Commercial debt recovery barred by prescription due to failure to establish interruption through written notices

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 820.195,78 RON, reprezentând debit principal, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 996.206,94 RON, calculate potrivit dispoziţiilor contractuale, inclusiv în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1693 din 4 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin decizia civilă nr. 578 din 29 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

Prin decizia civilă nr. 1021 din 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 578/29.03.2019.

Împotriva deciziei instanţei de recurs, contestatoarea A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a formulat contestaţie în anulare.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că soluţia pronunţată de instanţa de recurs este rezultatul unei erori materiale, întrucât în mod greşit nu s-a luat act de întregul material probator de la dosarul cauzei, respectiv notificările de punere în întârziere prin care pârâta a fost somată să achite debitele restante.

În acest sens, contestatoarea a susţinut că hotărârea de respingere a cererii de recurs este rezultatul unei erori materiale, reprezentate de eroarea instanţei de judecată de a lua act şi de a analiza înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

S-a mai arătat că nici instanţa de fond sau de apel nu a pus în discuţie administrarea acestor probe, deşi acestea se regasesc la dosarul cauzei.

În continuare, contestatoarea a prezentat aspecte cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, făcând referire la înscrisurile şi probele administrate în cauză.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs invocat de aceasta, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a mai arătat că în mod greşit s-a reţinut faptul că invocarea adresei nr. x din 11.02.2015 a fost formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului, sens în care instanţa de recurs trebuia să analizeze toate aspectele ce vizau excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Concluzionând, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze un motiv de casare, respectiv nu a efectuat activitatea de cercetare şi antamare a fondului în baza rolului activ al judecătorului în vederea aflării adevărului judiciar.

Intimata C. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare. Totodată a solicitat amendarea contestatoarei potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. (contestaţia în anulare obişnuită - al cărei obiect poate fi o hotărâre definitivă) şi art. 503 alin. (2) C. proc. civ. (contestaţia în anulare specială - al cărei obiect poate fi o hotărâre a instanţei de recurs).

Contestaţia în anulare specială reglementată de art. 503 alin. (2) C. proc. civ., poate fi promovată în patru cazuri distincte:

1. atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;

2. când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen;

4. când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză, cum se pretinde în prezenta contestaţie, sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept substanţial sau procedural.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, aşa cum solicită contestatoarea.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatoarea nu a indicat care sunt greşelile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci a criticat soluţia pronunţată de instanţa de recurs cu privire la considerentele privind prescripţia dreptului material la acţiune, susţinând că statuarea instanţei de recurs sub acest aspect este rezultatul unei erori materiale, întrucât nu a luat act de notificările indicate de către contestatoare cu valoare de acte întrerupătoare a termenului de prescripţie.

Prin urmare, criticile contestatoarei formulate în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanţa de recurs în mod eronat nu a luat act de întregul material probator, nu se circumscriu unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care vizează aspecte formale ale judecăţii şi care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, ci reprezintă, de fapt, nemulţumirea acesteia cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs.

Referitor la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acesta are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu şi a argumentelor de fapt şi de drept care le susţin.

În cauză, contestatoarea a arătat că al doilea motiv al formulării contestaţiei în anulare este acela că instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra criticii întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a susţinut neanalizarea de către instanţele de fond a cazului de întrerupere a termenului de prescripţie cu referire la adresa din 11 februarie 2015.

Această susţinere este nefondată deoarece Înalta Curte a constatat că instanţa de recurs a reţinut, în ceea ce priveşte criticile formulate de contestatoare cu privire la incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescipţie prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., că acestea au fost invocate omisso medio (direct în recurs), cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., sens în care instanţa de recurs a apreciat că nu pot fi primite.

Astfel, prin decizia atacată, instanţa de recurs a analizat motivul subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

De vreme ce art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este neechivoc în privinţa omisiunii de cercetare a unuia dintre motivele de casare invocate în termen, ori de câte ori se aduce în discuţie necercetarea unor argumente care susţin motivele de recurs, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă deoarece reevaluarea argumentelor de nelegalitate constituie o rejudecare a recursului, care excedează acestei căi extraordinare de atac.

În aceste condiţii, dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative, securitatea raporturilor juridice fiind o dimensiune esenţială.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., invocate ca temei de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B.. împotriva deciziei nr. 1021 din 16 iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea formulată de către intimată privind amendarea contestatoarei potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în C. proc. civ., la art. 457.

Obiectul prezentei contestaţii în anulare este reprezentat de decizia civilă nr. 1021 pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, contestatoarea exercitând o cale de atac reglementată legal, în consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de amendare formulată de către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B.. împotriva deciziei nr. 1021 din 16 iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ca nefondată.

Respinge cererea de amendare formulată de către contestatoarea S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 septembrie 2021.