Exclusion of delictual liability where contractual guarantee terms govern promissory note delivery

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 13 august 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului efectiv în valoare de 299.534,78 RON, cauzat reclamantei prin fapta sa ilicită, precum şi la acoperirea beneficiului nerealizat constând în dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, calculată începând cu data producerii pagubei (28.06.2011) şi până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 451- art. 454 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 876 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată; s-a admis, în parte, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 3.000 RON către pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a formulat apel principal, prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei atacate cu privire la fondul cauzei şi reţinerea cauzei spre judecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25 octombrie 2019 pârâta A. a formulat apel incident, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Fondul Naţional de Garantare A Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 876/03.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A., ca nefondat; s-a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. împotriva aceleiaşi sentinţe, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, ca nefondat.

La data de 12 noiembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 969, art. 970, art. 998-999 şi art. 1082 din C. civ., art. 22 alin. (2), (4) şi (7) şi art. 425 din C. proc. civ., precum şi cu nesocotirea prevederilor pct. 3 din Norma BNR nr. 6/1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin, nearătând motivele de drept pe care se întemeiază şi cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020 s-au reţinut următoarele:

a) "(...) în cauza dedusă judecăţii (...) obligaţia asumată de finanţatorul A. de a preda Fondului garant biletul la ordin (...) a fost una contractuală, asumată pe temeiul Convenţiei cadru de garantare (...)".

b) "(...) răspunderea delictuală invocată de apelantul-reclamant este exclusă atunci când, precum în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale".

c) "(...) Curtea constată ca fiind temeinice şi considerentele expuse de prima instanţă referitoare la lipsa de relevanţă juridică a posibilei semnături în fals a biletului la ordin emis de beneficiarul finanţării (...) biletul la ordin putea fi pus în executare împotriva celorlalţi avalişti".

Raportat la prevederile art. 22 alin. (2), (4) şi (7) din C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciază că instanţa a reţinut, în mod nelegal, că:

"(...) Curtea constată temeinicia argumentelor expuse de prima instanţă pe marginea tipului de răspundere ce poate interveni într-o astfel de ipoteză juridică, respectiv răspunderea contractuală (...)", întrucât răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

În cazul răspunderii contractuale, condiţia ce se referă la existenţa culpei debitorului este prezumată prin simplul fapt al neexecutării obligaţiei sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate prin contractul încheiat între părţi.

Or, în speţa de faţă, problema ce privea fondul cauzei era dacă intimata-pârâtă avea obligaţia să adopte şi să aplice prin salariaţii săi normele de cunoaştere a clientelei impuse de Norma BNR nr. 6/1994, independent de vreo relaţie contractuală dintre cele două instituţii.

În cuprinsul deciziei recurate se menţionează doar că "în cauza dedusă judecăţii obligaţia asumată de finanţator de a preda Fondului biletul la ordin a fost una contractuală", fără ca instanţa de judecată să arate motivele pentru care au fost înlăturate toate apărările formulate de reclamant cu privire la faptul că prin acţiune nu s-a solicitat atragerea răspunderii băncii pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale de a preda biletul la ordin, ci pentru culpa angajaţilor săi care, primind un bilet la ordin fără a se asigura că persoana care îl semnează este chiar avalistul, au creat reclamantului un prejudiciu constând în imposibilitatea de a-şi recupera garanţia plătită.

În concret, recurentul a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la un element esenţial în soluţionarea cauzei, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale urmare a faptului că A. nu a acţionat cu prudenţă.

De asemenea, a apreciat că instanţa de apel şi-a fundamentat greşit soluţia pe ideea nerespectării obligaţiilor prevăzute de scrisoarea de garantare nr. 189/2008.

S-a arătat că atâta timp cât instanţa nu a analizat, în considerentele hotărârii, probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu a evocat normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia este nesusţinută şi pur formală.

În opinia recurentului-reclamant, dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la faptul că emiterea şi completarea unui bilet la ordin constituie o obligaţie care se încadrează în zona responsabilităţii contractuale, constituie o aplicare greşită a normelor de drept material, astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dacă instanţa de apel a reţinut că biletul la ordin reprezintă un contract, răspunderea contractuală putea fi invocată numai de către părţile contractante (A., B., C., D. şi E.), având în vedere principiul relativităţii efectelor contractului.

Fiind terţ faţă de contract (biletul la ordin), Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN se raportează la acesta ca la un fapt juridic, astfel încât poate apela la răspunderea delictuală pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite.

Tot astfel, admiţând că biletul la ordin ar reprezenta un contract, de la regula neadmiterii opţiunii între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspundere delictuală, cea mai importantă excepţie admisă în practica judiciară este situaţia în care neexecutarea contractului reprezintă, în acelaşi timp, o infracţiune.

În speţă, a fost încălcată obligaţia generală de prudenţă şi diligenţă de a nu prejudicia pe altul, astfel că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Obligaţia preexistentă încălcată are, în acest caz, un caracter legal, iar nu unul convenţional.

Fapta ilicită imputată pârâtei vizează grava neglijenţă în luarea măsurilor necesare pentru eliminarea riscurilor ce pot apărea în derularea operaţiunilor cu bilete la ordin.

Prin urmare, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului scrisorii de garantare şi convenţiei, ci obligaţiei generale de a nu păgubi pe altul.

Potrivit art. 998-999 din C. civ. de la 1864 cei lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru a obţine repararea prejudiciului suferit.

Temeiul juridic al răspunderii intimatei-pârâte nu îl constituie prevederile scrisorii de garantare nr. 189/2008, ci obligaţiile instituite de lege.

Pentru toate aceste argumente, recurentul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru achitate în fond, apel şi recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând să se constate că apărările formulate de intimata-pârâtă sunt neîntemeiate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă A. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa de prim control judiciar.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că motivul de recurs reglementat la punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., este incident în situaţia în care hotărârea atacată cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanţa de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Recurentul-reclamant a susţinut faptul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât instanţa de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărările reclamantului referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, reţinând în mod greşit răspunderea civilă contractuală asumată pe temeiul Convenţiei cadru de garantare.

Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauza de faţă, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a argumentat pe larg de ce este aplicabilă răspunderea contractuală, reţinând că prin demersul judiciar obligaţia asumată de finanţatorul A. de a preda Fondului garant biletul la ordin, fără protest şi avalizat în condiţiile de comun agreate, a fost una contractuală, asumată pe temeiul Convenţiei cadru de garantare, respectiv pe scrisoarea de garantare nr. 189 din 2 iunie 2008.

Instanţa de apel a evidenţiat că obligaţia completării biletului la ordin cu diligenţele cerute de normele bancare incidente în materia titlurilor de valoare se încadrează tot în zona responsabilităţii contractuale, iar nu delictuale, având în vedere că obligaţia de predare conformă derivă din Convenţia cadru.

Prin urmare, susţinerile referitoare la faptul că A. S.A. nu ar fi acţionat cu prudenţă în verificarea/obţinerea semnăturilor sunt subsumate unei răspunderi contractuale, în considerentele deciziei recurate regăsindu-se motivele pentru care instanţa de apel a apreciat că atât timp cât cele două forme de răspundere se exclud reciproc (aceeaşi faptă neputând avea şi natură contractuală şi delictuală) nu se mai impunea obligaţia instanţei de apel de a analiza întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate se regăsesc motivele pentru care instanţa de apel a apreciat faptul că este lipsită de relevanţă juridică o posibilă semnătură în fals a biletului la ordin emis de beneficiarul finanţării, întrucât biletul la ordin putea fi pus în executare împotriva celorlalţi trei avalişti ai acestui instrument de plată, însă recurentul s-a pus singur în imposibilitatea utilizării titlului.

Se constată, aşadar, că instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, de menţinere a sentinţei apelate, astfel că nu se poate susţine, cu temei, că este vorba de nemotivarea hotărârii sau de o motivare contradictorie, cum susţine recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, astfel încât este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 969, art. 970, art. 998-999 şi art. 1082 din C. civ., cu referire la faptul că aceasta a analizat răspunderea civilă contractuală, deşi în cauză era incidentă răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat, în mod corect, prevederile convenţiei-cadru de garantare încheiată de părţi la data de 18 mai 2005 şi a dat eficienţă juridică acestora în conformitate cu voinţa internă a părţilor, dat fiind faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Recurentul a arătat că biletul la ordin emis în favoarea garantului A. S.A. de beneficiarul final al creditului acordat de către acesta din urmă, respectiv de societatea F. S.R.L. nu a putut să fie pus în executare de către recurent, întrucât unul dintre avaliştii biletului la ordin, D., nu semnase personal acel bilet la ordin.

Instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că tipul de răspundere ce poate interveni într-o astfel de ipoteză juridică este răspunderea contractuală care impune obligaţia debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Pentru angajarea răspunderii contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, existenţa unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

Condiţia vinovăţiei debitorului rezultă din dispoziţiile art. 1082 C. civ. din a cărui formulare se desprind două concluzii, pe de-o parte, că debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor şi atunci când vinovăţia sa îmbracă forma culpei, iar, pe de altă parte, că în sarcina sa operează o prezumţie de culpă, acesta fiind obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere.

Astfel, s-a reţinut că prin art. 2.1 din convenţia cadru, părţile au convenit să instituie colaborarea finanţatorului şi a Fondului în vederea garantării de către Fond, prin emiterea de scrisori de garantare, a creditelor, scrisorilor de garanţie bancară şi a altor instrumente de finanţare acordate sau convenite de finanţator cu beneficiarul de finanţare, în proporţia ce se va stabili prin fiecare scrisoare de garanţie în parte, emisă de Fond în favoarea finanţatorului.

La art. 3.3 din convenţia anterior menţionată, inserat în cadrul Capitolului 3, denumit Condiţii de eligibilitate privind acordarea garanţiei, părţile au convenit în sensul că Fondul acordă garanţii pentru beneficiarii de finanţare care semnează în favoarea sa un bilet la ordin în alb la "sumă" şi "scadenţă" fără protest, avalizat în condiţiile prevăzute în hotărârea de aprobare a Fondului privind garantarea finanţării respective.

De asemenea, printre obligaţiile finanţatorului A. S.A. a fost prevăzută şi cea de la art. 5.1 lit. e) din Convenţie, care stabileşte că finanţatorul se obligă să predea Fondului, odată cu cererea de plată (documentul prin care finanţatorul solicită Fondului efectuarea plăţii garanţiei), biletul la ordin emis conform art. 3.3.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a reţinut că biletul la ordin reprezintă un contract între părţi, ci doar că obligaţia de predare a acestui titlu este o obligaţie contractuală, în condiţiile în care era nevoie ca Banca să obţină şi să transmită Fondului un bilet la ordin în alb, fără protest, avalizat în condiţiile stabilite în scrisoarea de garanţie, pentru ca recurentul să poată realiza plata.

Prin urmare, dacă unul dintre elementele acestui titlu nu este conform, răspunderea dintre cel care predă şi cel care primeşte poate fi atrasă nu în baza titlului cambial, ci a Convenţiei dintre cei doi, în cuprinsul căreia era prevăzută obligaţia de obţinere şi de predare.

În acest context, prevederile art. 998-999 din C. civ. nu puteau fi încălcate ori interpretate greşit, întrucât ele nu guvernează raportul juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care prejudiciul a fost cauzat de obţinerea şi predarea unui bilet la ordin care nu era apt să fie pus în executare împotriva tuturor celor patru avalişti, ci doar a trei dintre aceştia, orice pretenţie în legătură cu neconformitatea biletului la ordin (caracterul fals, nereal al unei semnături) putând fi speculată doar în temeiul răspunderii civile contractuale.

În ceea ce priveşte lipsa de relevanţă juridică a posibilei semnături în fals a biletului la ordin emis de beneficiarul finanţării şi avalizat apoi prin diligenţele finanţatorului de către unul dintre cei trei avalişti ai acestui instrument de plată, curtea de apel a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1587 din 1 aprilie 2016, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis contestaţia la executare formulată de B., C., D. şi E., în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză, instanţa de judecată constatând, prin hotărâre rămasă definitivă, prescrierea dreptului de a completa BO INGB3AA nr. x/21.05.2010 şi, consecutiv, de a-l pune în executare, aspecte de fapt ce nu mai pot fi reevaluate în recurs.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură de la art. 22 alin. (2), (4) şi (7) din C. proc. civ., critică care se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se observă că motivul invocat în legătură cu încălcarea obiectului cauzei, sub aspectul temeiul juridic al răspunderii juridice al intimatei-pârâte este nefondat, fiind respectate dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că nu constituie o încălcare a dispoziţiilor legale evocate, dreptul instanţei de a da denumirea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, în temeiul art. 152 din C. proc. civ., întrucât instanţa dă denumirea legală celor pretinse de părţi.

Totodată, art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă", această dispoziţie extinzând, ca regulă, dreptul instanţei şi la calificarea aspectelor de drept substanţial, nu numai a celor de drept procesual, precum şi a instituţiei juridice aplicabile în cauză.

Cum instanţa de apel a analizat cauza în raport de limitele învestirii, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva susţinută de recurentul-reclamant.

Susţinerea potrivit căreia intimata-pârâtă avea obligaţia să adopte şi să aplice prin salariaţii săi normele de cunoaştere a clientelei impuse de Norma BNR nr. 6/1994 a fost formulată omisso medio direct în recurs, motiv pentru care, nu va fi analizată.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 8.692,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 8.692,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.