Moral damages quantification in fatal traffic accidents: scope of cassation review excluding merits assessment and non-binding jurisprudence

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. şi pe intervenientul forţat E., solicitând obligarea D. S.A. la plata daunelor morale şi materiale pentru decesul numitului B. şi a numitei F. în cuantumul indicat mai jos:

- pentru A. - suma 1.000.000 de RON cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a victimei decedatei F.;

- pentru B. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea mamei, suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea tatălui şi suma de 27,933.77 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de fiu al victimelor decedate;

- pentru C. - suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea mamei, suma de 1.000.000 RON cu titlu de daune morale pentru pierderea tatălui şi suma de 11,804.75 RON cu titlu de daune materiale, în calitate de fiu al victimelor decedate;

- obligarea societăţii de asigurare la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 28 noiembrie 2017, conform dispoziţiilor art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Au solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49, art. 50, art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 26 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de A.S.F. privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 1357 alin. (1) şi (2) din C. civ., art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 din C. civ., art. 1387 şi art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 24 alin. (2) lit. b) al Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului, modificat prin Ordinul nr. 22/2012 pentru modificarea şi completarea Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de circulaţie de vehicule.

Prin sentinţa civilă nr. 598/2019 din 8 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi intervenientul E..

A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 RON cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei totale de 500.000 RON cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 27933,77 RON cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul C. a sumei totale de 500.000 RON cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 11804,75 RON cu titlu de daune materiale.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi întârziere aferente acestor sume, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective.

A luat act că reclamanţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta D. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul diminuării daunelor morale, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi de netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 95A din 24 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 598 din data de 08.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B., C. şi A..

A schimbat în parte sentinţa în sensul că:

A obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale. A obligat pârâta la plata către reclamantul C. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale. A menţinut în rest sentinţa.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea litigiului în fond, în limitele motivelor de apel invocate prin apelul formulat de intimata-pârâtă.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenţii-reclamanţi au procedat la dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că instanţa de apel a efectuat o evaluare discreţionară a cuantumului daunelor morale, fără să existe o transparenţă în modalitatea de acordare a acestora, fără o argumentaţie clară şi concretă asupra fundamentului prejudiciului, raportată şi la normele legale incidente, motivarea fiind una lacunară, din care lipseşte raţionamentul pentru care instanţa a diminuat sumele acordate de către instanţa de fond.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorii recursului au susţinut că instanţa de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să\verifice ori să dea o apreciere proprie materialului probator administrat în faţa primei instanţe.

Cu toate acestea, recurenţii afirmă că instanţa de apel nu a făcut nicio evaluare asupra părţilor ori asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, nefăcând nicio precizare, în motivarea deciziei, cu privire la probele administrate în cauză iar, atunci când a făcut-o, s-a raportat la cu totul alte circumstanţe, altele decât cele din speţa dedusă judecăţii.

Astfel, arată că, neanalizând argumentele şi probele administrate în cauză, neprezentând argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 476 din C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

În concret, recurenţii susţin faptul că, deşi instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut faptul că "deşi legal citaţi, intimaţii nu au depus întâmpinare", au formulat în termen legal întâmpinare la apelul declarat de către apelanta-pârâtă.

Mai mult, recurenţii afirmă că, în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac, prin întâmpinarea depusă în data de 04.02.2020, au solicitat să fie admisă proba cu martori, martorul propus fiind numita G., teza probatorie propusă constând în dovedirea întinderii, gravităţii şi intensităţii prejudiciului moral suferit de către reclamanţii-intimaţi.

Consideră, aşadar, că, prin aspectele greşit reţinute de instanţa de apel şi prin faptul că, la momentul pronunţării hotărârii, aceasta nu a ţinut cont de apărările formulate de către reclamanţi în apel, a fost încălcat dreptul la apărare statuat prin art. 13 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil statuat prin art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., principiul legalităţii statuat prin art. 7 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., precum şi principiul egalităţii statuat prin art. 8 din acelaşi act normativ.

Mai mult, faţă de ceea ce instanţa de apel a reţinut, respectiv, faptul că, în lipsa altor criterii, "cuantumul daunelor morale se face, prin raportarea situaţiei de fapt la regula generală potrivit căreia suma acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei iar această compensaţie materială să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză", recurenţii solicită instanţei de recurs să observe că sumele solicitate cu titlu de daune morale nu reprezintă o îmbogăţire fără just temei, invocând, în aceste sens, dispoziţiile art. 1345 din C. civ. (2009) care definesc noţiunea de "îmbogăţire fără justă cauză", aceasta reprezentând o micşorare a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Arată că, în prezenta cauză, există o obligaţie valabilă a pârâtei de a despăgubi persoanele prejudiciate în urma accidentului rutier în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Pentru a se putea constitui raportul juridic specific îmbogăţirii fără justă cauză, recurenţii afirmă că este necesar ca, pe de-o parte, în relaţia dintre cele două patrimonii, să se identifice o legătură de cauzalitate şi, pe de altă parte, îmbogăţirea să nu fie rezultatul unei fapte imputabile celui îmbogăţit, învederând faptul că, sub nicio formă, în cauza dedusă judecăţii, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 1345 din C. civ. (2009).

Cu toate acestea, recurenţii arată că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa nu a ţinut cont de consecinţele negative din plan fizic şi psihic pe care acest eveniment rutier le-a avut asupra reclamanţilor, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute aceste consecinţe ale vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială şi cea socială, ci, aceasta s-a limitat doar la a afirma că "găseşte întemeiată critica apelantei referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de către prima instanţă", pe motiv că "reclamanţii sunt adulţi, au propriile familii, împrejurări ce au consecinţe asupra gradului lor de dependenţă afectivă şi a impactului emoţional pe care decesul victimelor l-a avut".

Consideră că evaluarea daunelor morale reprezintă un proces complex ce implică analiza coroborată a mai multor aspecte de către judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de cauze, cum ar fi împrejurările în care s-a produs accidentul în urma căruia a decedat victima, vârsta victimei, relaţiile de rudenie şi legătura de afectivitate existentă între victimă şi persoanele prejudiciate care sunt îndreptăţite la acordarea daunelor morale, aspecte evidenţiate prin administrarea unui probatoriu complex, pertinent şi concludent, coroborat şi cu jurisprudenţa existentă în această materie.

Învederând faptul că instanţa trebuia să dea un răspuns argumentelor fundamentale invocate de părţi, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia în cauză, recurenţii afirma că instanţa nu a procedat la o evaluare individuală, pentru fiecare reclamant, a prejudiciului suferit, iar atunci când a făcut-o, a reţinut cu totul alte aspecte decât cele reale, limitându-se în a arăta că despăgubirile acordate de prima instanţă se impun a fi reduse, argumentând doar că, prin suma acordată de instanţa de fond, aceasta s-a îndepărtat de la scopul urmărit de legiuitor privind acordarea daunelor morale.

Totodată, autorii prezentului demers judiciar au susţinut şi faptul că instanţa de apel trebuia să explice, într-o manieră convingătoare, raţionamentul juridic pe care 1-a adoptat cu privire la diminuarea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond.

Învederând faptul că, în practica judiciară, s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii (Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, decizia nr. 723/2000, în H., I., op. cit., p. 642), recurenţii arată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Se mai arată că motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional, astfel încât aceasta operaţiune juridică trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În contradicţie cu cerinţele mai sus amintite, recurenţii susţin că hotărârea recurată cuprinde, lapidar şi contradictoriu, argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând astfel că situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Se arată că această poziţie este reliefată şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Boldea contra României, în care se arată că Judecătorul trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi".

Se învederează şi faptul că instanţa de apel nu a arătat sub nicio formă care sunt considerentele pentru care hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte daunele morale acordate mamei victimei decedate, A., în condiţiile în care unica fiică a acesteia a decedat, nu "ar respecta în niciun fel raţiunea legii".

În încheiere, recurenţii afirmă că, în aceeaşi manieră, fundamental greşită şi în pofida probatoriului administrat în faţa instanţei de fond, dar şi a celui propus în faţa Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel a analizat superficial inclusiv situaţia celor doi fii care şi-au pierdut ambii părinţi în acest accident rutier.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii afirmă că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care statuează asupra obligativităţii acordării daunelor morale în caz de deces, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Astfel, se arată că, în privinţa diminuării drastice a despăgubirilor acordate de către instanţa de fond, cu titlu de daune morale, instanţa de apel nu a ţinut seama, sub nicio formă, de jurisprudenţa similară din România, astfel încât, în încercarea de a motiva hotărârea, instanţa de prim control judiciar prezintă elemente contradictorii.

În concret, recurenta arată că, deşi enunţă dispoziţiile art. 50 alin. (1) pct. 2 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevăd că, în caz de deces, cuantumul daunelor morale se stabileşte în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa de apel alege să se eschiveze de la aplicarea legii, afirmând că "practica judiciară în această materie nu s-a unificat, neputându-se invoca o jurisprudenţa relevantă în acest sens".

Admiţând faptul că despăgubirile, cu titlu de daune morale, nu pot fi acordate într-un cuantum care să le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, pentru a nu deveni, astfel, un folos material injust pentru persoanele păgubite, recurenţii consideră că daunele trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu prejudiciul suferit, în sensul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care autorii recursului le-au îndurat şi pe care le suportă în continuare.

Cu toate acestea, recurenţii arată că nu pot fi de acord cu caracterul simbolic al despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, aşa cum a statuat instanţa de apel, ci, consideră că acestea ar trebui să fie stabilite într-un cuantum raportat la împrejurările concrete ale cauzei, în funcţie de intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de către reclamanţi, să fie în măsură să amelioreze efectiv condiţiile de viaţă ale reclamanţilor, prin procurarea unor satisfacţii morale, urmând a se avea în vedere şi gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii şi valoarea protejată, respectiv dreptul la viaţă al persoanei.

Se mai arată că, la nivel de jurisprudenţă, prin Decizia nr. 2431/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat în sensul că "în ceea ce priveşte suma de bani acordată cu titlu de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea".

Astfel, recurenţii susţin că, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, în urma unei analize atente a instanţei, prin raportarea şi la criteriul echităţii, precum şi la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criterii ce au fost consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Totodată, învederează faptul că principiul statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, se degajă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă obligatorie pentru instanţele naţionale.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel s-a limitat numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate, astfel că aceasta a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale invocate de către reclamanţii-recurenţi, potrivit cărora, la stabilirea întinderii despăgubirilor cu titlu de daune morale, în caz de deces, se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În încheiere, recurenţii solicită a se observa ca, prin raportare la cele expuse în sentinţa civilă atacată, instanţa de fond a analizat într-un mod adecvat, aplecându-se asupra situaţiei particulare a familiei, respectiv a pierderii pe care reclamanţii au suferit-o, în momentul analizării cuantumului daunelor morale care reprezintă compensaţia bănească.

Concluzionând, recurenţii arată că, deşi, în marea lor măsură, dispoziţiile legale incidente au fost enunţate în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, acestea au fost analizate în mod eronat de către instanţa de apel, fiind pronunţată, ca urmare a acestei analize superficiale, o hotărâre profund nelegală.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti, în limitele invocate prin apelul formulat de intimata-pârâtă.

La solicitarea Înaltei Curţi, recurenţii-reclamanţi au precizat că nu sunt de acord ca recursul sa fie soluţionat în completul de filtru, după procedura prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care acesta va fi găsit admisibil în principiu .

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte D. S.A. la 2 iulie 2020 şi intimatului-intervenient E. la 3 iulie 2020 .

La 3 august 2020, cu depăşirea termenului legal, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, având în vedere că niciunul din motivele de casare invocate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Intimatul-intervenient nu a depus întâmpinare.

Întâmpinarea intimatei-pârâte a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 10 august 2020 .

La 18 august 2020, cu respectarea termenului legal de 10 zile, recurenţii-reclamanţi au transmis, prin intermediul unui operator de servicii de curierat rapid, răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea tuturor apărărilor formulate prin întâmpinare, ca nefondate şi admiterea cererii de recurs.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că reclamanţii nu au depus întâmpinare, precum şi faptul că, urmare a acestei reţineri, nu s-a pus în discuţie şi nu s-au analizat probele propuse prin întâmpinare.

Verificând dosarul, instanţa supremă reţine că apelul pârâtei D. S.A. a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi la 19.11.2019, cu obligaţia de a depune întâmpinare în condiţiile art. 4711 raportat la art. 205 C. proc. civ., în termen de 15 zile de la comunicare, respectiv până la data de 06.12.2019.

Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., "nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel".

În acest context, instanţa supremă reţine, pe de o parte că intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare la data de 04.02.2020, conform dovezii de la dosar apel, fiind decăzuţi, în condiţiile art. 208 C. proc. civ., din dreptul de a mai propune probe, şi, pe de altă parte că recurenţii au beneficiat de reprezentare specializată, prin avocat, pe durata procesului, astfel că dreptul acestora la apărare şi la un proces echitabil nu a fost încălcat, recurenţii neputând invoca o vătămare a interesului lor procesual din acest punct de vedere.

De asemenea, instanţa supremă reţine că nu s-a încălcat principiul legalităţii şi egalităţii de şanse, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, prin depunerea întâmpinării peste termenul defipt de lege, recurenţii erau decăzuţi din dreptul de a mai propune probe, iar decizia a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor procedurale legale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, în motivarea soluţiei de reducere a daunelor morale acordate de prima instanţă, instanţa de apel a reţinut că, deşi art. 50 alin. (1) pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că, în caz de deces, daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, nu există legislaţie care să stabilească, în concret, valori sau limite ale despăgubirilor iar practica judiciară în această materie nu s-a unificat, neputându-se invoca o jurisprudenţă relevantă în acest sens.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că stabilirea cuantumului daunelor morale se face, în lipsa altor criterii, prin raportarea situaţiei de fapt la regula generală potrivit căreia suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă nejustificată pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei. A reţinut instanţa de apel că, practic, trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte, dreptul reclamantului de a primi o compensaţie materială faţă de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, această compensaţie materială să nu ducă la o îmbogăţire fără justă cauză.

În urma aplicării acestor criterii la situaţia particulară dedusă judecăţii, instanţa de apel a apreciat că, dincolo de consideraţiile de ordin teoretic referitoare la relaţiile de rudenie între reclamanţii Laţiu şi victime (părinţii lor), prima instanţă trebuia să aibă în vedere şi faptul că aceştia sunt adulţi, au propriile familii, împrejurări ce au consecinţe asupra gradului lor de dependenţă afectivă şi a impactului emoţional pe care decesul victimelor l-a avut. În ce o priveşte pe recurenta A., mama victimei F. şi soacra victimei B., instanţa de apel a reţinut că prima instanţă s-a limitat la a reţine, pentru evaluarea daunelor morale, doar gradul de rudenie, fără a avea în vedere şi vârsta înaintată (97 ani) şi împrejurarea că aceste despăgubiri au rolul de a repara doar prejudiciul moral, nu şi pe cel material (în cererea de chemare în judecată invocându-se şi imposibilitatea reclamantei A. de a se îngriji singură).

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune reducerea cuantumului daunelor morale, astfel încât criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la acest aspect sunt nefondate.

Instanţa supremă nu poate primi critica privind raportarea instanţei de apel la elemente de fapt străine, întrucât recurenţii nu au arătat, în concret, la ce elemente se referă.

Totodată, nici critica privind aplicarea criteriului îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi primită, întrucât, deşi acest criteriu pentru evaluarea cuantumului daunelor morale a fost reţinut şi prin sentinţa primei instanţe, recurenţii reclamanţi nu au formulat apel împotriva considerentelor acestei sentinţe.

Restul criticilor subsumate acestui motiv de casare, prin care recurenţii-reclamanţi urmăresc reevaluarea probatoriului administrat în fazele anterioare şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, precum şi aprecierea cuantumului prejudiciului moral nu pot face obiectul prezentei căi de atac extraordinare, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul instanţelor devolutive.

Se reţine că, prin reluarea susţinerilor privind consecinţele negative pe plan fizic şi psihic pe care evenimentul rutier le-a avut asupra recurenţilor, aceştia urmăresc o devoluare totală a fondului, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama, sub nicio formă, de jurisprudenţa similară din România când a diminuat despăgubirile acordate de prima instanţă.

Instanţa supremă constată că, prin intermediul acestor critici, recurenţii-reclamanţi urmăresc să obţină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării sale.

Stabilirea cuantumului acestor daune se face ţinându-se seama de o serie de criterii, precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan psihic de persoana prejudiciată, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoana prejudiciată.

Totodată, între prejudiciile produse şi daunele morale acordate trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, aceste criterii au fost avute în vedere de instanţa de apel cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale.

Instanţa supremă reţine că aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

În acest context, cenzurarea modului în care instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale ar presupune verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi invocă incidenţa art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit căruia, la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ. din conţinutul cărora rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Celelalte critici referitoare la greşita apreciere a probelor administrate în cauză vizează tot temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei, motiv pentru care nu pot fi examinate în recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarate împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 95A din 24 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.