Currency risk clauses in CHF loans: exclusion from consumer protection directive due to application of nominalism principle

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să admită acţiunea şi, în consecinţă, să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar din contractul de credit nr. x/07.03.2008, pentru încălcarea de către banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

2. ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor atacate, să constate nulitatea absolută a acestora;

3. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

4. să repună părţile în situaţia anterioară, respectiv să dispună restituirea sumelor plătite nedatorat, în temeiul clauzelor nule (privind suportarea riscului valutar de către consumatori), în cuantum de 130.163,05 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar de la data perfectării contractului de credit până la 30 iulie 2015, precum şi în continuare, până la momentul implementării noului grafic de rambursare.

5. să fie obligată pârâta la plata tuturor cheltuielilor de judecată;

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3654 din 13 iunie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 1883 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3654 din 13 iunie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata C. S.A.

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 24 august 2018.

Prin recursul formulat, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea căii de atac şi casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii pe fond a cererii, în sensul de a se constata ca abuzive clauzele de risc valutar şi de a se dispune îngheţarea cursului valutar.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a respins, în mod eronat, apelul şi a menţinut sentinţa tribunalului, hotărârea fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat creditul, ca urmare a principiului nominalismului monetar, respingând ca neîntemeiată cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor, fără a analiza cauza în raport de dispoziţiile legale în materie şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că nu este întemeiată cererea reclamanţilor referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, fără să analizeze elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzivă, deşi acţiunea promovată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat să se observe că instanţa de apel, contrar dispoziţiilor legale în materie, jurisprudenţei naţionale şi celei europene, a reţinut, prin hotărârea atacată, extrem de succint, faptul că împrumutaţii nu puteau afirma că nu înţeleg că rambursarea creditului se va face în franci elveţieni, nefiind analizată esenţa clauzei defăimate ca abuzivă.

În realitate, reclamanţii au susţinut faptul că nu au cunoscut că riscul valutar, astfel cum este el regăsit în clauza contestată (care este nenegociată), cade doar în sarcina lor, ca şi împrumutaţi.

Clauza în discuţie este una ce creează un dezechilibru contractual menit să avantajeze banca pârâtă care nu suferă nicio pierdere.

Banca a fost de rea-credinţă, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare şi, mai mult, a recurs la manopere dolosive pentru acapararea clientelei, prezentând în mod asumat francul elveţian ca fiind cea mai sigură monedă, cu cel mai mic risc de creştere pentru o perioadă foarte mare de timp, deşi, ulterior, s-a dovedit că băncile cunoşteau la acel moment că va urma o creştere exorbitantă a francului elveţian, fiind de fapt o monedă extrem de nesigură.

Este total eronată afirmaţia, conform căreia nu are caracter abuziv clauza care obligă împrumutaţii să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, întrucât instanţa de apel nu a avut în vedere ceea ce au contestat reclamanţii, respectiv riscul valutar reţinut doar în sarcina lor, situaţie în care se află pe o poziţie de inferioritate în raport cu instituţia bancară.

Autorii căii de atac au solicitat instanţei de recurs să observe că din hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Andriciuc vs. Banca Românească), ce vizează creditele în franci elveţieni, rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, aspect pe care instanţa de apel nu l-a reţinut şi nu l-a aplicat în speţă, astfel cum a prevăzut directiva europeană.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, principiul nominalismului monetar.

Astfel, în decizia recurată, se reţine că împrumutaţilor li s-ar aplica principiul nominalismului, fără să se ţină seama de împrejurarea că împrumutaţii nu au încasat franci, ci au încasat/tras RON, în raport de extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.

Este de notorietate faptul că niciun împrumutat în franci elveţieni nu a ridicat de la bancă o sumă în franci elveţieni.

În speţa dedusă judecăţii, reclamanţii au primit suma împrumutată în euro, deşi contractul a fost semnat ca având moneda de creditare în franci elveţieni.

Recurenţii-reclamanţi au menţionat că este vorba despre un dezechilibru fundamental având în vedere creşterea cu 200% a gradului de povară financiară, raportat la momentul semnării contractului de credit.

Raportat la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt), recurenţii-reclamanţi au apreciat că obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului conform Curţii de Justiţie a Uniunii Europene», clauzele în discuţie nefiind excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, aşa cum au reţinut instanţele anterioare.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului, s-a arătat că există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, în condiţiile în care acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut faptul că instanţele au dreptul să examineze, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care au făcut trimitere în memoriul de recurs (C-484/08 şi C-241/98), caracterul abuziv al clauzelor privind preţul contractului, chiar dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi, cu atât mai mult au acest drept atunci când acele clauze nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit, că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, dat fiind faptul că în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stau altfel.

În acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil", dar această analiză se impune a fi făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie să se ţină seama de faptul că ele nu au fost negociate.

În accepţiunea recurenţilor-reclamanţi, este eronată şi în contradicţie cu dispoziţiile privind protecţia consumatorului, dar şi cu jurisprudenţa naţională şi cu cea europeană, reţinerea instanţei de apel care afirmă că trebuie să lipsească negocierea pentru a fi în prezenţa unui contract de adeziune.

Prin această afirmaţie, instanţa de apel lasă fără efecte Legea nr. 193/2000, care prevede că este necesar să se dovedească negocierea de către banca profesionistă, pentru ca o clauză să nu fie considerată abuzivă, prezumţia relativă fiind aceea de nenegociere, tocmai din cauza caracterului preformulat şi prestabilit al contractelor de credit.

Pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi au solicitat Înaltei Curţi să observe faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, caracterul contractului de credit ca fiind unul de adeziune, întrucât prin legea privind protecţia consumatorilor exact acest aspect se încearcă a fi evitat.

Contractul de credit este unul sinalagmatic, însă în condiţiile în care clauzele nu sunt negociate, iar banca nu oferă posibilitatea consumatorilor de a interveni în conţinutul clauzelor, acest contract devine un contract de adeziune.

În continuare, s-a arătat că de esenţa raporturilor juridice izvorând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor, respectiv că o parte se obligă să dea, să facă sau să se abţină de la ceva ştiind că şi cealaltă parte va efectua o contraprestaţie.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor, rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele cu privire la riscul valutar şi nu numai, prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi, fără să existe şi obligaţii corelative.

Autorii căii de atac au mai solicitat Înaltei Curţi să aibă în vedere, în analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, ceea ce instanţa de apel nu a analizat şi anume buna-credinţă a băncii pârâte.

În acest sens, au învederat că la momentul încheierii contractului, pe fondul unei campanii publicitare agresive a băncilor în ceea ce priveşte siguranţa francului elveţian, contractarea creditului în moneda CHF s-a prefigurat a fi cea mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în RON sau în euro, în condiţiile în care moneda elveţiană nu are o circulaţie efectivă pe piaţa românească, nu este folosită în tranzacţii, în numerar sau virament.

Valoarea francului elveţian s-a dublat în raport cu moneda naţională, cu consecinţe directe asupra obligaţiilor reclamanţilor de restituire a ratelor, ceea ce a produs un dezechilibru major cu privire la prestaţiile reciproce ale părţilor, în detrimentul consumatorilor, cu efectul obţinerii unui profit pentru bancă, fără să existe o contraprestaţie din partea acesteia.

Prin urmare, reclamanţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate în raport cu cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Faţă de aceste argumente, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat instanţei de recurs să observe că banca pârâtă nu a respectat obligaţia de informare a împrumutaţilor, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu aceştia.

Pe cale de consecinţă, împrumutaţii nu au avut posibilitatea reală de a reflecta şi de a analiza riscurile la care se expun în cazul accesării unui credit în moneda CHF, înainte de încheierea contractului.

Pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă, în sensul producerii de efecte juridice, recurenţii consideră că se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi şi îngheţarea cursului de schimb valutar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., stabilindu-se termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia la data de 5 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 5 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petenţii A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 5 decembrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 14 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la 25 februarie 2021.

La termenul din 25 februarie 2021 s-a suspendat judecata recursului, conform dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., iar la data de 18 mai 2021 recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, sens în care s-a fixat termen la 16 septembrie 2021, cu citarea părţilor pentru discutarea cererii de repunere pe rol şi pentru recurs, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei civile nr. 1883 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi reţinerea cauzei spre rejudecare, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenţii nu au formulat critici de nelegalitate, ci s-au limitat la a susţine faptul că instanţa de apel a reţinut greşit, în motivarea hotărârii, aplicarea principiului nominalismului monetar, concluzionând în sensul că nu se poate da curs solicitării de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, deşi acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Cu alte cuvinte, autorii căii de atac susţin că hotărârea recurată conţine motive contradictorii, în sensul că acţiunea se întemeiază pe legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, iar împrejurarea că s-ar aplica în parte dispoziţiile legii speciale, dar şi principiul nominalismului prezintă, în mod vădit, o contradicţie din punct de vedere juridic.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente şi dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speţă), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicţii în termeni (situaţii care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Raţionamentul logico-juridic expus de către instanţa de apel în considerentele deciziei atacate nu este unul contradictoriu, întrucât s-a reţinut corect că este aplicabil principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, faţă de natura contractului încheiat de reclamanţii A. şi B. cu pârâta C. S.A. (împrumut de consumaţie cu dobândă).

Soluţia dată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă a apelului este justificată în motivarea deciziei, iar faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt mulţumiţi de argumentele reţinute de instanţa de apel, nu conduce la concluzia că hotărârea astfel criticată este susceptibilă de a fi casată.

Totodată, se reţine că nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamanţii din prezenta cauză au încasat suma împrumutată în euro, şi nu în franci elveţieni, atâta timp cât creditul a fost contractat în moneda străină.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta, contrar dispoziţiilor legale în materie, jurisprudenţei naţionale şi celei europene, a reţinut, prin hotărârea atacată, extrem de succint, faptul că împrumutaţii nu puteau afirma că nu înţeleg că rambursarea creditului se va face în franci elveţieni, nefiind analizată esenţa clauzei defăimate ca abuzivă.

Prin recursul formulat în cauză, s-a arătat că reclamanţii nu au cunoscut că riscul valutar, astfel cum este el regăsit în clauza contestată (care este nenegociată), cade doar în sarcina lor, ca şi împrumutaţi şi, pe cale de consecinţă, clauza în discuţie este una ce creează un dezechilibru contractual menit să avantajeze banca pârâtă care nu suferă nicio pierdere.

S-a mai învederat faptul că banca a fost de rea-credinţă, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare şi, mai mult, a recurs la manopere dolosive pentru acapararea clientelei, prezentând în mod asumat francul elveţian ca fiind cea mai sigură monedă, cu cel mai mic risc de creştere pentru o perioadă foarte mare de timp, deşi, ulterior, s-a dovedit că băncile cunoşteau la acel moment că va urma o creştere exorbitantă a francului elveţian.

Cu alte cuvinte, consideră că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţele de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzei de risc valutar şi că prin aceasta s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 7 martie 2008.

Prin urmare, contractul de credit nr. x este guvernat, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la data încheierii (7 martie 2008), respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniştişi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată reclamanţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceştia au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestuia, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data contractării împrumutului.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că autorii căii de atac reiau alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi la necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că prevederea contractuală ce obligă reclamanţii să restituie suma împrumutată în valuta în care a fost acordată nu presupune dificultăţi de înţelegere, fiind clară şi inteligibilă.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, ţinându-se seama de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii), soluţie confirmată, ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în cauza C-81/19.

Aşa cum s-a arătat mai sus, recurenţii-reclamanţi au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la contractării împrumutului.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să îi informeze pe împrumutaţi despre riscul hipervalorizării monedei CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind în sensul că francul elveţian era o monedă stabilă, motiv pentru care, era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare sau de îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegare pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE sau reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10, Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că recurenţii-reclamanţi pretind, în realitate, o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă.

Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea sau inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii-reclamanţi care doresc stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, întrucât sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege, rezultă că legiuitorul a consacrat, în mod expres, teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte sau să beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii, paragraful 29, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Aşadar, rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a concluzionat în sensul că respectiva clauză, contestată de către reclamanţi, este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, pronunţată în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al hotărârii anterior menţionate s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri".

Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 s-a reţinut, pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauză, se observă că prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în convenţie a articolului 1578 din C. civ. de la 1864, ce reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenţii-reclamanţi, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii referitoare la obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1883 din 31 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.