Prescription of restitution claim under indefinite-term deposit contract: start of limitation period for contractual obligations to give

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la restituirea bunurilor date în custodia acesteia conform convenţiei nr. D.3.1/556/18.10.2011 şi anexa încheiată la această convenţie, respectiv 1600 bucăţi de saboţi frână (fără cutii de unsoare), 177 bucăţi de osii montate, 745 kg de deşeuri fontă, 2.950 kg de deşeuri lemn şi 400 kg deşeuri cauciuc.

În subsidiar, în cazul în care pârâta refuză să restituie bunurile lăsate în custodie sau dacă acestea nu mai pot fi recuperate, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri la valoarea de înlocuire a acestora, către reclamantă, conform art. 4 din convenţia nr. D.3.1/556/18.10.2011, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1527-1529 din C. civ.

Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 2 aprilie 2018, reclamanta a arătat că valoarea bunurilor a căror restituire o solicită este de 332.408,56 RON.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat ca instanţa să suspende judecarea cauzei, întrucât se află în procedura insolvenţei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti.

În măsura în care instanţa apreciază că, raportat la obiectul cererii principale, nu se impune suspendarea întregii cauze, pârâta a solicitat să se dispună disjungerea capătului de cerere formulat de reclamantă în subsidiar, referitor la obligarea reclamantei la plata sumei de 332.468,56 RON şi suspendarea judecării acestuia, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Totodată, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea dosarelor penale nr. x/2013 şi nr. y/2013, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată, arătând că înţelege să denunţe ca fals înscrisul intitulat "Convenţia nr. D.3.1/556/18.10.2011".

Prin sentinţa civilă nr. 5155 din 3 septembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 18 septembrie 2018.

La termenul de judecată din 28 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a constatat că este suspendată de drept judecata capătului de cerere formulat în subsidiar, în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Totodată, prima instanţă a apreciat că pentru primul capăt de cerere formulat în principal nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, astfel încât a dispus disjungerea capătului de cerere nr. x şi formarea unui dosar separat.

La termenul de judecată din 30 ianuarie 2019, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că potrivit reclamantei, bunurile ar fi fost predate în anul 2011.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 508/2019 din 27 februarie 2019, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea privind pe reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., ca prescris formulată.

Prin decizia civilă nr. 639/A din 22 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A. prin administrator judiciar B.. împotriva sentinţei civile nr. 508 din 27 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 27 august 2020.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

A arătat, în esenţă, că instanţa de apel a respins, în mod netemeinic, apelul motivat de faptul că prescripţia acţiunii personale începe să curgă de la data încheierii contractului în acord cu dispoziţiile art. 2524 din C. civ., raportat la art. 2155 alin. (4) din acelaşi cod, nefiind aplicabile prevederile referitoare la cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive.

După redarea dispoziţiilor art. 2537 pct. 4, art. 1166, art. 1169 şi art. 1182 alin. (1) din C. civ., precum şi a celor cuprinse în art. 1 din convenţia nr. D3.1/556/18.10.2011, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că obligaţia de restituire a bunurilor date în custodie, potrivit convenţiei părţilor nr. D3.1/556/18.10.2011, a devenit exigibilă la data punerii în întârziere a pârâtei, respectiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (13 septembrie 2018), având în vedere că pârâta a refuzat să dea un răspuns la actele comunicate şi nici nu a dat curs solicitărilor reclamantei.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că prevederile contractuale se interpretează conform voinţei comune a părţilor, în cazul de faţă neexistând posibilitatea unei alte interpretări faţă de cea prevăzută de părţi prin contract, acestea stabilind ca obligaţia de restituire să devină exigibilă la data solicitării restituirii bunurilor de către CFR Marfă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483-502 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. S.A. prin administrator judiciar B.. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; pe fond, a solicitat respingerea căii de atac exercitate în cauză, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

La data de 4 februarie 2021, C.., în calitate de lichidator judiciar al societăţii A. S.A., desemnat prin sentinţa civilă nr. 10773 din 10 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2013, a transmis la dosar note scrise, prin care a arătat că la 19 ianuarie 2021 s-a deschis procedura falimentului împotriva debitoarei A. S.A.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă A. S.A. prin administrator judiciar B.. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. MARFA" S.A. .- prin CENTRUL ZONAL DE MARFĂ CRAIOVA, stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se reţine că autoarea căii de atac a criticat pentru nelegalitate decizia instanţei de apel, întrucât aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept material privind forţa obligatorie a contractului şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) raportat la art. 2.517 din C. civ.. În acest context, critica formulată va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, faptul că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la momentul la care obligaţia de restituire devenea exigibilă conform convenţiei nr. D3.1/556/18.10.2011 încheiate de părţi, respectiv la momentul solicitării restituirii bunurilor de către deponent, acesta fiind momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Aşadar, chestiunea aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă în situaţia unui contract de depozit în cuprinsul căruia nu s-a prevăzut un termen pentru restituirea bunurilor.

Susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, deoarece sunt nefondate.

În primul rând, se constată că instanţa de apel a considerat în mod corect că dreptul de a cere restituirea bunurilor depozitate este supus termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 2517 din C. civ.

Momentul de început al prescripţiei extinctive în ipoteza obligaţiilor contractuale de "a da" sau de "a face" este prevăzut în mod expres de art. 2.524 din C. civ., potrivit căruia "(1) dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute. (2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului".

Părţile din prezentul litigiu au încheiat un contract de depozit pe durată nedeterminată, în cuprinsul căruia au prevăzut, la art. 5 în convenţia nr. D3.1/556/18.10.2011, faptul că bunurile vor fi restituite la cererea deponentului CFR Marfă (recurenta), care va notifica depozitarului D. (pârâta) intenţia de reintrare în posesie asupra bunurilor predate cu 7 zile înainte de data la care acestea urmează să fie predate.

În materia contractului de depozit, art. 2.115 din C. civ. prevede, la alin. (4), că:

"în cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă restituirea este intempestivă sau are loc inoportun"; împrejurarea că pârâta este de rea-credinţă şi refuză restituirea reprezintă un aspect factual care nu are relevanţă în calea de atac a recursului şi nici nu poate înlătura aplicarea normelor care reglementează prescripţia extinctivă în această materie.

Instanţa de apel, prin decizia recurată, a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 2.524 raportat la art. 2.115 alin. (4) din C. civ., sens în care a reţinut că prescripţia acţiunii personale începe să curgă de la data încheierii contractului de depozit fără termen de restituire, obligaţia de restituire a bunurilor devenind exigibilă chiar de la momentul încheierii convenţiei nr. D3.1/556/18.10.2011.

Din analiza dispoziţiilor art. 2524 alin. (1) raportat la art. 2517 C. civ., rezultă că termenul de prescripţie în cazul unui contract de depozit în cuprinsul căruia nu s-a prevăzut un termen pentru restituirea bunurilor începe să curgă chiar de la data încheierii contractului, iar nu de la data punerii în întârziere, deoarece în această din urmă situaţie, practic, dreptul material la acţiune nu s-ar prescrie niciodată.

Curtea de Apel Bucureşti a aplicat întocmai regulile în materie şi a reţinut, cu justeţe, incidenţa sancţiunii prescripţiei dreptului material la acţiune. Totodată, a reţinut, în mod corect, că susţinerile reclamantei potrivit cărora termenul de prescripţie ar începe la data formulării cererii de chemare în judecată (care este şi data punerii în întârziere - 13 septembrie 2018) lasă fără efect dispoziţiile în materie referitoare la întreruperea prescripţiei extinctive (art. 2537 pct. 2 din C. civ.), care stabilesc că prescripţia se întrerupe prin formularea cererii de chemare în judecată.

Prin raportare la aceste consideraţii, întrucât părţile nu au prevăzut în cuprinsul contractului de depozit un termen pentru restituirea bunurilor, Înalta Curte constată că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al încheierii contractului, respectiv la 18 octombrie 2011 şi s-a împlinit la 18 octombrie 2014, termenul de prescripţie fiind împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la 13 septembrie 2018.

Totodată, se cuvine a fi menţionat faptul că stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinute de către instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. MARFĂ" S.A. împotriva deciziei civile nr. 639/A din 22 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.