Cassation dismissed in tort liability claim for fraud vitiating consent to service contract

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 1.915.490 RON, reprezentând prejudiciu estimat. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate până la achitarea integrală a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat, în esenţă, că reclamanta, în calitate de achizitor şi pârâta, în calitate de prestator, au încheiat contractul de prestări servicii nr. x din 29 martie 2013, având ca obiect prestarea unor servicii de intervenţie în caz de incendiu şi limitarea consecinţelor altor situaţii de urgenţă care pot surveni în caz de accident nuclear la obiectivul aparţinând CNE - Cernavodă, pentru o perioadă de 48 de luni, începând cu data semnării, ca urmare a unei proceduri de licitaţie organizate în baza O.U.G. nr. 34/2006.

Oferta financiară reprezentând anexa nr. 3 la contract prevedea un tarif orar normal de 30,98 RON şi unul pentru ora suplimentară de 43,43 RON, ce pornea de la salariile personalului prestator, ce urma a fi 12,45 RON pentru orele de lucru în regim normal şi de 20,97 RON pentru orele de lucru în regim suplimentar, sume la care se adăugau restul cheltuielilor angajatorului şi profitul acestuia.

Ca o garanţie a faptului că salariaţii vor beneficia de sumele de bani din oferta financiară, la art. 11.3 din contract s-a prevăzut că prestatorul se angajează să coreleze drepturile salariale cu cele declarate în tariful contractual şi în conformitate cu oferta financiară finală anexată la contract, cu actualizarea acestora, după caz, conform prevederilor art. 15.

Potrivit reclamantei, prestatorul nu şi-a respectat obligaţia de corelare a drepturilor salariale, astfel că se impune atragerea răspunderii sale. În urma controlului efectuat pentru perioada 2013-2016, s-a analizat un eşantion de 10 salariaţi ai pârâtei şi s-a constatat că prestatorul a suportat un cont per salariat de 8,69 RON pentru orele de lucru în regim normal şi de 14,86 RON pentru orele de lucru în regim suplimentar, faţă de valorile de 12,45 RON, respectiv 20,97 RON din oferta financiară. Extrapolând aceste constatări la restul salariaţilor şi prin raportare la diferenţa dintre sumele menţionate, s-a determinat o sumă de 1.915.490 RON, care nu a putut fi clarificată, întrucât pârâta a refuzat să pună la dispoziţie înscrisuri privind sumele plătite angajaţilor. Astfel, s-a conturat ideea că pârâta şi-a încălcat obligaţia contractuală de a corela drepturile salariaţilor cu tariful ofertat.

Reclamanta a apreciat că i-a fost viciat consimţământul la stabilirea preţului prin eroarea provocată de manoperele frauduloase ale pârâtei, în forma dolului, întrucât pârâta i-a pus la dispoziţie o structură de tarif, ce stat la baza stabilirii preţului, ce nu a fost respectată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi următoarele din C. proc. civ., art. 1.214, art. 1.349, art. 1.350, art. 1.357 din C. civ.

La termenul de judecată din 23 noiembrie 2018, tribunalul a constatat că pârâta este decăzută din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

La solicitarea instanţei, reclamanta a precizat, la termenul de judecată din 11 ianuarie 2019, că îşi întemeiază acţiunea doar pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, şi nu pe răspunderea civilă contractuală.

Prima instanţă a încuviinţat pentru reclamantă, la acelaşi termen de judecată, proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtei, la întrebările indicate de instanţă. Totodată, a respins proba testimonială şi proba cu expertiză contabilă, ca nefiind utile soluţionării cauzei.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1060 din 22 aprilie 2019, a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii introductive.

Prin decizia nr. 542/2020 din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1060 din 22 aprilie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat; s-a respins cererea apelantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; apelanta a fost obligată la plata sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

La data de 22 octombrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 542/2020 din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 1.915.490 RON la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data de 25 iulie 2018 în valoare de 147.287,74 RON, precum şi în continuare până la momentul plăţii efective.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac a arătat că nu împărtăşeşte motivarea instanţei de apel, potrivit căreia în mod corect prima instanţă a respins proba testimonială şi proba cu expertiza contabilă ca "nefiind utile soluţionării cauzei având în vedere faptul că:

- remuneraţia primită de un angajat se poate dovedi cu înscrisuri (state de plată, ordine de plată, etc.);

- intimata-pârâtă nu a contestat modalitatea de calcul a prejudiciului indicat de apelanta-reclamantă".

Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că "apelanta-reclamantă nu a indicat că prin proba cu martori şi proba cu expertiza contabilă doreşte să dovedească că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informaţii eronate anterior sau concomitent încheierii contractului".

În opinia recurentei-reclamante, proba testimonială şi proba cu expertiza contabilă, dacă ar fi fost administrate, ar fi condus la dovedirea cererii de chemare în judecată, cu referire la faptul că i-au fost comunicate, la momentul încheierii contractului cu intimata-pârâtă, structuri de tarif ce nu au fost menţinute ulterior.

Cu alte cuvinte, societatea pârâtă a produs documentele necesare pentru exprimarea consimţământului reclamantei, însă acest consimţământ a fost viciat.

Recurenta-reclamantă consideră că s-a solicitat administrarea probei testimoniale şi a probei cu expertiza contabilă în conformitate cu regulile de procedură aplicabile şi că motivarea instanţei de apel nu este corectă.

Astfel, s-a arătat că prin acţiunea introductivă şi prin cererea de apel, în cadrul probei testimoniale, s-a solicitat audierea a doi martori în vederea demonstrării remuneraţiei reale primite de la intimata-pârâtă, însă instanţa de judecată a respins cererea de administrare a acestei probe, aducând în discuţie altă teză probatorie.

Or, teza probatorie nu putea fi aceea de a dovedi folosirea manoperelor frauduloase/producerea documentelor cu informatii eronate de către societatea pârâtă, aşa cum se reţine în motivarea instanţei de apel.

Martorii propuşi a fi audiaţi ar fi trebuit să răspundă, punctual, cu privire la remuneraţia efectivă pe care au primit-o de la societatea pârâtă, iar nu cu privire la manoperele dolosive constând în producerea unor documente cu informaţii eronate.

Câtă vreme potrivit art. 309 din C. proc. civ., "proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel", recurenta apreciază că această probă era imperios necesar a fi administrată.

Motivarea instanţei de apel referitoare la necesitatea indicării unei alte teze probatorii în lipsa căreia proba testimonială nu este utilă, concludentă şi pertinentă, nu reprezintă o motivare reală care să fie în legătură directă cu administrarea acestei probe.

În ceea ce priveşte solicitarea de administrare a probei cu expertiza contabilă, recurenta-reclamantă a arătat că obiectivele propuse au fost clar identificate şi de natură să susţină aflarea adevărului necesar în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Nici în cadrul acestei solicitări teza probatorie nu putea fi cea arătată de către instanţa de apel, respectiv dovedirea faptului că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informaţii eronate anterior sau concomitent încheierii contractului, în condiţiile în care expertul contabil desemnat ar fi fost în măsură să facă doar o analiză a înscrisurilor, analiză în urma căreia instanţa de judecată s-ar fi lămurit cu privire la existenţa faptei ilicite.

Independent de teza probatorie, indicată corect de către societatea reclamantă, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de judecată trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale (respectiv prin administrarea probatoriului solicitat) în aflarea adevărului pentru stabilirea faptelor prezentate în susţinerea cererii cu care a fost învestită, astfel încât legea să fie aplicată în mod corect.

Prin urmare, în opinia recurentei, dacă probatoriul constând în proba testimonială şi proba cu expertiza contabilă ar fi fost dispuse în cauză, s-ar fi dovedit că intimata-pârâtă a folosit manopere frauduloase şi s-ar fi demonstrat astfel că a produs documente cu informaţii eronate pentru prezentarea unei situaţii neadevărate cu scopul de a induce în eroare societatea reclamantă, astfel încât aceasta din urmă să consimtă la încheierea contractului la preţul indicat de către pârâtă, preţ care, în urma analizei efectuate, s-a dovedit a fi unul nereal.

Totodată, instanţa de judecată s-ar fi lămurit şi ar fi aflat adevărul în cauză, ceea ce ar fi condus la concluzia că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii delictuale şi la pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice.

2. Hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 208 din C. proc. civ., art. 1214, art. 1257, art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a redat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. ce instituie rolul esenţial al judecătorului în aflarea adevărului şi a făcut referire la faptul că determinarea adevărului în procesul civil se prezintă ca una dintre cele mai importante obligaţii stabilite de lege în sarcina acestuia.

Ca o consecinţă firească a acestei obligaţii, judecătorul este în drept să solicite lămuriri, explicaţii şi să administreze probatoriului necesar chiar dacă acestea nu au fost menţionate în actele de procedură ale părţilor.

În alţi termeni, s-a arătat că judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea corectei stabiliri a faptelor şi a aspectelor de drept invocate, astfel încât hotărârea pe care o pronunţă să fie conformă cu realitatea.

Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susţinut faptul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 208 din C. proc. civ., întrucât instanţele anterioare au preluat apărările din întâmpinarea depusă tardiv de către pârâtă la dosarul de fond, motivarea pe acest aspect fiind sumară.

Astfel, recurenta a menţionat că nu împărtăşeşte argumentaţia instanţei de apel, potrivit căreia pârâtul este decăzut din dreptul de a mai proba şi de a invoca excepţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ., dacă întâmpinarea a fost depusă peste termenul prevăzut de lege, însă acesta poate invoca "diferite apărări/argumente/susţineri prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în judecată".

Prin urmare, instanţele de judecată nu puteau să reţină argumentele prezentate de societatea pârâtă prin întâmpinarea depusă tardiv la dosar, deoarece erau incidente dispoziţiile art. 208 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 1214, art. 1257, art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, contrar celor reţinute de către instanţele devolutive.

În cuprinsul deciziei din apel se reţine:

"contrar criticilor apelantei-reclamante, Curtea apreciază că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite".

Prin cererea introductivă şi prin cererea de apel, s-a arătat că societatea pârâtă a comis un dol constând în producerea de documente cu informaţii eronate, ceea ce a condus la acceptarea unui preţ contractual vădit mai mare şi nereal de către reclamantă.

Este greşită aprecierea instanţei de apel, în sensul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală în considerarea art. 1257 din C. civ. "prin care să solicite anularea contractului şi daune- interese/reducerea prestaţiei sale".

Ceea ce ambele instanţe nu au reţinut este tocmai faptul că reclamanta a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că nu solicită anularea contractului, ci reducerea proporţională a prestaţiilor în raport de sumă finală cu care societatea a fost indusa în eroare la semnarea contractului.

Solicitarea de reducere proporţională a prestaţiilor în raport de suma finală cu care reclamanta a fost indusă în eroare la semnarea contractului a existat încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Aşadar, nu se susţin considerentele instanţei de apel, potrivit cărora nu există nicio menţiune cu privire la această solicitare.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază că este eronată susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia nu există posibilitatea legală ca fapta ilicită invocată în cadrul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală să constea într-un dol, raportat la dispoziţiile art. 1.257 din C. civ.

În acelaşi context, autoarea căii de atac a menţionat că nu este de acord cu opinia instanţei de apel care a reţinut că nu există dovezi în sensul că "intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. ar fi intenţionat să o inducă în eroare pe apelanta-reclamantă prin folosirea de manopere frauduloase/producerea de documente cu informaţii eronate astfel încât să accepte un preţ contractual vădit mai mare şi nereal".

Instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte, întrucât aceasta a acţionat cu intenţia de a produce pagube şi a săvârşit fapta ilicită indicată prin acţiunea introductivă.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, s-a învederat că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat faptul că Departamentul Control şi Risc Management al Societăţii Naţionale Nuclearelectrica S.A. a efectuat un control pentru perioada cuprinsă între anii 2013-2016, finalizat cu emiterea unei note de analiză şi propuneri, întocmită la data de 9 iunie 2016 având ca obiect modul de derulare a contractului de prestări servicii nr. x nr. 388/29.03.2013 încheiat de către societatea reclamantă cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Odată cu acţiunea de control întreprinsă la nivelul Societăţii Naţionale Nuclearelectrica S.A. a reieşit faptul că pârâta a uzat de mijloace viclene cu intenţia de a o induce în eroare pe reclamantă şi de a o determina să încheie contractul, eroare ce a fost determinantă la încheierea acestui contract.

Dolul s-a concretizat în inducerea în eroare prin prezentarea unor structuri de preţ denumite "Structura tarif oră normală" şi "Structura tarif oră suplimentară", fiind acceptată valoarea acestora de contract, întrucât societatea reclamantă avea indicate elemente precise, determinante pentru încheierea unui contract şi cu impact asupra consimţământului său, elemente precise însă, cel puţin în cazurile identificate de echipa de control, nesincere.

În cazul în care pârâta nu şi-a respectat obligaţiile contractuale cu privire la structura de tarif ofertată şi cu privire la obligaţia prevăzută de art. 11.3 din contract, există indicii potrivit cărora această structură de tarif a fost prezentată exclusiv în vederea câştigării procedurii de achiziţie publică.

Dacă structura de tarif ar fi fost cea reală astfel cum s-a dovedit odată cu controlul efectuat, societatea reclamantă nu ar fi dispus încheierea contractului la preţul la care a fost încheiat, ci la un preţ diminuat pe măsură.

Aceeaşi concluzie este confirmată de faptul că intimata-pârâtă a refuzat să pună la dispoziţia reclamantei documente pe baza cărora să poată fi făcute verificări cu privire la toţi salariaţii care prestau servicii în baza contractului pe întreaga durată.

Inclusiv instanţa de apel a reţinut că "intimata-pârâtă a comunicat apelantei-reclamante state de plată din perioada noiembrie 2015 - martie 2016 ale unor angajaţi", fiind subînţeles faptul că nu au fost furnizate înscrisurile cu privire la toţi angajaţii care au desfăşurat activităţile contractate.

Din această perspectivă, recurenta apreciază că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel, potrivit căreia "este evident faptul că, inclusiv ulterior emiterii Notei de analiză şi propuneri la data de 09.06.2016, intimata-pârâtă nu a refuzat să ofere explicaţii/justificări referitoare la salariile/sporurile acordate salariaţilor, iar apelanta-reclamantă nu a considerat că ar fi fost comis vreun dol", având în vedere că intimata-pârâtă a refuzat, într-adevăr, să ofere explicaţii/justificări cu privire la salariile şi sporurile acordate salariaţilor săi, aspecte care au fost prezentate instanţei.

Or, câtă vreme a existat o suspiciune cu privire la acţiunile intimatei-pârâte, se impunea ca însăşi instanţa de judecată să stăruie în aflarea adevărului şi să administreze întregul probatoriu necesar, chiar şi atunci când acesta nu a fost solicitat, cu atât mai mult atunci când reclamanta a cerut, încă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, încuviinţarea probei testimoniale şi a probei cu expertiza contabilă.

Independent de clauzele negociate cu intimata-pârâtă, recurenta-reclamantă a reiterat faptul că acţiunea s-a întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, motivat de existenţa faptei ilicite cauzatoare de prejudicii ce a constat în folosirea unor manopere frauduloase de către pârâtă şi producerea de documente cu informaţii eronate în vederea expunerii unei situaţii neadevărate cu scopul de a o induce în eroare pe reclamantă, astfel încât aceasta din urmă să consimtă la încheierea contractului în condiţiile de preţ prezentate de către pârâtă.

Recurenta consideră că prejudiciul există şi constă în plata suplimentară a sumei de 1.915.490 RON, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către pârâtă şi a neîndeplinirii obligaţiei contractuale asumate de aceasta, respectiv aceea de a corela drepturile salariale cu tarifele contractuale.

Referitor la actul adiţional nr. x/22.08.2016, prin care s-a redus preţul la suma de 18.362.141,25 RON + TVA de la suma de 18.400.909 RON + TVA, în legătură cu care instanţa de apel a reţinut că a fost încheiat "fără a exista o menţiune cu privire la existenţa vreunui dol comis de intimata-pârâtă" (pagina 12 teza iniţiala din decizia recurată), autoarea căii de atac a arătat că menţionarea dolului nu putea face obiectul unui act adiţional încheiat între părţile contractante.

Astfel, recurenta-reclamantă consideră că dolul nu poate fi constatat de către părţi, într-o atare situaţie fiind necesar ca instanţa de judecată să valideze atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei şi să administreze probe în acest sens, probe care nu au fost administrate în speţă.

În actele de procedură depuse la dosarul cauzei, s-a menţionat că acest act adiţional are ca obiect reducerea preţului contractului, însă pe lângă faptul că valoarea cu care s-a redus este de 38.767,75 RON + TVA, suma este deosebit de redusă raportat la cuantumul iniţial şi durata contractului.

Ceea ce prezintă importanţă este tocmai faptul că, în tot acest timp, intimata-pârâtă şi-a păstrat acelaşi mod de plată a salariilor, respectiv la un nivel net inferior faţă de cel oferit spre ştiinţa reclamantei şi în legătură cu care societatea pârâtă a produs documentele ce atestă prezentarea acelor tarife.

Cât priveşte vinovăţia, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că intimata-pârâtă şi-a dat seama de caracterul păgubitor şi antisocial al faptei sale, a prevăzut şi a urmărit consecinţele producerii acestuia, în încercarea de a obţine profit.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că este îndeplinită şi condiţia referitoare la existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit.

Referitor la cheltuielile de judecată în cuantum de 4.500 RON, acordate intimatei-pârâte în faza procesuală a apelului, recurenta a apreciat că acestea sunt vădit disproporţionate, raportat la activitatea efectiv desfăşurată de către avocat şi la complexitatea cauzei, motiv pentru care, a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei din apel ca fiind temeinică şi legală. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 5.000 RON.

Recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. a transmis la dosar răspuns la întâmpinare, arătând că îşi menţine apărările formulate în cuprinsul cererii de recurs. Referitor la cheltuielile de judecată cerute de intimata-pârâtă, a arătat că acestea trebuie să fie respinse, ca neîntemeiate. În subsidiar, a solicitat instanţei să aibă în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei-pârâte la plata sumei de 1.915.490 RON la care se adaugă dobânda legală, calculată până la data de 25 iulie 2018 în valoare de 147.287,74 RON, precum şi în continuare până la momentul plăţii efective, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile) şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din acelaşi cod, dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Criticile referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns motivelor de apel ce au vizat încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. şi faptul că tribunalul ar fi preluat argumentele intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L., expuse în cuprinsul întâmpinării depuse tardiv la dosar, deşi erau incidente dispoziţiile art. 208 din C. proc. civ. (pct. 2 şi pct. 3 din cererea de apel) se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva căruia vor fi analizate.

Acest motiv cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul aflării adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Recurenta-reclamantă a susţinut faptul că motivarea instanţei de apel referitoare la necesitatea indicării unei alte teze probatorii în lipsa căreia proba testimonială nu este utilă, concludentă şi pertinentă, nu reprezintă o motivare reală care să fie în legătură directă cu administrarea acestei probe.

În ceea ce priveşte solicitarea de administrare a probei cu expertiza contabilă, recurenta-reclamantă a arătat că obiectivele propuse au fost clar identificate şi de natură să susţină aflarea adevărului necesar în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Nici în cadrul acestei solicitări teza probatorie nu putea fi cea arătată de către instanţa de apel, respectiv dovedirea faptului că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informaţii eronate anterior sau concomitent încheierii contractului, în condiţiile în care expertul contabil desemnat ar fi fost în măsură să facă doar o analiză a înscrisurilor, analiză în urma căreia instanţa de judecată s-ar fi lămurit cu privire la existenţa faptei ilicite.

Independent de teza probatorie, indicată corect de către societatea reclamantă, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de judecată trebuia să stăruie, prin toate mijloacele legale (respectiv prin administrarea probatoriului solicitat) în aflarea adevărului pentru stabilirea faptelor prezentate în susţinerea cererii cu care a fost învestită, astfel încât legea să fie aplicată în mod corect.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de către recurenta-reclamantă, aceasta exprimându-şi doar nemulţumirea faţă de faptul că Tribunalul Bucureşti i-a respins solicitarea de administrare a probei testimoniale şi a probei cu expertiza contabilă, soluţie confirmată în faza procesuală a apelului.

Autoarea căii extraordinare de atac, susţine, fără temei, faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că "apelanta-reclamantă nu a indicat că prin proba cu martori şi proba cu expertiza contabilă doreşte să dovedească că intimata-pârâtă ar fi folosit manopere frauduloase/ar fi produs documente cu informaţii eronate anterior sau concomitent încheierii contractului" şi că nu a respectat obligaţia de a administra toate probele care să conducă la aflarea adevărului.

Împrejurarea că instanţa de apel a validat soluţia de respingere a acestor probe nu poate conduce la concluzia că hotărârea este nelegală, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate ce afectează măsura adoptată de instanţă şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte.

Aprecierea asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor propuse se constituie într-un aspect care ţine de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

Cu alte cuvinte, nu se poate considera că instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului, întrucât evaluarea asupra utilităţii probei ţine de resortul instanţei devolutive, care are o marjă de apreciere în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia ei personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Înalta Curte constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dispoziţiilor legale evocate, utilitatea şi relevanţa probelor fiind analizată în raport de ansamblul întregului probatoriu, a argumentelor avansate în acest litigiu şi ţinând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiţiei.

De altfel, instanţele de fond sunt suverane în aprecierea pertinenţei şi utilităţii probelor solicitate de părţi, conform art. 258 raportat la art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., acestea fiind aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, limitată doar la analizarea aspectelor de legalitate.

Astfel, prin respingerea probei cu expertiza testimonială şi a probei cu expertiza contabilă instanţa nu a încălcat dreptul de apărare al recurentei-reclamante, atâta vreme cât utilitatea, concludenţa şi pertinenţa acestora a fost pusă în discuţia părţilor, în cadrul unei dezbateri ample, în care fiecare parte şi-a expus argumentele şi contraargumentele, soluţia de respingere pronunţată de judecător fiind rezultatul evaluării şi aprecierii acestuia asupra oportunităţii şi necesităţii unei asemenea probe.

Aprecierea şi administrarea probatoriului sunt atribute ale instanţei de judecată care se circumscriu principiului rolului activ al acesteia, incluzând însă şi posibilitatea respingerii, înlăturării sau neluării în considerare a anumitor probe, fără ca prin aceasta să fie încălcat sau cenzurat dreptul la apărare.

Mai mult, Înalta Curte observă că în mod corect instanţa de apel a constatat că, fără temei, a afirmat reclamanta că prima instanţă a încălcat prevederile art. 208 din C. proc. civ., întrucât a preluat motivele expuse de pârâtă în întâmpinarea depusă tardiv.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, deşi prin încheierea din 23 noiembrie 2018 s-a constatat că întâmpinarea a fost formulată cu depăşirea termenului legal, iar părţile nu au atacat această încheiere, curtea de apel în mod legal a reţinut, în conformitate cu dispoziţiile art. 263 C. proc. civ., că pârâta poate formula apărări cu privire la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, chiar dacă a fost decăzută din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii.

Au existat, aşadar, aprecieri privitoare la aceste aspecte care vizează fondul pretenţiilor reclamantei, astfel că instanţa de apel, întemeindu-se pe cererea reclamantei şi pe apărările pârâtei, avea nu doar prerogativa, ci şi obligaţia de a oferi argumente în fapt şi în drept dedicate (ne)îndeplinirii condiţiilor (sau doar a uneia dintre ele) în raport de care poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, neputându-se susţine faptul că a reprodus susţinerile intimatei-pârâte din întâmpinare.

Nu există, deci, niciun motiv de nulitate a deciziei sub acest aspect, nefiind încălcate prevederile art. 22 alin. (2) şi art. 208 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se formulează critici referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1214, art. 1257, art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., însă acestea sunt nefondate.

Instanţa de apel a confirmat în mod corect cadrul procesual în care au fost analizate pretenţiile reclamantei în primă instanţă, faţă de limitele fixate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 11 ianuarie 2019, când reclamanta a arătat că îşi întemeiază acţiunea doar pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, şi nu pe răspunderea civilă contractuală.

Pe de altă parte, potrivit art. 1350 alin. (2) din C. civ., "dacă prin lege nu se dispune altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile".

Întrucât răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală constituie excepţia, de strictă aplicabilitate, nu este posibil nici cumulul celor două tipuri de răspundere şi nu este posibilă nici alegerea de către reclamantă a regulilor unei anumite răspunderi.

Dreptul de opţiune al reclamantei putea fi exercitat doar în plan procesual, în cadrul procesului deja început, ca manifestare a principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Odată concretizată această opţiune prin precizarea cererii de chemare în judecată şi formularea pretenţiilor pe temeiul delictual, reclamanta nu poate pretinde nici cumularea celor două răspunderi şi nici aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, elementele răspunderii civile delictuale sunt distincte de cele ale răspunderii civile contractuale, iar în prezenta cauză, pretenţiile sunt legate exclusiv de condiţiile răspunderii civile delictuale.

Or, recurenta-reclamantă a arătat că fapta ilicită constă în săvârşirea de către intimata-pârâtă a unui dol ce a condus la acceptarea unui preţ nereal, dar şi în neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei prevăzute de art. 11.13 din contract.

În acest context, instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., reţinând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unei fapte ilicite.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că fapta ilicită în sens delictual nu poate consta într-un viciu de consimţământ - dol (folosire de manopere frauduloase/producere de documente cu informaţii eronate), pentru care partea are posibilitatea de a solicita anularea contractului şi nici într-o încălcare a unei obligaţii contractuale pentru care partea are la dispoziţie o acţiune în răspundere civilă contractuală.

Astfel, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1257 din C. civ., aceasta nu poate solicita anularea contractului şi daune-interese constând în reducerea prestaţiei sale.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu există posibilitatea legală de a formula o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. în cadrul căreia să se invoce că fapta ilicită constă într-un dol.

Criticile referitoare la caracterul disproporţionat al cheltuielilor de judecată la plata cărora recurenta-reclamantă a fost obligată în apel, prin raportare la complexitatea cauzei şi activitatea prestată de avocat, vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât evaluarea acestor criterii intră în marja de apreciere a instanţelor devolutive.

De altfel, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05.03.2020 s-a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte constată că nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. urmează a fi respins, ca nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceasta a avansat anumite cheltuieli pentru a-şi formula apărările în raport cu recursul părţii adverse, respectiv recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A., cheltuieli ce au natura unui prejudiciu în plan procesual, astfel încât, în raport cu culpa procesuală a recurentei-reclamante, al cărei recurs va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la solicitarea recurentei-reclamante Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. de reducere a cheltuielilor de judecată pretinse de către intimata-pârâtă, Înalta Curte reţine că o atare solicitare este neîntemeiată, de vreme ce nu rezultă că onorariul avocatului ar fi vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea depusă de acesta, în sensul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ci dimpotrivă, prestaţia acestuia s-a dovedit a fi una meritorie, apărările formulate prin întâmpinare fiind unele pertinente şi care au condus la respingerea recursului declarat în cauză de partea potrivnică.

Aşadar, neexistând temeiuri pentru a reduce aceste cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata integrală a cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost acestea dovedite cu înscrisul depus la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 542/2020 din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă Societatea Naţională Nuclearelectrica S.A. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.