Group insurance contract scope: Inapplicability of public procurement clarifications to contractual liability

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă la 17.11.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la:

1) plata sumei de 60.000 euro reprezentând despăgubiri, respectiv indemnizaţie de asigurare ca urmare a vătămării corporale suferite de îndeplinirea unei misiuni în teatrul de operaţiuni Afganistan, potrivit Poliţei de asigurare tarif XXIV-GRUP FORTE nr. x/25.08.2015;

2) la plata penalităţilor de 0,1 % pe zi începând de la 01.01.2016 şi până la plata efectivă a indemnizaţiei;

3) obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192 C. proc. civ. şi art. 2208 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 715 din 25 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă s-a dispus admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro despăgubiri/indemnizaţie de asigurare; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.1% pe zi întârziere, calculate la această sumă începând cu 01.01.2016 până la plata efectivă a indemnizaţiei.

Împotriva hotărârii tribunalului au declarat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 304/2018 din 21 martie 2018, a respins apelul reclamantului A., împotriva sentinţei civile nr. 715 din 25.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Prin aceeaşi decizie, a admis apelul pârâtei B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 715 din 25.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2016; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că, a respins acţiunea ca nefondată.

Totodată, a obligat reclamantul să plătească apelantei-pârâte suma de 626 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1156 din 29 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 304/2018 din 21 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 27/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.A.; a fost admis apelul formulat de reclamantul A. şi schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în tot acţiunea şi, în consecinţă, obligată pârâta să achite reclamantului 60.000 euro în loc de 5.000 euro, despăgubiri; au fost menţinute dispoziţiile privitoare la penalităţi. Totodată a fost obligată pârâta la plata a 9.400 RON, cheltuieli de judecată din apel, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre o nouă judecată a cauzei în faza apelului, întrucât decizia recurată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Recurenta a solicitat şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs, astfel cum vor fi justificate în faţa instanţei.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare interpretarea contractului de asigurare, încălcarea legislaţiei în materia achiziţiilor publice şi încălcarea art. 1286 din C. civ.

În concret, autoarea recursului a evocat dispoziţiile art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006 şi a menţionat că interpretarea şi aplicarea constantă a acestor prevederi în materia achiziţiilor publice a fost în sensul în care, clarificările formulate de autoritatea contractantă sunt obligatorii pentru toţi participanţii la procedura de achiziţie publică şi fac parte din acordul contractual dintre autoritatea contractantă şi câştigătorul procedurii. Susţine recurenta că instanţa de apel a ignorat complet prevederile şi principiile aplicabile în materia achiziţiilor publice, decizia fiind pronunţată cu încălcarea acestor prevederi.

Arată recurenta că, potrivit anexei poliţei de asigurare, asiguratul ar fi avut dreptul la suma de 60.000 euro despăgubiri în cazul în care s-ar fi produs oricare din evenimentele prevăzute la punctul Dl din Condiţiile particulare de asigurare pentru asigurarea de grup "Grup Forte" şi că, potrivit clarificării nr. 4 oferită de autoritatea contractantă înainte de depunerea ofertei de către B., incapacitatea adaptivă survenită în urma producerii unui eveniment prevăzut de pct. Dl ar fi trebuit sa fie de cel puţin 50% pentru a atrage obligaţia asigurătorului de a acorda despăgubiri.

Totodată, autoarea recursului a arătat că răspunsul la clarificări al autorităţii contractante are forţă obligatorie pentru participanţii la procedura de achiziţie publică, iar ofertele participanţilor trebuie să respecte întreaga documentaţie de atribuire, inclusiv răspunsurile la clarificări. În măsura în care un operator economic are critici cu privire la documentaţia de atribuire, trebuie să conteste aceste răspunsuri. Menţionează că, în prezenta cauză, clarificările nu au fost contestate, forţa lor obligatorie nemaiputând fi pusă în discuţie.

Conchide recurenta că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că acele clarificări sunt "exterioare" contractului de asigurare, întrucât prin prisma legislaţiei şi principiilor aplicabile în materia achiziţiilor publice, acele clarificări fac parte integrantă din contractul încheiat ca urmare a câştigării procedurii de licitaţie publică.

Mai departe, recurenta invocă dispoziţiile art. 1266 şi 1267 din C. civ. privind regulile de interpretare a contractului, susţinând că instanţa de apel a ignorat voinţa concordantă a părţilor, întrucât numai sub rezerva acelor clarificări, B. şi-a exprimat acordul contractual pentru încheierea contractului de asigurare.

În plus, arată recurenta că, potrivit deciziei medicale, reclamantului nu i-a fost stabilit de către Comisia de Expertiză Medico-Militară Bucureşti un grad de incapacitate adaptivă, din acest motiv reclamantului fiindu-i respinsă cererea de despăgubiri.

Reiterează recurenta că acest contract de asigurare este încheiat între unitatea militară şi B., iar reclamantul are calitatea de beneficiar al asigurării, nu de contractant al asigurării. Prin urmare, susţine recurenta că reclamantul are posibilitatea să adere, să consimtă pur şi simplu la contractele încheiate de unitatea militară angajatoare, în caz contrar contractul de asigurare de grup nu produce niciun efect în privinţa sa. În acest context, evocă recurenta dispoziţiile art. 1268 din C. civ., arătând că terţul beneficiar nu are posibilitatea să accepte numai acea parte a stipulaţiei care îi convine, dreptul său de a accepta stipulaţia fiind unul pur şi simplu. Menţionează ca reclamantul nu poate consimţi doar la prevederile contractului de asigurare, cu excluderea clarificărilor nr. 4.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere.

Învederează recurenta că, prin sentinţa nr. 715/2017 a Tribunalului Bacău, s-a dispus plata penalităţilor de întârziere de la 01.01.2016 şi până la plata efectivă a despăgubirii. Având în vedere că apelul a fost admis ulterior, problema penalităţilor nu a mai făcut analiza instanţelor de judecată.

Susţine recurenta că instanţa de apel nu a motivat, în drept sau în fapt, temeiul acordării penalităţilor de întârziere sau data de la care acestea încep să curgă, hotărârea fiind lipsită complet de acele considerente care au format convingerea instanţei în acordarea penalităţilor de întârziere. Apreciază că, în aceste condiţii, decizia Curţii de Apel Bacău nu întruneşte exigenţele motivării, fiind dată astfel şi cu încălcarea art. 6 CEDO, dar şi a normelor de procedură privind obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti.

Mai menţionează recurenta că B. nu este în întârziere cu privire la executarea obligaţiilor contractuale, procedura prevăzută în contractul de asigurare fiind urmată şi respectată de părţile contractante. În acest sens, arată că cererea reclamantului a fost respinsă, printr-o adresă motivată, în termenul contractual, astfel că, deşi reclamantul are legitimare procesuală de a solicita în faţa instanţelor de judecată plata indemnizaţiei de asigurare, recurenta nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere de la 01.01.2016, fără să rezulte din motivarea hotărârii judecătoreşti ce anume reprezintă această dată, cum a fost calculată, ci numai de la data pronunţării hotărârii definitive prin care recurenta ar fi obligată la plată.

Prin adresa din 17 iunie 2020, recurenta-pârâtă a menţionat că nu este de acord cu soluţionarea recursului în complet de filtru.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant la 09 iunie 2020 .

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare la 19 iunie 2020, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 29 iunie 2020 .

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 06 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

O primă critică a recurentei-pârâte priveşte aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 1286 din C. civ. în reţinerea faptului că nu fac parte din contractul de asigurare clarificările formulate de autoritatea contractantă.

Critica recurentei, subscrisă cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată.

Sub un prim aspect, instanţa supremă reţine că aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 78 din O.U.G. nr. 34/2006 a fost invocată pentru prima dată de recurentă, direct în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare neputând fi primită spre analiză în această etapă procesuală.

În al doilea rând, respectivele dispoziţii au fost invocate în mod formal, întrucât textul normativ invocat nu dispune în sensul celor invocate de recurentă, respectiv în sensul în care clarificările formulate de autoritatea contractantă fac parte din acordul contractual. Prin invocarea acestor dispoziţii, recurenta încearcă să susţină aceleaşi argumente privind interpretarea clauzei D1 din Condiţiile particulare de asigurare pentru asigurarea de grup "Grup Forte", pe care le-a expus prin întâmpinare şi prin cererea de apel şi asupra cărora a primit deja un răspuns prin decizia recurată.

Nu în ultimul rând, prin decizia nr. 1156 din 29 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs a reţinut, cu putere de lucru judecat, faptul că "deşi pârâta se prevalează de sensul ambiguu şi echivoc al clauzei din condiţiile de asigurare referitoare la riscul de îmbolnăviri pe timpul şi din cauza acţiunilor de luptă care au ca rezultat mutilări şi defecte fizice ireversibile ori vătămări corporale/afecţiuni ce pot fi stabilite în mod obiectiv, făcând trimitere la interpretarea definită în procedura de licitaţie deschisă pentru achiziţia publică, această interpretare nu este în sensul în care părţile au înţeles să finalizeze acordul de voinţă prin contractul de asigurare. Trimiterea instanţei de apel la definirea cerinţei riscului asigurat la art. 4.3.1. pct. 4 din Contractul subsecvent de servicii la procedura de licitaţie publică nu poate fi reţinută, în aplicarea clauzei respective trebuie să se aibă în vedere că aceasta se interpretează în sensul în care poate produce efectele avute în vedere de cocontractanţi la încheierea contractului de asigurare".

Cum, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu poate avea niciun efect asupra modului de executare a contractului propriu-zis faptul că contractul de asigurare a fost încheiat într-un proces de licitaţie publică, în care au fost solicitate clarificări în vederea formulării unei oferte de încheiere a contractului, clarificări care nu au fost încorporate în forma finală a contractului de asigurare.

De asemenea, faţă de cele reţinute cu putere de lucru judecat prin decizia pronunţată în recurs, în mod corect a reţinut instanţa de apel, pe de o parte, faptul că interpretarea pe care a propus-o recurenta excede cadrului contractual iar pe de altă parte, că instanţa trebuie să interpreteze contractul prin prisma intenţiei comune a părţilor, şi cu păstrarea echilibrului de forţe între părţile contractante.

În acest context, toate susţinerile recurentei, prin care încearcă să demonstreze faptul că instanţa de apel trebuia să se raporteze la documentul intitulat Clarificări nr. 4, din procedura de licitaţie publică, pentru a stabili dacă vătămarea reclamantului se încadrează în noţiunea de risc asigurat, sunt nefondate, cât timp instanţa de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că interpretarea propusă de recurentă excede cadrului contractual iar instanţa de apel era ţinută de această dezlegare, în soluţionarea apelului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că instanţa de apel nu a motivat, în fapt şi în drept, temeiul acordării penalităţilor de întârziere.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat în mod logic raţionamentul care a stat la baza soluţiei sale de menţinere a sentinţei instanţei de fond, în ce priveşte obligarea recurentei la plata penalităţilor de întârziere calculate de la data de 01.01.2016 şi până la plata efectivă a despăgubirii.

Analizând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate şi a interpretării clauzelor contractuale conform deciziei de casare, atât faptul că, deşi reclamantul a solicitat acordarea indemnizaţiei, societatea de asigurare, în speţă, recurenta, a refuzat plata pe motiv că riscul asigurat nu s-a produs, cât şi, în mod contrar celor susţinute de recurentă în memoriul de apel, incidenţa riscului asigurat.

Prin urmare, cum motivul de apel al recurentei a vizat exonerarea de la plata penalităţilor contractuale de întârziere motivat de lipsa dovedirii producerii riscului asigurat, faţă de situaţia de fapt reţinută în apel, în mod judicios şi complet a fost validată soluţia primei instanţe fiind respins apelul societăţii de asigurări cu privire la aceste aspecte.

Restul criticilor recurentei-pârâte, privind data de la care trebuiau acordate aceste penalităţi, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii, sunt invocate omisso medio, prin urmare neputând face obiectul cercetării direct în recurs.

Totodată, nu pot fi primite nici criticile privind stabilirea datei de început a curgerii penalităţilor întrucât vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, or stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţiile instanţelor devolutive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 27/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 27/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.