Validity of debt assignment against public entities under O.U.G. 121/2010: requirement of prior written consent and fiscal compliance barriers

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/27.06.2017, reclamanta A. S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâţii Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (CNADNR S.A.), prin D.R.D.P. Timişoara, CCCF - Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., în insolvenţă, prin lichidator judiciar B.. şi C. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar D.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei CNADNR S.A., prin DRDP Timişoara la plata sumei de 320.230,30 RON, reprezentând contravaloarea creanţei cedate şi neachitate, potrivit contractului de cesiune de creanţă nr. x/07.08.2014.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 192 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 398/14.02.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia de inadmisibilitate, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtelor Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., CCCF - Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar D.., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 195 din 4 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentinţa atacată şi, rejudecand, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca nefondată şi a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

La 2 iunie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 195 din 4 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată, trimiterea cauzei pentru rejudecare instanţei de apel pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, admiterea excepţiei puterii de lucru judecat, obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, efectuate la fond, apel şi recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pentru început, recurenta-reclamantă a făcut o scurtă prezentare a relaţiei contractuale dintre părţi şi a parcursului litigios.

Cu privire la primul motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă învederează că, în decizia civilă atacată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 125/2011, cu luarea în considerare a înscrisului intitulat act adiţional nr. x la agreement nr. 334/23.07.2014, renumerotat cu nr. x încheiat la 12.08.2014, înscris de care nu a ştiut, nu a fost comunicat şi nu îi este opozabil.

Susţine recurenta că, în analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010, instanţa de apel nu a ţinut seama de momentul la care ar fi trebuit analizate condiţiile şi mai ales de faptul că, până la data promovării cererii de chemare în judecată, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR), fosta CNADNR S.A., nu a achitat contravaloarea situaţiilor de lucrări depuse de CCCF la CNAIR, în valoare de 1.808.595,48 RON, în care intră suma solicitată de recurentă, de 320.230,40 RON (potrivit cererii de chemare în judecată aflată la filele x şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Timiş).

Cu privire la capătul 3 de cerere, care a făcut obiectul dosarului nr. x, formulat de CCCF, pe care îl evocă, recurenta arată că Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte reconvenţional CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., având în vedere contractele de cesiune, pe care chiar CNAIR le menţionează în adresa nr. x/19.05.2016. Referitor la această adresă, recurenta invocă faptul că reprezintă o dovadă că CNAIR nu efectuase plata către CCCF, că a recunoscut contractele de cesiune şi că dorea să efectueze plata către cesionarii acestor contracte.

În continuare, recurenta prezintă situaţia de fapt la data promovării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar şi concluzionează că, în ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010, consideră, sub un prim aspect, că este îndeplinită şi exprimată neechivoc de CNAIR condiţia prevăzută la art. 61 alin. (1), înainte de a efectua plata în baza contractelor de cesiune, prin adresele nr. x/19.05.2016 şi y/17.03.2016 şi notele de şedinţă depuse la termenul din 06.03.2017 în dosarul nr. x/2015.

Susţine recurenta că potrivit art. 61 alin. (1) din O.U.G. nr. 121/2010 dreptul de a solicita plata în baza contractului de cesiune se naşte fie atunci când CNAIR îşi exprimă acordul scris, respectiv acceptul pentru cesiune, fie când o instanţă judecătorească stabileşte cu putere de lucru judecat faptul că CNAIR datorează sume de bani în baza contractelor de cesiune. Astfel, cât timp instanţa de fond, Tribunalul Timiş, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte reconvenţional CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L. cu privire la petitul 3 al cererii principale, având în vedere existenţa contractelor de cesiune, s-a confirmat cu putere de lucru judecat valabilitatea contractului de cesiune şi faptul că CNAIR datorează suma de 320.230,40 RON solicitată de recurenta-reclamantă.

Sub un al doilea aspect, recurenta arată că şi condiţia prevăzută de art. 61 alin. (2) din O.U.G. nr. 121/2010 este îndeplinită, întrucât CCCF este societate aflată în faliment din 27.04.2015, iar datoriile la bugetul statului, înscrise la masa credală potrivit tabelului definitiv al creanţelor din 02.02.2017, la care face trimitere şi instanţa de apel, urmează a se achita în condiţiile prevăzute de art. 159 şi 161 din Legea nr. 85/2014.

Mai arată recurenta că dovada existenţei datoriilor la bugetele de stat se face potrivit art. 61 alin. (3) din acelaşi act normativ, cu certificat de atestare fiscală si nu cu tabelul definitiv al creanţelor, aşa cum a considerat instanţa de apel.

Concluzionează recurenta că instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor de drept material prevăzute de art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 125/2011, a dispoziţiilor art. 159 şi art. 161 din Legea nr. 84/2014 şi fără a ţine seama de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, prin care CNAIR consideră contractele de cesiune valabile şi doreşte să facă plata în baza acestora.

În ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că decizia atacată cuprinde o motivare sumară şi contradictorie referitor la respingerea solicitării obligării intimatului-pârât CNAIR de a depune hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015.

Recurenta susţine că a solicitat atât la fond cât şi în apel, depunerea acestor hotărâri, arătând legătura directă între contractul de execuţie lucrări nr. x/09.11.2010 dintre CNADNR S.A. Bucureşti - DRDP Timişoara, în calitate de beneficiar şi CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., în calitate de executant, contractul de execuţie lucrări nr. x/01.07.2014 dintre CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., în calitate de beneficiar şi C. S.A., în calitate de executant şi contractul de furnizare nr. x din 01.07.2014 dintre C. S.A., în calitate beneficiar şi A. S.R.L., în calitate de furnizor. Arată recurenta că, pentru respingerea probei, instanţa de apel doar a interpelat intimatul-pârât la singurul termen de judecată.

Contrar acestei motivări sumare pe care instanţa de apel o face referitor la respingerea probei privind depunerea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015, susţine recurenta că, pentru motivarea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de CNAIR, instanţa de apel face referire şi motivează chiar în baza acestor contracte şi a legăturii dintre ele.

Mai arată recurenta că, după soluţionarea apelului în cadrul prezentului dosar, a intrat în posesia sentinţei civile nr. 2188, pronunţată de Tribunalul Timiş la 23.05.2017, în dosarul nr. x/2015, din care evocă câteva pasaje la care a făcut referire în cuprinsul recursului.

Conchide autoarea recursului că, având în vedere că, potrivit hotărârii judecătoreşti definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă între aceleaşi părţi şi alte părţi (referitoare la recunoaşterea de către CNAIR a contractelor de cesiune de creanţă, inclusiv contractul încheiat de recurentă, precum şi faptul că CNAIR nu mai poate face plata către CCCF), în temeiul art. 166 C. proc. civ. înţelege să invoce excepţia puterii de lucru judecat asupra chestiunii litigioase dedusă anterior judecăţii.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă nemotivarea soluţiei în ce priveşte neprimirea apărărilor recurentei.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta menţionează că simpla analiză a îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 61 alin. (1) din O.U.G. nr. 121/2010 nu este suficientă, în situaţia în care recurenta-reclamantă a depus înscrisuri din care rezultă că CNAIR s-a apărat în dosarul nr. x/2015 susţinând că nu plăteşte CCCF pentru că există contracte de cesiune de creanţă semnate cu furnizorii de materiale care pretind plata creanţelor lor.

Recurenta nu a menţionat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 6 şi 7 iulie 2020 .

Intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a depus întâmpinare la 05 august 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei şi menţinerea deciziei ca fiind legală şi temeinică. Totodată, a menţionat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Intimata-pârâtă CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a depus întâmpinare la 06 august 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Totodată a menţionat în cuprinsul întâmpinării că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinările au fost comunicate recurentei la 13 august 2020 .

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, la 19 august 2020.

Cu privire la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, recurenta învederează că intimata-pârâtă nu a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 195/2020, astfel încât nu mai poate invoca aceeaşi excepţie, pe care instanţa de apel a respins-o, atâta vreme cât nu a utilizat calea de atac a recursului.

Cu privire la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., prin lichidator judiciar B.., recurenta solicită respingerea excepţiei tardivităţii şi admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Pârâta CNAIR S.A. a formulat un punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă CCCF-Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L. prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Critica recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010, modificată şi completată prin Legea nr. 125/2011, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Astfel, recurenta susţine că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, la data depunerii cererii de chemare în judecată, erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010, respectiv acordul instituţiei publice CNAIR asupra cesiunii fusese exprimat anterior efectuării plăţii în baza contractelor de cesiune, prin adresele nr. x/19.05.2016 şi nr. y/17.03.2016, iar dovada datoriilor CCCF către bugetul de stat trebuia făcută cu certificatul de atestare fiscală, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, şi nu cu tabelul definitiv de creanţe.

Art. 61 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 121/2010 prevede că, "(1) Operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate; (2) Suma care face obiectul cesionării se achită de către instituţiile publice în contul indicat de cesionar, deschis la Trezoreria Statului, numai dacă operatorul economic nu are obligaţii de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; (3) Instituţiile publice care plătesc sume reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate datorate operatorilor economici care şi-au cesionat drepturile de încasat vor solicita organelor fiscale competente eliberarea certificatelor de atestare fiscală ale operatorilor economici respectivi, conform art. 112 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu cel mult 10 zile lucrătoare înainte de efectuarea plăţii. În acest caz, eliberarea certificatului de atestare fiscală nu este supusă taxei extrajudiciare de timbru".

Din dispoziţiile legale enunţate mai sus rezultă că valabilitatea cesiunii este condiţionată de acordul exprimat în prealabil de instituţia publică care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziţionate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate or, în cauză, recurenta se prevalează de acordul CNAIR exprimat la data de 19.05.2016, respectiv ulterior încheierii contractului de cesiune nr. x din 07.08.2014, prin care a intervenit cesiunea de creanţă între C. S.A. şi recurentă.

Pentru aceleaşi considerente, nu pot fi primite nici susţinerile privind acordul CNAIR exprimat prin notele de şedinţă din 06.03.2017 în dosarul nr. x/2015.

Dintr-un alt punct de vedere, se reţine că dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010 reglementează aspecte ulterioare încheierii valabile a contractului de cesiune de creanţă, respectiv aspecte care privesc plata creanţelor cesionate. Or, în speţă, se pune în principal, problema existenţei unui element de valabilitate a cesiunii, iar în secundar a unor chestiuni ce ţin de executarea obligaţiei faţă de cesionar.

Instanţa de apel a reţinut faptul că, intimata-pârâtă CCF - Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., creditoarea primă a creanţei invocate împotriva intimatei CNAIR, are datorii la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale în valoare totală de 1.670.527,87 RON, aşa cum rezultă din tabelul de creanţe definitiv rectificat nr. 2 al creanţelor debitoarei CCF - Drumuri şi Poduri Timişoara S.R.L., publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 5855/23.03.2017, aflat la dosar tribunal.

Instanţa supremă reţine că, din interpretarea dispoziţiilor alin. (2) al art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010 nu rezultă faptul că pentru efectuarea plăţii este necesar ca existenţa datoriilor să fie reflectată doar în certificatul de atestare fiscală emis de organele competente ci rezultă faptul că, în esenţă, este obligatoriu ca operatorul economic să nu aibă obligaţii de plată către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, indiferent în ce modalitate este constatată existenţa acestor datorii.

Or, pe de o parte, această stare de fapt reţinută de instanţa de apel nici nu a fost contestată pe parcursul procesului, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 159 şi ale art. 161 din Legea nr. 85/2014 au fost invocate formal de recurentă, întrucât privesc ordinea de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării dar nu atestă stingerea niciunei categorii de creanţe dintre cele prevăzute de alin. (2) al art. 61 din O.U.G. nr. 121/2010.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că decizia recurată conţine o motivare contradictorie, respectiv considerentele pentru care instanţa de apel ar fi respins cererea de probaţiune formulată de recurentă ar fi contradictorii cu cele prin care instanţa ar fi motivat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de CNAIR.

Critica este nefondată.

Instanţa supremă reţine că ipoteza cuprinsă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la contradicţia dintre considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluţie, în timp ce dispozitivul conţine soluţia contrară, respectiv la contradicţia dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situaţii nu este invocată prin criticile recurentei, ipoteza contradicţiei dintre motivarea respingerii unei probe şi considerentele decizorii nefiind susceptibilă de a fi subscrisă motivului de casare invocat.

Nu în ultimul rând, este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Este nefondată şi critica recurentei privind nereţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 2188 din 23 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2015, critică ce poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine pe de o parte, că recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 astfel încât nu poate invoca puterea de lucru judecat a sentinţei Tribunalului Timiş ci doar opozabilitatea sentinţei sub aspect probator faţă de intimata CNAIR S.A. (fosta COMPANIA NAŢIONALĂ DE AUTOSTRĂZI ŞI DRUMURI NAŢTIONALE DIN ROMÂNIA S.A.) iar pe de altă parte, că în sentinţa nr. 2188/23.05.2017 a Tribunalului Timiş nu s-a făcut o analiză explicită a situaţiei recurentei, contractul de cesiune nr. x/07.08.2014 pe care recurenta îşi întemeiază pretenţiile nefăcând obiectul dezbaterilor din dosarul nr. x/2015.

Restul criticilor privind interpretarea probatoriului şi a voinţei intimatei CNAIR nu se circumscriu în critici de nelegalitate ce pot fi cercetate în această etapă procesuală, în realitate, recurenta punând în discuţie stabilirea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel în urma administrării probatoriului propus de părţi.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa asupra recursului, instanţa supremă apreciază că nu se mai impune analiza apărării intimatei CNAIR privind puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 18/20.01.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Arad.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, decizia atacată apare ca fiind legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) împotriva deciziei civile nr. 195 din 4 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.