Unconstitutionality exception inadmissible for lack of nexus to case: failure to base claim on contested salary uniformity statute

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 6 februarie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Bihor, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Oradea, Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanţei să dispună: obligarea pârâţilor, ca o consecinţă a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată si indemnizaţia rezultată luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.- O.U.G. nr. 27/2006), pentru perioada 24.02.2010-08.04.2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor, ca o consecinţă a discriminării, la plata unor despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi indemnizaţia rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referinţă sectorială (VRS), conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% şi 11%), în concret VRS de 405 RON, pentru perioada 24.02.2013-08.04.2015, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 1826/29.09.2020, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar nr. x/2020, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu acesta; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de acesta; s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Bihor şi Curţii de Apel Oradea; s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi pentru petitul doi (obligarea la despăgubiri generate de discriminări cu privire la aplicarea majorărilor la VRS în cuantum de 2%, 5% şi 11 %, pentru perioada 24.02.2010-08.04.2015) şi s-a respins acţiunea reclamantei pentru aceste pretenţii, ca fiind prescrisă; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bihor şi Curtea de Apel Oradea, cu citarea CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, şi în consecinţă, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei despăgubiri reprezentând diferenţele dintre indemnizaţia efectiv încasată şi indemnizaţia de bază lunară calculată cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 (egalizarea cu indemnizaţiile procurorilor DNA-DIICOT calculate potrivit O.U.G. nr. 27/2006), pentru perioada 24.02.2010-08.04.2015, precum şi să-i plătească reclamantei despăgubirile anterior stabilite, actualizate cu indicele de inflaţie, la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanta A. şi pârâţii Curtea de Apel Oradea, Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bihor.

Prin cererea înregistrată la data de 12 aprilie 2021, apelanta A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea 62/2011, în raport de prevederile constituţionale ale art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, precum şi prin raportare la dispoziţiile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevăzute la art. 6, art. 14, art. 17 şi art. 18, la dispoziţiile din Directiva nr. 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000 prevăzute la art. 9 alin. (1), precum şi la dispoziţiile din Carta drepturilor fundamnetale ale Uniunii Europene prevăzute la art. 47 alin. (1).

De asemenea, a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 7/2019 pronunţată de I. C. civ..J, în soluţionarea unui recurs în interesul legii (publicată în MO nr. 343/06.05.2019), în măsura în care acestea se aplică doar magistraţilor care au obţinut hotărâri judecătoreşti (prin care li s-au recunoscut drepturile salariale, similare despăgubirilor solicitate de subsemnatul în prezentul dosar) anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, nu şi magistraţilor care au fost în imposibilitate legală, reală şi efectivă de a obţine astfel de hotărâri judecătoreşti în perioada cuprinsa între 2010 şi 2019, neconstituţionalitate ce urmează a fi pronunţată raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi la dispoziţiile din legea fundamentală înscrise în: art. 1 alin. (5) (în componenta sa privind previzibilitatea legii), art. 16, art. 21, art. 24, art. 44 privind garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate, precum şi a creanţelor asupra statului, fiind de natură să afecteze statutul profesiei de magistrat, astfel cum este reglementat în art. 124 din Constituţia României, precum şi raportat la art. 20 din legea fundamentală, întrucât conduc la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la C.E.D.O, art. 6 şi art. 14 cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 2 şi art. 3 alin. (1) lit. c) teza finală din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 9 alin. (1) din Directiva 2000/78/CA a Consiliului din 27 noiembrie 2000, precum şi art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. având ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, ca inadmisibilă.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea de apel a reţinut că aceasta este inadmisibilă, deoarece nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât reclamantul nu şi-a întemeiat în drept acţiunea pe acest temei de drept, iar pârâtul nu a invocat-o prin întâmpinare,

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamanta A., în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009.

Recurenta a criticat în esenţă faptul că, în mod nelegal Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în cauză fiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate. Susţine că excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile legale în discuţie nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel nu-i putea cenzura dreptul de a se adresa Curţii Constituţionale, fiind limitată strict la verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă în ceea ce priveşte trimiterea sesizării pentru analizarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Recurenta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Instanţa supremă reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa Curţii de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale şi vizează prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Înalta Curte constată că în încheierea recurată au fost analizate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi că în mod corect s-a reţinut că prevederile legale a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură cu soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate.

Înalta Curte reţine că pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Prin criticile de recurs formulate, recurenta a criticat în esenţă faptul că, în mod nelegal Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, menţionând că excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile legale în discuţie nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, reiterând argumentele expuse în cadrul cererii prin care a invocat excepţia de neconsituţionalitate.

Înalta Curte reţine că soluţia adoptată de Curtea de Apel Cluj, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, constatând că respectivele dispoziţii legale nu au legătură cu cauza, este corectă.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, petenta a apreciat că, în măsura admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii legale s-ar aplică nu doar magistraţilor care au obţinut hotărâri judecătoreşti anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, ci şi magistraţilor care au fost în imposibilitate legală, reală şi efectivă de a obţine astfel de hotărâri judecătoreşti în perioada cuprinsă între 2010-2019. Or, această susţinere formală nu este suficientă pentru a da relevanţă cerinţei ca soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă. În acest sens, instanţa de apel a motivat că textele legale contestate, respectiv art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nu au o legătură cu cauza, petenta nu şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe acest temei de drept, ci pe dispoziţiile O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, situaţie în care aceasta nu are o înrâurire asupra soluţionării litigiului în ceea ce priveşte obiectul acestuia.

În concluzie, Înalta Curte constată că în încheierea recurată au fost analizate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată şi în mod corect a fost respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2021.