.

În ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă (a se vedea Hotărârea CJUE din 26 februarie 2015, în cauza Matei C143/13).

În acest context, instanţa supremă reţine că recurentul invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor legale care impun standarde de transparenţă a clauzei contractuale din contractul de credit perfectat de părţi, care impune în sarcina consumatorului plata comisionului de acordare. În esenţă, se susţine că această clauză nu îndeplineşte cerinţa de transparenţă, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerinţă de transparenţă, potrivit jurisprudenţei CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat că dispoziţia contractuală vizată îi permite recurentului consumator să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de acordare, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că modalitatea de stabilire a acestui comision, respectiv 787,44 CHF din valoarea creditului, reprezintă voinţa părţilor contractante şi este obligatorie pentru acestea în temeiul art. 969 din C. civ. de la 1864. Totodată, a reţinut că acest comision nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa supremă reţine că, fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reţine că instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, denumirea comisionului de acordare înseamnă în mod evident pentru orice persoană chiar fără pregătire economică, că este vorba despre un cost perceput pentru acordarea creditului, activitate complexă ce presupune evaluarea clientului, a bonităţii acestuia, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii. A concluzionat instanţa de apel că, în niciun caz, nu se poate pretinde lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de acordare, precum şi că acest comision nu a fost inclus în dobânda contractuală.

Prin urmare, aşa cum a statuat şi CJUE în cauza C-621/17, simpla împrejurare că această clauză referitoare la comisionul de acordare nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului-recurent, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmează a fi respinsă.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate. În esenţă, reluând criticile din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel, acesta invocă aplicarea greşită a art. 75 şi art. 76 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului, Normei NBR nr. 17/2003, art. 969 din C. civ. de la 1864 şi a teoriei impreviziunii.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92-11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Totodată, CJUE a reţinut, în Hotărârea Andriciuc C-186/16, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi normele supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza care instituie plata ratelor în moneda creditului, aşa-numita "clauză de risc valutar" din contractul de credit nr. x/17.04.2007, nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestei clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă, la dezechilibrul produs prin clauza de risc valutar, determinat de onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către recurentul-reclamant, la aplicabilitatea art. 75 coroborat cu art. 76 din Codul consumului.

În ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurentul-reclamant nu a formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat, în primul rând, că teoria impreviziunii a primit o reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., inaplicabil în speţă, iar, în al doilea rând, că efectele impreviziunii ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar iar reclamantul a fost pe deplin informat în legătură cu posibilitatea creşterii gradului de îndatorare în cazul fluctuaţiilor ratelor de schimb valutar, reieşind astfel că acesta şi-a asumat, în mod liber şi conştient, acest risc.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanţa supremă constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă. Astfel, evocarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu se arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit această dispoziţie legală şi nu se precizează eventualele greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac. Totodată, instanţa supremă reţine că, nici din evocarea Amendamentului nr. 17 al Parlamentului European, a dispoziţiilor din Directiva nr. 2014/17/EC şi Normei BNR 17/2003 nu rezultă interzicerea în mod expres a împrumutului în monedă străină.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurentul-reclamant nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant. Altfel spus, cererea reclamantului, de îngheţare a cursului de schimb Leu/CHF la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că decizia atacată este nemotivată în ce priveşte soluţia de respingere a motivului de apel privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.2 din contractul de credit nr. x/17.04.2007 privind revizuirea dobânzii contractuale şi solicitarea de revenire la dobânda fixă rezultată din interpretarea contractului iniţial.

Critica recurentului-reclamant este fondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată nu întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor de apel, întrucât nu a prezentat examinarea argumentelor apelantului-reclamant şi motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării soluţiei sale de respingere a apelului, ca nefondat, în privinţa soluţiei pronunţate asupra caracterului abuziv al clauzei 6.2. din contractul de credit nr. x/17.04.2007 privind revizuirea dobânzii contractuale.

Astfel, instanţa de recurs reţine că, deşi reclamantul a precizat expres, în memoriul de apel, că motivul nr. 1 al apelului priveşte soluţia pronunţată cu privire la clauza 6.2 din contractul de credit, criticile sale vizând, în esenţă, caracterul netransparent al clauzei, producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin instituirea unui drept discreţionar al băncii de a modifica rata dobânzii, încălcarea dispoziţiilor art. 10 lit. b) şi art. 93 lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21/1002, ale O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999, în decizia recurată, considerentele instanţei nu prezintă analiza niciunuia dintre aceste argumente, instanţa de apel rezumându-se a preciza că "motivarea primei instanţe este clară, inteligibilă şi judicioasă, neputând fi identificate elemente contradictorii".

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În privinţa posibilităţii analizării caracterului abuziv al clauzei privind revizuirea dobânzii contractuale, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speţă al hotărârii din 25 noiembrie 2020, pronunţată în cauza C-269/2019 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-a statuat că:

"[…] în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut […] şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. […] nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor […]".

Or, în cauză, deşi instanţa de apel nu a făcut nicio analiză a criticilor recurentului-reclamant cu privire la clauza privind revizuirea dobânzii variabile, a reţinut legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, respingând în tot apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la nemotivarea respingerii criticilor privind clauza 6.2, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului şi casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

Având în vedere lipsa oricăror considerente alte instanţei de apel cu privire la analiza clauzei prevăzute la punctul 6.2 din contractul de credit nr. x/17.04.2007 şi faţă de soluţia ce se va dispune, instanţa de recurs nu poate verifica conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1817A din 25 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.