Abusiveness of mortgage loan clauses: failure to specify objective criteria for unilateral interest rate changes and transparent rationale for management fees under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 21 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

a) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la comisionul de administrare şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor indicate în anexa 1 pentru încasarea comisionului de administrare;

b) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 6 cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii;

c) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată, punctul 7 cu privire la dobânda penalizatoare;

d) constatarea ca abuzivă a prevederilor regăsite în Anexa nr. 2 la cererea de chemare în judecată, punctul 5 cu privire la dobânda penalizatoare;

e) stabilizarea cursului valutar la 1.8894 RON/franc elveţian, în raport de admiterea capătului de cerere de la lit. d) şi obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate în raport de tabelul anexa 2;

f) plata dobânzilor legale şi actualizarea sumelor a căror restituire se solicită cu rata inflaţiei (Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013, pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) (legea aplicabilă O.U.G. nr. 13/2011 în raport de actele dosarului);

g) plata unei despăgubiri în cuantum de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, având în vedere inserarea cu rea-credinţă a clauzelor contractuale de natură abuzivă, în ipoteza admiterii capetelor de cerere principale, daunele morale fiind, în esenţă, solicitate pentru stresul şi povara pe care au avut-o împrumutaţii în scopul plăţii ratelor lunare care, în mod normal, fără acele clauze ar fi trebuit să fie mult mai mici;

h) plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., raportat la Legea nr. 193/2000, articolele invocate din C. civ., Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992.

Prin sentinţa civilă nr. 4860 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtelor B. şi C..; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/16.07.2007 în ceea ce priveşte modificarea unilaterală a dobânzii curente "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă"; s-au respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta D. S.A. (care a preluat ca urmare a fuziunii prin absorbţie pe B.) şi reclamanta A. au formulat apel.

Pârâta D. S.A. a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii capătului de cerere care vizează caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.11 lit. b) privind comisionul de administrare şi art. 4.9 referitoare la dobânda penalizatoare; stabilizarea cursului valutar la 1,8894 RON/franc elveţian şi obligarea pârâtelor la restituirea diferenţelor de bani încasate ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale şi actualizarea sumelor ce ar trebui restituite ca urmare a admiterii capetelor de cerere formulate anterior.

Prin decizia civilă nr. 1753 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-pârâtă D. S.A. şi de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 4860 din 18 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. prin reprezentant F. S.A. (fostă G.) şi C.. prin reprezentant F. S.A. (fostă G.).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A., recurenta-pârâtă D. S.A. şi recurenta-pârâtă E. S.A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017, la data de 26 iunie 2020.

1. Recursul formulat de reclamanta A.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că hotărârea din apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

A precizat că recursul vizează respingerea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare, a clauzei referitoare la dobânda penalizatoare şi a clauzei care stipulează comisionul de risc valutar.

Astfel, s-a arătat că Legea nr. 193/2000 oferă instanţei de judecată posibilitatea de a constata că unele clauze sunt abuzive şi de a dispune înlăturarea lor, consecinţa fiind constatarea nulităţii absolute a clauzelor respective, cu toate efectele pe care acestea le au.

Constatarea caracterului abuziv al clauzelor are acelaşi regim juridic cu privire la consecinţele pe care le produce ca şi constatarea nulităţii absolute, astfel încât se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării convenţiei de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat, în temeiul clauzelor abuzive.

Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât s-a reţinut că acele clauze referitoare la perceperea comisionului de administrare, respectiv la dobânda penalizatoare şi la comisionul de risc valutar sunt elemente care formează costul total al creditului şi că acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Or, clauzele care prevăd perceperea unui comision de administrare şi risc valutar nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nu au fost negociate.

S-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" clauzele, care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

Cu privire la comisionul de administrare, Curtea de Apel Bucureşti s-a rezumat la a menţiona că modalitatea de redactare este neechivocă, că banca a respectat şi a îndeplinit obligaţia de transparenţă şi că aceasta nu are o obligaţie de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Instanţa de apel a făcut abstracţie de faptul că aceste comisioane nu sunt esenţiale pentru contract, astfel încât nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Prin urmare, clauzele contractuale care stipulează perceperea unor asemenea comisioane trebuie să fie analizate prin prisma Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE, fiind în sarcina creditorului obligaţia de informare şi cea de furnizare de explicaţii pentru ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoştinţă de cauză la contractarea unui credit.

Referitor la lipsa caracterului negociat al clauzelor contractuale recurenta a menţionat că toate contractele de credit sunt contracte de adeziune, preformulate, împrumutaţii neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzelor cuprinse în acestea.

Banca trebuie să facă dovada că a explicat consumatorului clauzele contractului şi că acesta, înţelegând despre ce este vorba, a acceptat să semneze pentru o astfel de clauză, în cunoştinţă de cauză. De asemenea, banca trebuie să probeze faptul că a oferit posibilitatea consumatorului de a influenţa cuprinsul clauzelor contractuale.

Or, este evident că banca nu poate să facă o asemenea dovadă, întrucât nu a existat o astfel de negociere.

Negocierea este diferită de respectarea obligaţiei de informare, iar pentru a putea fi probată negocierea este necesară existenţa unor acte provenite de la împrumutat şi de la bancă, care să ateste, anterior încheierii contractului, existenţa unui schimb de oferte şi contraoferte. În lipsa acestor documente, nu este posibilă răsturnarea prezumţiei de nenegociere.

1. Clauza care prevede perceperea unui comision de administrare

Necesitatea existenţei unui mecanism clar de calcul al preţului unui serviciu a fost evidenţiată şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Káslerné Rábai vs. OTP Jelzálogbank Zrt, când a apreciat că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă este necesar ca în contract să se expună, în mod transparent, funcţionarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Or, în lipsa indicării bazei de calcul la care se aplică procentul comisionului de administrare, nu se poate aprecia că mecanismul înfăţişat de către bancă este unul transparent.

Analizând această clauză prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, se poate concluziona că determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În speţă, banca nu a acţionat corect şi echitabil, în condiţiile în care nu a explicat consumatorului pentru ce se datorează comisionul de administrare şi a încercat mascarea unei alte dobânzi prin intermediul acestui comision. Comisionul de administrare, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului, creând băncii un avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite faţă de celelalte bănci.

Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei-credinţe a băncii, deoarece reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci, dar care, în realitate, din cauza adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase.

Recurenta-reclamantă consideră că în cauză se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar se raportează la valoarea întregului credit contractat, şi nu la valoarea soldului la data plăţii comisionului.

Dezechilibrul semnificativ există, întrucât valoarea comisionului nu se corelează cu valoarea soldului rămas de plată, în condiţiile în care scopul comisionului (astfel cum declară băncile) este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului, sold care scade progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Pe parcursul derulării contractului, valoarea comisionului de administrare a creditului poate astfel depăşi chiar şi valoarea dobânzii.

Prin urmare, recurenta apreciază că nu se poate determina ce activităţi ale băncii pârâte sunt acoperite exact de comisionul de administrare, atâta timp cât împrumutul este unul cu dobândă, în acest mod banca acoperindu-şi eventuale pierderi şi obţinând, totodată, şi un caştig.

Clauza în discuţie nu respectă nici exigenţele bunei-credinţe, deoarece inserarea comisionului de administrare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantei, prin majorarea ratei lunare. Practic, prin inserarea comisionului lunar de administrare, banca a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul persoanei împrumutate, astfel încât dezechilibrul contractual este evident.

În conţinutul contractului nu se defineşte comisionul de administrare credit şi nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate şi cum calculează banca valoarea acestuia; comisionul de administrare este nejustificat, atâta timp cât banca nu efectuează niciun serviciu în schimbul lui.

Deducerea obligaţiilor băncii din simpla denumire a comisionului nu este posibilă în lipsa cunoştinţelor de specialitate, deoarece sensul noţiunii de «administrare a creditului» nu este cunoscut în mod facil şi inerent de orice persoană străină de activitatea desfăşurată în domeniul bancar.

Reclamanta în calitate de consumator persoană fizică, avea dreptul de a cunoaşte toate serviciile şi activităţile pe care banca urma să le presteze în schimbul comisionului de administrare perceput.

În lipsa unei astfel de precizări, banca se găseşte în situaţia de a nu fi expusă vreunui risc şi fără a fi posibil controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor sale, taxate cu acest comision. Mai mult, dacă acesta ar fi costul unui serviciu prestat, nu ar trebui să fie raportat lunar la valoarea soldului, ci ar trebui să fie exprimat în sumă fixă.

Consumatorul nu a fost informat corespunzător cu privire la obligaţia de a plăti comisionul de administrare a creditului şi la prestaţia băncii în schimbul acestui comision, context în care nu prezintă relevanţă faptul că sumele respective au fost incluse în graficul de rambursare, parte integrantă a contractului de credit.

În mod eronat, instanţa de apel a considerat că nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze, prin prisma sesizării respectării limbajului clar şi inteligibil utilizat de profesionist, a existenţei unei componente fixe, fără posibilitatea de modificare, a cărei valoare poate fi estimată de consumator, încă de la momentul semnării actului.

2. Cu privire la dobânda penalizatoare

În opinia recurentei-reclamante, se impune a se constata caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânzile penalizatoare/"dobânda majorată" pentru "sume restante", inserată de bancă, în mod abuziv, în contractele de credit.

Întrucât perceperea dobânzii penalizatoare, calculată conform condiţiilor prevăzute în contractul de credit, a avut un caracter abuziv, se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus de bancă, sume al căror cuantum va rezulta în urma administrării probei cu expertiza contabilă, ca diferenţă între cuantumul dobânzilor stabilite la data încheierii contractului şi cuantumul dobânzilor percepute de bancă în derularea relaţiilor contractuale, cu titlu de penalităţi.

Aceste clauze sunt, de fapt, veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractul de împrumut cu dobândă.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut trimitere la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii".

Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile:

(i) a altor dobânzi, cu excepţia celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an;

(ii) de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere;

Clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispoziţiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Faţă de cele menţionate, recurenta-reclamantă consideră că se impune ca instanţa să constate caracterul abuziv al acestei clauze şi a oricărei clauze care permit băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului.

În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

3. Cu privire la restituirea sumelor achitate în plus, drept consecinţă firească a constatării caracterului abuziv al clauzelor menţionate supra şi la dobânda legală aferentă acestora

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor menţionate supra, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa urmează să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu privire la restituirea prestaţiilor efectuate de împrumutat în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivităţii şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare.

Apreciază că sunt întrunite condiţiile plăţii nedatorate, în cazul executării unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi - sumele achitate de solvens (reclamanta) în temeiul clauzelor abuzive şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca şi când nu ar fi existat.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale, recurenta-reclamantă a solicitat să se reţină aplicabilitatea prevederilor art. 1082 coroborate cu art. 1088 din C. civ. de la 1864, respectiv să se constate că sunt pe deplin îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare.

4. În ceea ce priveşte clauza privind riscul valutar şi restituirea sumelor percepute din diferenţele de curs valutar

S-a arătat că între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, acesta fiind singurul obligat să suporte riscul valutar, cu explicaţia concretă că deprecierea leului faţă de CHF a fost una extrem de ridicată.

Banca cu rea-credinţă a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în moneda CHF era net favorabil altor produse de creditare şi nu a prezentat dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale. Banca a stipulat în convenţia cu împrumutatul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii.

Aşadar, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate de părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Întrucât nu doar împrumutul, dar şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

În drept, recursul reclamantei A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul formulat de pârâta D. S.A.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, apreciind că prin hotărârea pronunţată de către instanţa de apel au fost aplicate greşit normele de drept material.

Astfel, a susţinut faptul că nu pot fi considerate abuzive clauzele referitoare la modificarea dobânzii (art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 şi art. 4.6 din contract), întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acestora.

Caracterul negociat al clauzei referitoare la dobânda variabilă rezultă din faptul că aceasta nu este formulată în acelaşi mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi împrumutaţi.

Recurenta apreciază că nu există un dezechilibru semnificativ în cauză, atâta vreme cât modificarea dobânzii are loc tocmai pentru a adapta contractul cu executare succesivă la noile realităţi obiective ale pieţei bancare aplicate astfel contractului individual.

Dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar persoana împrumutată a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data contractării creditului.

În opinia recurentei, nu se poate reţine că o astfel de clauză poate crea un dezechilibru, în condiţiile în care scopul acesteia a fost tocmai acela de a evita dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, avându-se în vedere perioada îndelungată de creditare şi serviciile prestate de către bancă.

Recurenta consideră că interpretarea reclamantei şi a instanţelor anterioare distorsionează norma şi o reduce la un sigur aspect şi anume acela al posibilităţii băncii de a calcula cuantumul dobânzii, omiţând a se avea în vedere că modificările aduse dobânzii au loc în funcţie de un mix de factori externi voinţei băncii, cum ar fi evoluţiile obiective ale pieţei, evoluţia indicilor bancari externi şi a altor factori.

S-a mai arătat că această clauză nu este prevăzută în lista anexă la Legea nr. 193/2000 şi că prin natura ei clauza în discuţie nu acţionează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

Contrar interpretării date de către instanţele devolutive, clauzele care privesc dobânda fac parte din preţul contractului, astfel încât sunt excluse de la analiza caracterului abuziv.

Autoarea căii de atac a precizat că, la momentul contractării creditului, reclamantei i-a fost înmânat un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală în care erau consemnate sumele pe care le avea de achitat, atât pentru perioada în care dobânda a fost fixă, cât şi pentru perioada în care aceasta devenea variabilă.

Prin urmare, reclamanta a avut reprezentarea exactă a sumelor ce urmau să fie plătite cu acest titlu, fiind îndeplinită şi condiţia referitoare la redactarea clauzei într-un limbaj uşor şi inteligibil.

Împrejurarea că împrumutata nu avea cum să cunoască cuantumul dobânzii în viitor nu se confundă cu imposibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de o obligaţie contractuală.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că necunoaşterea valorii variabile a unei obligaţii contractuale astfel asumate nu se confundă cu necunoaşterea obligaţiei contractuale însăşi. Aşadar, la momentul semnării contractului de credit obligaţia de plată a unei dobânzi variabile a fost cunoscută de către împrumutată, fiind consecinţa directă a opţiunii acesteia pentru un astfel de produs bancar.

Mai mult, din conţinutul actului adiţional reiese clar modul de calcul al dobânzii.

În drept, recursul pârâtei D. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3. Recursul formulat de pârâta E. S.A.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la clauza prevăzută la articolul 4.3 din contract, a solicitat instanţei de judecată să ţină seama de faptul că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voinţa părţilor.

În opinia recurentei, nu poate fi reţinut argumentul ce vizează caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii, clauza privitoare la dobândă fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantei, în cadrul contractului încheiat între părţi s-au introdus date referitoare la dobândă, respectiv se arată că aceasta este variabilă în funcţie de valoarea de referinţă pentru fiecare valută, putând fi modificată unilateral de către bancă pe parcursul derulării contractului.

De asemenea, în conţinutul contractului au fost prevăzute clar criteriile în funcţie de care dobânda poate varia, aceasta nefiind stabilită în mod arbitrar de către bancă.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a arătat că banca a procedat la transmiterea notificării prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, îndeplinindu-şi în mod corect şi complet obligaţiile de a-şi informa clienţii cu privire la semnarea actelor adiţionale de aliniere la această ordonanţă.

Odată informat, consumatorul nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii intelecte în raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi situaţia financiară proprie, prezentă sau viitoare şi posibilităţile de respectare a obligaţiilor de plată ulterioare. De asemenea, consumatorul nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate - preţ care să corespundă criteriilor sale.

În accepţiunea recurentei, dispoziţiile Legii nr. 193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de forţa obligatorie, ci, din contră, doar să particularizeze dispoziţiile generale aplicabile in rem sau in personam.

Reclamanta a fost informată în mod corect şi precis asupra condiţiilor şi caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către bancă şi a semnat, în cunoştinţă de cauză, contractul care prevedea că dobânda este variabilă şi se stabileşte în formă procentuală, precum şi asupra dreptului acesteia de a renunţa la contract.

Mecanismul contractual este cât se poate de clar şi neechivoc. Astfel, părţile au convenit ca dobânda curentă să fie variabilă şi să se calculeze prin raportare la dobânda de referinţă a băncii, la care se adaugă o marjă fixă, iar condiţiile contractuale explicitează mecanismul de determinare a tipurilor de dobânzi percepute pentru diferite categorii de produse bancare, furnizând suficiente informaţii clientului, pentru ca acesta să aibă reprezentarea modului în care va funcţiona mecanismul de stabilire a dobânzii variabile.

În contract este prevăzut dreptul reclamantei de a fi informată şi de a rambursa imediat creditul în cazul în care nu este de acord cu o eventuală modificare a dobânzii.

Prin urmare, rezultă faptul că posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii şi motivele care ar justifica, din punct de vedere economic, această majorare, au fost fundamentate contractual şi permise, în mod expres, de Legea nr. 193/2000.

Aşadar, această variaţie a dobânzii nu este influenţată exclusiv de politica băncii, ci se ţine seama de "valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută", factor obiectiv, independent de voinţa furnizorului de servicii financiare.

Prin circumstanţierea elementelor care îi permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, clauza în discuţie nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Clauzele care au dat dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda au fost raportate la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să nu fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că trebuie să se ţină cont de faptul că această modificare nu operează ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrare a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, conform formulei expres prevăzute la articolul 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Contractul este guvernat de principiul forţei obligatorii caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite, precum şi prin executarea cu bună-credinţă a contractului conform art. 970 alin. (1) din C. civ., aspect ce presupune o obligaţie de loialitate.

Forţa obligatorie a contractului impune să fie întrunit acordul de voinţe al părţilor contractante atât la încheierea, cât şi la modificarea sau stingerea lui. În această logică, notificarea băncii, reglementată de prevederile contractului de credit, coroborat cu posibilitatea oferită împrumutatului de a rambursa anticipat creditului, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Cu alte cuvinte, realitatea că prevederile contractuale nu conţin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care banca este îndreptăţită să procedeze la modificarea ratei dobânzii sau a altor elemente ale contractului, este complinită prin libertatea deplină recunoscută consumatorului de a accepta sau de a repudia oferta băncii.

La momentul semnării contractului de credit legislaţia în vigoare nu interzicea stipularea unor clauze contractuale de variabilitate a dobânzii, astfel încât simpla stipulare în contract a unei prevederi referitoare la o dobândă variabilă nu este de natură a crea un dezechilibru contractual şi de a dovedi reaua-credinţă a băncii, în condiţiile în care au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către client.

Aşadar, nu se poate susţine faptul că modificarea dobânzii se realizează unilateral de către bancă, fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în convenţia părţilor şi asumată de acestea prin semnarea ei.

Întrucât este indicat criteriul care îi dă băncii dreptul să fluctueze dobânda, rezultă că aceste clauze contractuale nu intră sub incidenţa articolului 4 din Legea nr. 193/2000.

Formula de calcul a dobânzii este clară, transparentă şi indicată expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât şi în sensul reducerii acesteia, astfel încât sunt respectate condiţiile impuse de articolul 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Clauzele în discuţie sunt aliniate la rigoarea prevederilor ordonanţei prin indicarea în contractul de credit a elementelor de natură a asigura transparenţa, în ceea ce priveşte calculul dobânzii.

În opinia recurentei, clauza contractuală referitoare la variaţia dobânzii rămâne în afara domeniului de aplicare a Directivei 93/13, deoarece caracterul său abuziv nu este invocat din perspectiva unei pretinse inadecvări între nivelul modificat al ratei şi o oarecare contraprestaţie furnizată în schimbul acestei modificări, ci din cauza condiţiilor şi a criteriilor care permit creditorului să efectueze această modificare.

De asemenea, s-a arătat că nu au un caracter abuziv clauzele contractuale reclamate, neputându-se reţine caracterul nenegociat al acestora, întrucât au fost negociate de către părţile semnatare înainte de semnarea convenţiei.

Mai mult, banca a furnizat reclamantei cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării, forma contractului de credit, iar aceasta a declarat că înţelege în totalitate conţinutul convenţiei.

Faptul că din lipsă de interes sau din alte motive, reclamanta nu a înţeles să formuleze o contraofertă şi nu a solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnă că este vorba de un contract nenegociat.

În acest context, concluzia instanţei de apel este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit faptul că a solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că şi-a exprimat dorinţa de a modifica oferta şi că a iniţiat sau nu orice alte discuţii cu privire la oferta propusă de bancă.

Cu privire la buna-credinţă recurenta-pârâtă a arătat că aceasta a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului.

Noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive, iar prevederile art. 4-7 din acest act normativ conturează conduita consumatorului mediu şi sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei sau a relei-credinţe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă chiar din conţinutul şi efectele unei clauze contractuale. Dacă analiza are în vedere evoluţii ulterioare momentului contractării, se intră pe tărâmul impreviziunii în contracte.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contactante.

Obligaţiile esenţiale ale părţilor ce rezultă din natura contractelor de credit sunt în deplină concordanţă cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, astfel încât nu se poate reţine faptul că împrumutatul ar fi fost plasat într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În prezenta cauză nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat şi dobânda bancară, precum şi celelalte comisioane.

În drept, recursul pârâtei E. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. s-a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanta A., de pârâta D. S.A. şi de pârâta E. S.A., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a acestora, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este fondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la faptul că recursul vizează respingerea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care prevăd perceperea unui comision de administrare, a clauzei referitoare la dobânda penalizatoare şi a clauzei care stipulează comisionul de risc valutar.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante referitoare la comisionul de administrare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit încheiat între părţi s-a prevăzut că împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicabil la valoarea soldului creditului.

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că modalitatea de redactare a acestei clauze este neechivocă, fiind extrem de uşor de calculat suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiilor este cunoscută clar încă din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

În plus, s-a arătat că nu se pot reţine argumente întemeiate pentru a se aprecia lipsa de claritate a clauzei în discuţie, ceea ce exclude teza unui comportament ilicit al băncii.

Prevederile contractuale prin care s-a instituit acest comision au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic şi nu conţin termeni echivoci care să reflecte o rea-credinţă din partea băncii. Mai mult, din simpla lecturare a clauzei respective este uşor de înţeles de către orice consumator că prin semnarea contractului îşi asumă şi obligaţia de plată a comisionului.

Din modalitatea de redactare a contractului rezultă raţiunea perceperii comisionului de administrare, respectiv efectuarea de operaţiuni de către bancă în scopul utilizării/rambursării creditului. Această contraprestaţie a băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract. Astfel cum banca a perceput dobânda pentru acordarea sumei împrumutate fără a defini expres sensul acestei noţiuni, la fel de clar rezultă contraprestaţia băncii din denumirea comisionului, chiar dacă noţiunea de administrare a creditului nu a fost definită expres în cuprinsul convenţiei.

Perceperea unui comision de administrare de 0,10% din soldul creditului nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care sectorul de activitate bancară are un anumit specific şi presupune, printre altele, efectuarea de către bancă pe întreaga perioadă de derulare a creditului (care în cauză este de 288 de luni) a unei activităţi de monitorizare a modului în care clientul utilizează/rambursează creditul sau îşi îndeplineşte toate celelalte obligaţii contractuale.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul de lege anterior evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte constată că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la a reţine că din modalitatea de redactare a contractului rezultă raţiunea perceperii comisionului de administrare, respectiv efectuarea de operaţiuni de către bancă în scopul utilizării/rambursării creditului şi că această contraprestaţie a băncii există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Or, clauza inserată la art. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x/16.07.2007 prevede doar că "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului".

Aşadar, se constată că scopul perceperii comisionului de administrare nu este menţionat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate).

Instanţa supremă reţine, în acest context, efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Instanţa europeană, în considerentele deciziei preliminare indicate mai sus, a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, dar şi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Curtea a mai statuat că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele comisioane contractuale şi comisionul de administrare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de banca pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestuia din simpla denumire a serviciului prestat (administrarea creditului) şi din precizarea modului de calcul, fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare.

Instanţa de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care prevede obligaţia împrumutatului de a plăti comisionul de administrare credit, reţinând, în mod nelegal, că aceasta nu are caracter abuziv.

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că aceasta nu a fost negociată de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa supremă reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul ei abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supuse discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisionul de administrare nu a fost definit în contractul părţilor. Cu alte cuvinte, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de administrare.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi de monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului, a perceput şi comisionul de administrare de 0,10% calculat anual prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Faptul că acest comision de administrare trebuie suportat de către împrumutat nu face decât să conducă la concluzia că această clauză creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului care nu a avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii prestează banca lunar în schimbul comisionului perceput anual.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. urmează a fi admis, iar hotărârea recurată va fi casată în parte şi va fi trimisă cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 4860 din 18 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, instanţa de apel urmează să analizeze clauza privind comisionul de administrare din perspectiva cerinţelor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea din data de 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A.).

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.9 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare, având în vedere că aceasta este, de fapt, o veritabilă clauză penală, interzisă de legea civilă în contractele de împrumut cu dobândă, nu poate fi primită.

În esenţă, s-a arătat că este contrară prevederilor legale, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispoziţiile C. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, lege specială în materie, prin care au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Această reglementare specială se aplică cu precădere faţă de dispoziţiile dreptului comun, la care face referire recurenta-reclamantă în trimiterile sale la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la textul art. 1589 şi art. 1084 din C. civ. de la 1864, precum şi la dispoziţiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunţat Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997.

Din această perspectivă, nu se poate susţine, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, că, în privinţa clauzei de la art. 4.9, instanţa de apel ar fi aplicat greşit legislaţia specifică a protecţiei consumatorului, pentru motivul că această reglementare are un caracter special, derogator de la prevederile C. civ., acest din urmă act normativ găsindu-şi aplicarea doar în lipsa unor prevederi ale legii speciale.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că este corectă analiza instanţei de apel, care a stabilit că dobânda majorată nu este percepută pe lângă dobânda contractuală convenită (în speţă dobânda curentă), ci în cazurile întârzierilor la plată menţionate la art. 4.9 se va percepe o singură dobândă, cea majorată, care se calculează conform algoritmului prevăzut în contract.

Valoarea dobânzii penalizatoare este clar stipulată, acest tip de dobândă fiind datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită. La data încheierii contractului, au fost agreate dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, care se aplică în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor de către împrumutat, astfel încât instanţa de apel a reţinut, cu justeţe, că nu se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Criticile recurentei-reclamante vizând soluţia dată capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat sunt nefondate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, faptul că banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului cu privire la riscurile pe care le implică acordarea unui credit în monedă străină şi că dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi a anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Înalta Curte reţine însă că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are obligaţia să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile în mod automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc (C-186/16), rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. (1) alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. O.H. împotriva D., C-81/19, paragraful 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Ca atare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, clauza prevăzută de art. 5.1 din contractul perfectat de părţi reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că, prin urmare, această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, este evident că instanţa de apel nu avea obligaţia de a verifica dacă profesionistul-bancă şi-a îndeplinit în perioada precontractuală, obligaţia de informare, dacă clauza este inclusă în obiectul principal al contractului şi, în acest context, îndeplineşte cerinţele de transparenţă ş.a.m.d. Acestea sunt etape subsecvente declanşării verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte va înlătura şi criticile care privesc restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate abuzive, având în vedere caracterul accesoriu al acestui petit faţă de celelalte capete de cerere, iar, în ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumei achitate în temeiul clauzelor abuzive, se reţine că aceasta curge de la data producerii prejudiciului prin încasarea sumelor necuvenite.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează caracterul negociat al clauzelor privitoare la dobânda variabilă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda pe parcursul derulării contractului, negociere, care, în opinia recurentei-pârâte, reiese din modul de redactare al clauzelor, care este diferit în contractele încheiate cu clienţii.

Trebuie subliniat că aceste argumente, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale, nu pot fi examinate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, aspecte ce excedează limitelor analizei instanţei de recurs.

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Astfel, Înalta Curtea reţine că alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 16.07.2007) prevede că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Instanţa supremă reţine că dispoziţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte, "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la data încheierii contractului), rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza C-143/13, Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. Volksbank România S.A., la pct. 74, s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentrurespectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Potrivit art. 4.1. alin. (1) şi (2) din contract, "pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12.00 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă dobânda curentă se calculează în funcţie de indicele de referinţă stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în CHF".

Totodată, art. 4.3 din contract dispune că:

"pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la art. 4.1, nivelul dobânzii curente se poate schimba în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de bancă".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar, prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii pârâte dezvoltate în cererea de recurs şi în acord cu considerentele instanţei de apel, prin care s-a făcut o judicioasă aplicare a legii speciale, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de alin. (1) lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, atâta timp cât în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de banca pârâtă pentru modificarea dobânzii. Pe cale de consecinţă, din perspectiva dispoziţiilor legale care îl protejează pe consumator, corect au reţinut instanţele de fond că lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat împrumutatul într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorului.

Cât priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze. Astfel, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecinţă a dobânzii variabile pentru care clientul a optat şi că esenţa acesteia constă în înregistrarea unor fluctuaţii, în sensul creşterii sau reducerii, nici cel care vizează caracterul periodic al dobânzii, ca de altfel nici cel referitor la înmânarea graficului de rambursare reclamantei.

Cu toate că recurenta-pârâtă D. S.A. a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de un mix de factori externi voinţei băncii, cum ar fi evoluţiile obiective ale pieţei, evoluţia indicilor bancari externi şi a altor factori, reclamanta nu avea posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

Prin clauzele constatate ca fiind abuzive, referitoare la dobândă, a fost afectată situaţia juridică a reclamantei, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În ceea ce priveşte recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă E. S.A., Înalta Curte reţine că este, de asemenea, nefondat, considerentele aduse în sprijinul soluţiei adoptate în recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. fiind pe deplin aplicabile.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la negocierea prevederilor contractului de credit, întrucât vizează modul de interpretare a probelor şi excedează controlului de legalitate.

Totodată, instanţa supremă reţine că este nefondată susţinerea recurentei-pârâte E. S.A., potrivit căreia posibilitatea prevăzută pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii conform clauzei de la pct. 4.3 ar exclude existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în această situaţie fiind aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000.

O astfel de susţinere contravine principiilor bunei-credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale, întrucât permite intervenţia discreţionară a profesionistului în interesul propriu şi depăşeşte graniţele contractuale convenite cu consumatorul, care este astfel nevoit să accepte orice condiţii impuse unilateral de profesionist pentru derularea contractului până la sfârşitul perioadei de rambursare a creditului, situaţie contrară legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Este în afara cadrului legal, ca banca, printr-o simplă notificare să pretindă modificarea dobânzii chiar dacă aceasta este variabilă, în condiţiile în care părţile nu au prevăzut în contract criterii clare şi obiective privind modificarea dobânzii, iar clauza de care se prevalează recurenta-pârâtă, respectiv clauza inserată la art. 4.3 din contractul de credit, este ea însăşi o clauză abuzivă, întrucât consumatorul este pus în situaţia de a accepta costuri suplimentare sau de a pierde sumele deja plătite în temeiul contractului de credit.

Cadrul legal în care se poate manifesta profesionistul în situaţia în care dobânda creditului are caracter variabil este strict reglementat de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Astfel, conform art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Din interpretarea acestei dispoziţii normative rezultă că profesionistul, în cazul de faţă banca împrumutătoare, poate modifica unilateral rata dobânzii, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract, iar conform practicii instanţei comunitare clauzele respective trebuie să fie exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Înalta Curte reţine că, pentru a se putea aprecia asupra caracterului întemeiat al motivului cuprins în clauza analizată, se impunea reglementarea unor situaţii clare şi descrise corespunzător, precum şi inserarea unor criterii obiective de apreciere, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaşte de la început reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna.

Clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii trebuie să se raporteze la indici obiectivi, publici şi verificabili, pentru a se putea deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, în partea ei variabilă, care ar fi formula matematică aplicabilă şi factorii care pot influenţa evoluţia dobânzii.

Aşadar, nu se poate reţine caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte mai reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 4.3 din contract nu este împiedicată de faptul că practicarea unei dobânzi variabile este permisă de legislaţia bancară. Caracterul abuziv al clauzelor nu este determinat de o eventuală nelegalitate a acestora, ci de modul în care acestea au fost formulate şi inserate în cuprinsul contractului prin raportare la condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, în raport cu cele reţinute, se constată că instanţele devolutive au apreciat, în mod corect, îndeplinirea condiţiilor privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind evident că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda practicată, în funcţie de voinţa proprie, după criterii generale şi neverificabile, creează un dezechilibru faţă de consumator, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora notificarea băncii, coroborată cu posibilitatea oferită împrumutaţilor de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele-pârâte, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei-pârâte E. S.A. referitoare la obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1753 din 29 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4860 din 18 decembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. şi de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1753 din 29 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.